Marturisiri

Marturisiri

LITERATURA ÎNCHISORILOR COMUNISTE: DEMOSTENE ANDRONESCU -
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-06-12 12:44

Demostene Andronescu,Reeducarea de la Aiud.Peisaj lăuntric.Memorii şi versuri din închisoare
DEMOSTENE ANDRONESCU SAU VOCAŢIA MĂRTURISIRII
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici uniiDe n-ar muri în locul lor nebunii...
Răspuns la „teroarea istoriei”
Ceea ce se numeşte îndeobşte „literatura închisorilor comuniste”[1] reprezintă unul dintre aspectele cele mai semnificative ale literaturii noastre contemporane şi o experienţă unică în întreaga istorie a creaţiei literare româneşti. De aceea nu-i deloc lesne să scrii despre o astfel de literatură, care trebuie judecată adesea cu măsuri diferite faţă de producţia literară curentă. Ne aflăm, mai exact spus, în faţa unui alt raport cu esteticul, a unui alt tip de relaţie între creator şi operă. Spiritul critic trebuie să devină mai maleabil şi mai nuanţat, spre a nu risca posibilele confuzii de planuri sau chiar impietăţile. Aici se amestecă, în proporţii nemăsurabile, elemente etice, estetice, psihologice, religioase, filosofice, politice; judecata trebuie să fie complexă şi să vizeze sinteza adeseori inefabilă a acestor elemente; orice abordare unilaterală sau prea tehnică este neavenită. Nu ai dreptul să te apropii doar belfereşte de un asemenea capital de mucenicie creatoare. Poate că acesta este şi unul dintre motivele pentru care profesioniştii criticii şi istoriei literare (cazul cel mai recent este cel al lui Nicolae Manolescu) continuă să se poarte de parcă această literatură nici n-ar exista...La privirea cea mai generală, literatura de gulag, altminteri extrem de diversă şi numai aparent monotonă, se împarte în poezie şi proză. Această diviziune este una mai degrabă formală, dar are şi implicaţii mai adînci, care ţin de fondul şi dinamica interioară a discursului. Poezia reprezintă creaţia „originară” a închisorilor, elaborată mental în chiar toiul prigoanei[2], pe cînd proza s-a scris ulterior, retrospectiv, cel mai adesea cu o fatală „detaşare”, dar şi cu un plus de „elaborare” (nu întotdeauna benefică „autenticităţii”). De aceea se poate spune că poezia păstrează într-un chip mai viu intensitatea trăirilor care au generat-o. Ea reprezintă, aş zice, răspunsul imediat la încercările şi suferinţele de atunci (întruchipare contemporană a ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”); are astăzi o mare forţă mărturisitoare şi a avut ieri o uriaşă funcţie „purificatoare” şi „salvatoare”. Nu este o exagerare să se spună că poezia aceasta a fost la vremea ei hrană şi cuminecătură, dar şi „răzbunare” imediată a spiritului împotriva celor ce au căutat să-l pervertească sau să-l sugrume.Demostene Andronescu rămîne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Din nefericire, aceste voci lirice, destul de numeroase, sînt încă insuficient cunoscute publicului mai larg, şi mai ales generaţiei tinere. În afara celor doi mari corifei, deplin consacraţi încă din perioada interbelică, Radu Gyr (1905-1975) şi Nichifor Crainic (1889-1972), prea puţine nume de poeţi ai închisorilor se mai bucură de oarecare notorietate[3]. În cazul unora dintre aceştia, nedreptatea este cu atît mai mare cu cît la ei forţa ideilor şi trăirilor lirice se asociază în chip fericit cu un incontestabil talent al expresiei, capabil să răspundă chiar celor mai pretenţioase exigenţe estetice[4]. Acesta este, cred, şi cazul lui Demostene Andronescu, astăzi octogenar, autorul volumului – demult epuizat – Peisaj lăuntric (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, cu frumoasele ilustraţii ale maestrului Ştefan Orth) şi care mi se pare a fi – n-aş vrea să supăr pe nimeni – ultimul mare poet în viaţă al temniţelor comuniste.


La Ocişor, cu Marcel Petrişor
Scurt portret biografic
Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Cîmpuri, judeţul Vrancea, deci într-o zonă de constituie un fel de ţinut de cumpănă între Moldova şi Muntenia, Demostene Andronescu are parcă şi ceva din blîndeţea molcomă a moldoveanului, dar şi ceva din încăpăţînarea iscoditoare a munteanului: e un amestec oarecum paradoxal de contemplativism liric (prin care se explică poetul) şi de activism nestîmpărat (din care se nutreşte luptătorul). Cuminte şi necuminte totdeodată, pare să nu se simtă în firea lui decît pe răzoarele inefabile dintre realitate şi visare, dintre real şi ideal. Prin poezia lui trece adeseori – cu o tristeţe mai senină, de dor românesc – umbra lui Don Quijote. Omul însuşi are, la rîndu-i, ceva donquijotesc, un amestec îndărătnic şi indefinit de „visătorie” şi „nebunie”, în sensul nobil (şi adesea uitat) al acestor cuvinte. Donquijotismul apare de altfel, în viziunea sa, ca însemn paradigmatic al unei întregi generaţii: aceea a tînărului naţionalism creştin românesc din vremea ultimului război mondial. De aici, şi mai ales din marea pepinieră umană a „Frăţiilor de Cruce”, s-au ivit, în vălmăşagul timpurilor postbelice, majoritatea covîrşitoare a eroilor şi martirilor rezistenţei anticomuniste – singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional. Despre această elită crucificată a tineretului român de atunci este vorba, de fapt, în generoasa dedicaţie a singurului său volum de pînă acum: „Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”[5].Tînărul Demostene Andronescu – o vreme copil de trupă, apoi „frăţior de cruce” – îşi face studiile medii şi superioare la Bucureşti; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie , dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972, după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată[6].Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici şi despre care a scris remarcabilele pagini memorialistice adunate în volumul de faţă[7]). După închisoare se căsătoreşte (soţia, „Zaza”, l-a lăsat văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată jurnalistă şi traducătoare. Securitatea continuă să-l hărţuiască mulţi ani după eliberare, iar versurile sale zac prin „sertare”, în aşteptarea unor vremuri mai bune.L-am cunoscut în 1982, într-un sat ardelenesc pierdut printre dealuri împădurite, unde fusesem invitaţi peste vară de un prieten comun (profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic). Albise încă de pe atunci, dar era fiziceşte zvelt, iar sufleteşte de o admirabilă prospeţime. Statura dreaptă şi înfăţişarea mai degrabă uscată îl făceau să pară mai înalt decît era. Avea o figură senină, de o stranie candoare, şi un verb cald, învăluitor. Într-o seară, în jurul unui foc la care frigeam cucuruz, a venit vorba despre închisori şi despre figurile ilustre de acolo. Avea o memorie uimitoare (cum numai la foştii deţinuţi politici am întîlnit) şi ne-a recitat ceasuri întregi, la rugăminţile noastre mereu reînnoite, versuri din închisori, ba chiar poeme întregi. Atunci am auzit pentru prima oară multe dintre creaţiile de temniţă ale lui Nichifor Crainic şi mai ales ale lui Radu Gyr. Numai într-un tîrziu, la insistenţele gazdei, s-a înduplecat să ne recite, cu oarecare sfială, şi din versurile proprii. Atunci am înregistrat, printre altele, cea mai frumoasă cugetare lirică asupra „nebuniei” eroice şi mărturisitoare, în misticul sens paulinic[8]:Nebun, da, sînt nebun! Dar, lume, dacăn-ar fi nebuni ai fi de tot săracă.Căci cei cuminţi n-ar face rod nici uniide n-ar muri în locul lor nebunii.Impresia cea mai puternică asupra tuturor celor de faţă îmi amintesc că a făcut-o, de altfel, tocmai poezia înrudită tematic „Unde-s nebunii?”, pe care o consider şi astăzi una dintre bucăţile sale cele mai reprezentative şi... mai actuale:Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?E, Doamne, lumea plină de cuminţi,-----------------------------------------Scîncesc cuminţii-n chingile dureriiŞi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe,Lîngă neveste mor de bătrîneţe,Necutezînd să tragă spada vrerii.-----------------------------------------O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?E lumea plină de-alde Sancho Panza...Aveam să-l revăd abia pe 22 decembrie 1989, cînd, purtat de un nou elan donquijotesc, se suise pe clădirea fostului Comitet Central, cu tinerii „revoluţionari” (mai tîrziu aveam să aflu că pătrunsese şi înăuntru, fiind martor la confuzia şi panica din acele ceasuri a foştilor potentaţi comunişti şi capi ai Securităţii).Şi iată că în curînd se fac două decenii de cînd ne străduim alături (donquijoteşte?) în redacţia Punctelor cardinale, după ce eşuasem (tot împreună) cu publicaţia Veghea (a ulterior spulberatei Uniuni Democrat-Creştine – singurul partid politic din care – şi el, şi eu – am făcut parte vreodată, preţ de cîteva luni). În anii aceştia din urmă au ieşit la lumină multe dintre scrierile sale (poeme, amintiri, articole, recenzii), dar ele – cu excepţia poeziilor – s-au cam risipit prin diferite periodice de dreapta fără largă audienţă. În cele din urmă l-am convins să le adune şi să le definitiveze, iar acestui prim volum, care include memorialistica şi lirica, nădăjduiesc să-i urmeze cît mai repede, aici la Christiana, un volum de articole şi recenzii din perioada postcomunistă (majoritatea apărute iniţial tot în Puncte cardinale).


La Diaconeşti, cu Părintele Calciu şi Părintele Amfilohie
O radiografie incomodă a „reeducării”
Am găsit potrivit editorial ca în prima parte a volumului să fie aşezate memoriile, faptele ce au stat, direct sau indirect, la baza tensiunilor ideatice sau stărilor sufleteşti pe care s-au altoit poeziile. Radiografia reeducării de la Aiud întreprinsă aici nu este însă o simplă înşiruire de fapte cutremurătoare şi grăitoare prin ele însele, pe care autorul le-a trăit pe pielea lui, la care s-a întîmplat să fie martor sau asupra cărora s-a informat din relatările altora. Memoriile sale nu sînt nicăieri descriere nudă, ci angajează o întreagă hermeneutică a faptelor şi a secvenţelor dialogale, cu fine observaţii şi analize psihologice, morale, istorice şi politice. Personajele – victime sau călăi – au la rîndul lor o viaţă narativă aparte, sînt complexe şi adeseori paradoxale, îşi păstrează o marjă de taină insondabilă, întreţesută, derutant şi provocator, atît în ascendenţa cît şi în descendenţa tragică a umanului. Portretele cele mai favorabile le sînt făcute, indiscutabil, profesorului George Manu şi prinţului Alexandru Ghica (a se vedea capitolul "Grupul recalcitranţilor"). Nimeni nu este însă angelizat sau diabolizat fără rest (un capitol se intitulează "Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă") , poate cu excepţia sistemului, atotputernic peste indivizi, funcţionînd ca o maşinărie infernală, ca un perpetuum mobile al ororii, şi întrecînd ameţitor puterea curentă de imaginaţie.De regulă, poetul nu-l încurcă pe prozator, care-şi desfăşoară analiza narativă cu un fel de rigoare despătimită, mereu atent la detaliul semnificativ, grijuliu să-şi aleagă cuvintele şi să-şi cîntărească expresiile, după o măsură etică a adevărului împinsă pînă la urzeala gramaticală. Puţini autori de memorii din închisoare au ajuns la o asemenea limpezime a frazei şi la o asemenea coerenţă interpretativă a ansamblului, în care fiecare parte este intim necesară întregului. Totul se preface într-o mare lecţie de istorie (vie nu numai prin trăirea nemijlocită, dar şi prin intensa re-trăire reflexivă), într-o valorificare paideică a suferinţei, de un creştinism sacrificial, dar niciodată ostentativ, caracteristic de altfel „sfinţeniei” concentraţionare – adevărat exerciţiu al raiului în adîncimile iadului.Se va găsi probabil cine să-i reproşeze memorialistului, deliberat incomod, pe de o parte o aparentă concesivitate faţă de „cozile de topor” ale „puterii populare” (gardieni, torţionari, politruci etc.), ca bunăoară colonelul Gheorghe Crăciun[9], iar pe de altă parte o aparentă impietate critică faţă de personaje ilustre ale luptei anticomuniste, ca greu încercaţii Radu Gyr şi Nichifor Crainic, sau controversatul Nicolae Petraşcu. Camaradul Grigore Caraza a făcut-o deja, pornind de la cazul Anania (unul dintre cele mai complexe şi mai nuanţate din întreaga istorie a rezistenţei anticomuniste). E, în realitate, numai efortul sincer şi dezinteresat de onestitate şi obiectivare, autoimpus din capul locului (a se vedea introducerea) şi explicabil, poate, dincolo de alte scrupule convergente, şi prin aceea că autorul este istoric de formaţie[10]. Bun cunoscător al literaturii penitenciare de pînă la el, citează amplu şi uneori polemizează urban cu autorii anteriori (ca, de pildă, insidiosul Petre Pandrea, sau intransigentul Ion Cârja), desfăşurînd o argumentaţie proprie riguroasă, conexată la experienţa vie, care ştie să nu se lase derutată de livresc.Analiza „istorică” şi analiza „lirică” sînt cele două oglinzi paralele în care se reflectă demersul mărturisitor şi care, la o privire mai atentă, se completează fără să se trădeze şi fără să se substituie. În fond şi la urma urmelor, viaţa însăşi, mult mai comodă de comentat decît de trăit, este amestec indefinit de subiectiv şi obiectiv, de certitudine şi aproximaţie, de sondabil şi insondabil. Dacă este în aceste memorii şi vreo judecată îndoielnică, în spatele ei nu se află o intenţionalitate impură, ci doar fatalele limite ale umanului, cu care ne confruntăm, într-un fel sau altul, cu toţii, chiar dacă nu sîntem grabnici s-o recunoaştem. Cinstea sufletească a lui Demostene Andronescu mi se pare mai presus de orice discuţie, iar dacă nu mi s-ar fi părut astfel, atunci nu m-aş fi angajat ca editor, pentru că ştiu bine că acestea nu sînt lucruri cu care să te joci nepedepsit.Mărturisesc totuşi, în treacăt, că-l prefer în ipostaza sa de poet, pe care o resimt mai subtil şi mai esenţial cuminecătoare.

La Petru-Vodă, cu Părintele Calciu şi Părintele Iustin
Repere într-un Peisaj lăuntric
Volumul Peisaj lăuntric, ieşit acum 14 ani[11], mai mult prin grija prietenilor, a constituit un debut editorial tîrziu, dar, aş zice, cu atît mai „rotund”. Este testamentul liric al unei vieţi mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generaţii fără noroc. O poezie care se mişcă între suferinţă („Moarte provizorie”) şi iertare („Încheiere”), între omeneasca „Îndoială” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. Voiculescu) şi credinţa în numele căreia merită să mori („Testament”: Credinţa mea, sporită strop cu strop,/ O-nscriu ca pe-un inel de foc pe zare,/ Iar taina ca pe-o umbră mi-o îngrop/ La temelia lumii viitoare). Proza aduce multe lămuriri asupra genezei interioare a poeziilor, care acoperă mai toată gama experienţelor-limită ale umanului.Refuzînd principial refugiul oricărui „turn de fildeş”, eul liric se confruntă în permanenţă cu „vremurile”, cu „teroarea istoriei”, păscut de „Neîmplinire” (a se vedea poezia cu acest titlu, construită pe motivul statuii neterminate de creatorul ei: De-un meşter mare început cîndva,/ Am fost lăsat la jumătate baltă;/ O, de-aş avea în mîini ciocan şi daltă,/ Din piatră singur m-aş descătuşa!), citind în jurul său semnele apocaliptice, cu un incontestabil dar de poet cosmic şi vizionar („Apocalips”: Şi-a slobozit cel necurat zăvozii – / Arhangheli negri, cu sclipiri de smoală;/ Pe scena lumii, unduindu-şi şolzii,/ Dansează Salomeea-n pielea goală.// [...] Scînceşte de durere-ntreaga fire/ Şi plîng pe la răscruci de ceruri îngeri,/ Se-ndoiae grinzile nemărginirii/ Sub greutatea cosmicei înfrîngeri.// În creştetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mîini stă, abătut şi trist,/ În jur se sting luminile mereu/ Şi-ngenuncheat alături plînge Christ), dar fără a renunţa la ascensiunea celestă, la „vînătoarea” mistică a divinului („Îndoială”: De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate,/ Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi/ Că de mai ţine mult urcuşul poate/ Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi...// [...] Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sînt o picătură.../ Mai este, Doamne, pînă-n cer, mai este?!).Momentele de nelinişte „argheziană” (cîteva poezii poartă titlul „Psalm”, iar una e intitulată chiar „Psalm păgîn”), derutanta ceartă cu Dumnezeu la deznădejde (ca-n „În loc de rugăciune”) nu trebuie să ne înşele: ele reprezintă doar clipele de pasageră slăbiciune ale unui spirit viu, neconvenţional, „lupta cu îngerul” a unui suflet ce găseşte mereu tăria de a-şi transcende pînă la urmă ispitirile. Acest Peisaj lăuntric este viu şi emoţionant tocmai prin omeneasca lui complexitate, străin de convenţia pietăţii burgheze, dar şi de otrăvurile demonismului intelectual.Poezia aceasta, plină de temerităţi imagistice şi lexicale, păstrează fără pedanterie prozodia tradiţională. Pe ici, pe colo se simt unele ecouri din Gyr, Arghezi, Blaga sau Voiculescu; ele nu pot compromite însă nici frumuseţea şi nici autenticitatea acestei lirici nu mai puţin personale, iar cel mai adesea nu este vorba decît de fireşti confluenţe de teme şi motive sau, pur şi simplu, de echivalenţe temperamentale.Cel mai aproape, ca experienţă, sensibilitate şi atitudine, se află neîndoielnic de Radu Gyr, poetul la care a ucenicit simpatetic şi informal, printre gratii şi lanţuri, şi din care a scos şi motto-ul tîrziului său volum: Mereu şchiopătînd prin dezastre,/ Mereu cu osînda pe frunte,/ Credeam că tot spini sînt şi-n astre,/ Şi-n ceruri tot temniţe crunte...Dar ca motto al volumului ar fi putut figura la fel de bine acel „Epitaf pe mormîntul lui Don Quijote”, în fond un sintetic autoportret liric, în tonul poate cel mai personal pe care Demostene Andronescu l-a nimerit vreodată:Aici se odihneşte un biet nebun ce-n steleA vrut să care lumea şi-a risipit cu lanceaCetăţile de nouri şi umbrele din ele,Sfruntînd înţelepciunea cuminţilor din Mancha.Şi pentru că e vorba de Don Quijote, cred că acel epitet final sub care Cervantes şi-a pus personajul – el bueno, „cel bun” – i se potriveşte întocmai şi poetului nostru, dincolo de sterilitatea preţioasă a oricărui „discurs critic”. Cu acest nume de taină îl va striga poate şi Dumnezeu la Judecata din urmă.
Răzvan CODRESCU
[1] Sintagmă ce nu poate fi ocolită, deşi are două cusururi majore: poate crea imaginea falsă a unei „literaturizări” neavenite (în sensul de-naturării realităţii brute în „ficţiune artistică”) şi poate sugera concluzia greşită că ar fi vorba exclusiv de texte scrise sau concepute în închisoare, ba chiar alimentate strict de factologia penitenciară. În realitate, literatura aceasta, ce se vrea înainte de toate mărturie şi document, uneori reprimîndu-şi cu obstinaţie orice ispită „calofilă”, include atît creaţii mentale provenite direct din locurile de supliciu, cît şi creaţii scrise postconcentraţionare, acoperind mai tot complexul problematicii general-umane (experienţa-limită a recluziunii constituind adesea doar un factor catalizator al meditaţiei lirice, filosofice sau religioase, iar nu materia ei efectivă).[2] Puţine producţii poetice s-au scris în închisori (cu mijloace improvizate: scrijelite cu acul pe săpun, cusute pe cămaşă etc.); de regulă, textul poetic se năştea în mintea autorului, apoi era memorat şi răspîndit oral de ceilalţi deţinuţi, suferind şi inevitabile „ajustări”, cel mai adesea involuntare. Statutul mnemotehnic a favorizat creaţia poetică. Unele dintre aceste poezii au fost ulterior reconstituite sau reelaborate de chiar autorii lor, în vreme ce altele ni s-au păstrat doar în variante aproximative şi uneori parţiale. Mai puţine sînt versurile scrise „după”, dar nutrite din amintirea anilor de prigoană.[3] Trebuie precizat că există şi multe creaţii anonime sau cu paternitate incertă.[4] Neputînd cita decît în parte, m-am abţinut să dau aici şi alte nume, ca nu cumva cineva necitat să se simtă nedreptăţit. Un indice alfabetic (şi acela incomplet), cuprinzînd 158 de nume, poate fi găsit în vol. 2 al amplei antologii Poeţi după gratii, editat sub egida A.F.D.P.R. şi coordonat de regretatul Constantin-Aurel Dragodan (la rîndu-i poet). În acelaşi volum al antologiei respective, apărut în 1993, se regăsesc şi patru poezii de Demostene Andronescu (pp. 145-151), însoţite de o notiţă biografică (p. 152). Mai vechea antologie alcătuită în exil de regretatul Zaharia (Zahu) Pană, Poezii din închisori (Ed. “Cuvântul Românesc“, Hamilton [Canada], 1982, cu un cuvînt introductiv de Vintilă Horia), a evitat să dea anumite nume de autori aflaţi în viaţă, spre a nu le crea dificultăţi în ţară, lor sau familiilor lor.[5] Semnalez, în treacăt, că simbolicul Cavaler al Tristei Figuri a constituit o obsesie a poeţilor din închisori (începînd cu Radu Gyr şi continuînd cu Ştefan Vlădoianu, Constantin Oprişan – recent reeditat de Editura Christiana: Cărţile Spiritului şi alte poezii –, Sergiu Mandinescu, spre a nu-i pomeni decît pe cîţiva dintre cei ce s-au mutat de la noi). Nicăieri însă „donquijotismul” n-a lăsat parcă o urmă mai adîncă decît în creaţia lirică a lui Demostene Andronescu.[6] Cf., pentru acest detaliu biografic şi nu numai, D. Andronescu, „Mi se spunea «Depanatorul»”, în Puncte cardinale, an XVII, nr. 3/2007 (cîteva însemnări ironic-amare pe marginea dosarelor sale de la C.N.S.A.S., cu reproducerea unei „Declaraţii” date la 15 decembrie 1962, în penitenciarul de la Aiud).[7] Publicate iniţial în Puncte cardinale, începînd din numărul 8-9/1993. O parte din ele au fost scoase într-un volum-pirat, iar apoi puse şi pe internet, fără ştirea autorului. În volumul de faţă ele sînt substanţial revizuite şi adăugite.[8] Este încheierea unei poezii poate cam prea lungi, „Nebunul” (pentru referinţa paulinică, cf. I Corinteni 1, 18-29).[9] Ce apare zugrăvit asemănător şi în recent publicatul corpus memorialistic al Mitropolitului Bartolomeu (Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008).[10] Memoriile au şi cîteva anexe documentare de mare preţ, extrase din dosarele C.N.S.A.S. şi grupate la sfîrşitul textului, care trimit spre aceeaşi exigenţă deziderativă. La o adică, memorialistul dovedeşte că ştie să fie – şi poate fi – necruţător şi cu sine însuşi, chiar în mai mare măsură decît poetul.[11] Reeditarea de faţă include şi cîteva piese inedite, precum şi îndreptarea tacită a micilor erori strecurate în ediţia anterioară. În toate textele - fie în proză, fie în versuri - am păstrat ortografia autorului(sau a surselor citate)

La Bucureşti, cu George Ardeleanu , monograful lui N. Steinhardt

REEDUCAREA DE LA AIUD
Introducere
Despre ceea ce s-a întâmplat, atât în închisori, cât şi în întregul univers concentraţionar din România, s-a scris relativ puţin, şi s-a publicat şi mai puţin, în raport cu dimensiunea apocaliptică a suferinţelor îndurate de atâţia oameni în aceste adevărate temple ale ororii. Dar şi ceea ce s-a publicat, atât cât s-a publicat, a apărut în ediţii confidenţiale şi, adesea, mai mult decât modeste, din iniţiativa şi pe cheltuiala unora dintre victime, fiind mai totdeauna ignorate, cu oarecare ostentaţie, atât de clasa politică, cât şi de opinia publică românească în general. Nici chiar istoricii, cărora le-ar incumba sarcina de a cerceta şi de a explica pentru posteritate ce a fost şi ce s-a întâmplat în gulagul românesc, nu se înghesuie să facă acest lucru, nici chiar acum, când nu mai pot invoca imposibilitatea accesului la arhive. Astfel stând lucrurile, este oarecum normal ca majoritatea românilor să nu ştie nimic – sau aproape nimic – despre reeducarea de la Piteşti, de exemplu. Nu mai vorbesc de cea de la Aiud, despre care chiar nu s-a scris nimic consistent, deşi, ca rezultate, ea a fost tot atât de cumplită ca şi cea de la Piteşti. Că românul de rând, copleşit de griji şi victimă a unei interminabile „tranziţii”, nu are cunoştinţă de aceste orori este oarecum explicabil. Cu totul inexplicabil este însă faptul că până şi intelectualitatea, care este – sau care ar tebui să fie – „conştiinţa cetăţii”, manifestă o vinovată indiferenţă faţă de ceea ce s-a întâmplat timp de două decenii în gulagul românesc, chiar şi după ce i s-a atras atenţia, încă de timpuriu, de către o voce autorizată, asupra importanţei studierii şi elucidării problemelor pe care le generează aceste diabolice „experimente”. Este vorba de Virgil Ierunca , celebrul exilat căruia, în 1990, i-a apărut, la Editura Humanitas, cartea intitulată Fenomenul Piteşti (care, după câte ştiu eu, este singura scriere în domeniu căreia i s-a acordat, de către „o parte a intelectualităţii”, oarecare atenţie).Iată ce spune exilatul român de la Paris despre acest „experiment”: „Toată lumea cunoaşte azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai ştie că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins şi asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – şi încă – la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare şi tinzând la distrugerea psihică a individului”. Şi în încheiere face următoarele precizări: „Fenomenul Piteşti ni se pare a depăşi în oroare, din fericire nu şi în durată, reeducarea de tip chinezesc. Paralela între aceste două experienţe de distrugere a psihismului se impune de la sine, oricare ar fi explicaţiile acestui straniu paralelism pe care le vor găsi istoricii de mâine. Azi ne revine nouă, contemporanii acestei degradări, ai acestui proiect demonic [...], sarcina de a culege pentru memoria de mâine elementele ce definesc fenomenul Piteşti”. Avem, cu alte cuvinte, datoria morală de a smulge uitării destinul acestei nefericite generaţii de intelectuali (amintesc că tinerii asupra cărora s-a făcut „experimentul” de la Piteşti au fost în marea lor majoritate studenţi) şi de a elucida, atât pentru contemporanii miopi (sau numai neinformaţi), cât şi pentru posteritate (mai ales pentru posteritate), multiplele probleme legate de acest cumplit „experiment”.Are dreptul la această „aducere aminte” un Pop Cornel, de exemplu, a cărui figură o voi evoca pe scurt, pentru edificare, în cele ce urmează. Desigur, acelaşi drept îl au toţi cei care au trăit ororile gulagului românesc. L-am ales însă pe el pentru că mie mi se pare o figură emblematică din acest punct de vedere.Pop Cornel, fost eminent student al Facultăţii de Medicină din Cluj, care, atât prin pregătirea sa profesională şi umanistă, cât şi prin înalta sa ţinută morală, promitea să devină un fel de lider de generaţie, a nimerit şi el, ca majoritatea colegilor săi, în „iadul” de la Piteşti. Ţurcanu, care-i cunoştea biografia, s-a ocupat personal de el şi în şase săptămni de tortură continuă a reuşit să facă din acest om integru şi echilibrat un „neom”, un robot care executa orbeşte tot ceea ce îi cerea „dresorul” său. Pentru a ilustra ce făcuse tortura din acest om, reproduc următoarea scenă evocată de unul dintre „piteşteni”. Pentru a-l ţine sub tensiune şi a-i spori dezumanizarea, Ţurcanu, ori de câte ori avea de făcut câte o „operaţie” mai dificilă, îl lua pe el „mâna a doua”. Într-una din zile, pe când „trudeau” împreună să aducă la ascultare un „pacient” care se încăpăţâna să reziste, Pop Cornel se opreşte deodată din „lucru” şi se adresează „dresorului” său: „Domnule Ţurcanu, am gândit rău despre dumnevoastră. Scoateţi răul din mine!”. Şi zicând acestea, îşi dădu jos pantalonii şi se întinse alături de victimă! Nu se ştie ce gând nătâng o fi trecut prin mintea tulbure a nefericitului om, dar Ţurcanu a interpretat acest gest în felul lui, considerând că Pop Cornel a recurs la acest tertip pentru a oferi victimei un moment de respiro şi, în consecinţă, i-a ordonat să treacă „în poziţie”, ceea ce însemna reluarea întregului ciclu al reeducării.S-ar putea ca Ţurcanu să nu fi greşit totuşi în aprecierea lui, pentru că Pop Cornel a mai făcut şi cu alte ocazii dovada că, pe undeva, prin străfundurile răvăşite ale sufletului său, mai păstra o fărâmă din omul care fusese altădată. Ion Munteanu, coleg cu el de facultate, relatează că, întâlnindu-l odată, după cădere, în loc de orice altă discuţie, acesta i-a recitat cu ochii în lacrimi balada lui Ştefan Aug. Doinaş Mistreţul cu colţi de argint – „o tristă spovedanie – remarcă Ion Munteanu –, alegoria poeziei acoperind-o pe cea a propriei sale vieţi”. Într-adevăr, Pop Cornel, se aseamănă prinţului din baladă, fiind sfâşiat, ca şi acesta, de propriul său ideal. Şi încă o dovadă că el percepea exact starea în care se găsea o constituie faptul că, în ultimul cuvânt pe care l-a rostit la procesul în care a fost judecat împreună cu Ţurcanu şi cu mulţi alţii, a cerut să fie condamnat la moarte. Şi a fost condamnat la moarte şi executat. „Numai că – observa cineva – această condamnare pentru el nu a fost o pedeapsă, a fost o eliberare”. Şi o ispăşire asumată, aş adăuga eu.Am amintit deja mai sus că, pe lângă datoria de a smulge uitării destinul acestei generaţii crucificate, mai avem şi obligaţia de a elucida, pentru contemporani şi pentru posteritate, unele probleme legate de acest diabolic „experiment”, cum ar fi: identificarea iniţiatorilor acestui proiect, identificarea celor care au dat dispoziţii să fie pus în aplicare şi care l-au „monitorizat” şi, nu în ultimul rând, stabilirea cauzelor pentru care doar România a avut parte de un asemenea „experiment”, despre care (pentru a nu cădea în „păcatul” evreilor care afirmă unicitatea holocaustului) nu voi spune că a fost unic, ci doar că, pe o scară a ororilor săvârşite în cumplitul secol XX, el se situează pe una dintre treptele cele mai de sus.Toate aceste probleme trebuie lămurite, pentru a nu mai da prilejul, nici celor de rea-credinţă, nici celor neinformaţi, să interpreteze în fel şi chip această cumplită tragedie, aşa cum face d-l H.-R. Patapievici, de exemplu, care consideră, nici mai mult, nici mai puţin, „fenomenul Piteşti” drept „expresie a specificului naţional românesc”! Într-un eseu publicat în nr. 1 al revistei 22, din ianuarie 1994, dumnealui spune textual: „Abia când privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă”. Această aserţiune a autorului Politicelor a scandalizat, pe bună dreptate, pe mulţi, deşi s-ar putea ca d-l Patapievici să se fi referit doar la „resemnarea” ciobanului mioritic şi nu la crima propriu-zisă. S-ar putea, deci, ca dumnealui să considere fatalismul ca „specific naţional al poporului român”. Dar această interpretare nu poate fi acceptată, deoarece victimele de la Piteşti nu s-au lăsat hăcuite din fatalism. În cazul lor nu exista altă alternativă, liberul arbitru fiindu-le anulat. Şi apoi, toţi cei care îşi dau cu părerea despre acest „fenomen”, deci şi d-l Patapievici, ar trebui să remarce şi reversul medaliei, adică dimensiunea eroică a celor întâmplate aici. Căci Piteştiul nu a fost numai oroare şi abjecţie, ci a avut şi o imensă dimensiune eroică. Amploarea supliciilor şi a ororii atestă amploarea rezistenţei care trebuia înfrântă. Dacă toţi cei care au fost supuşi „reeducării” ar fi acceptat-o fără a se opune, „fenomenul” nu ar mai fi avut loc şi d-l Patapievici ar fi trebuit să caute în altă parte „specificul naţional al poporului român”.Să trecem acum în revistă problemele legate de acest experiment, după cum au fost enunţate mai sus. Este vorba de identificarea celor care au iniţiat şi conceput acest proiect (prima problemă), a celor care l-au pus în aplicare şi au supravegheat îndeplinirea lui (a doua prolemă), precum şi cauzele pentru care doar deţinuţii din România au avut parte de un asemenea tratament (a treia problemă)Supoziţia că „reeducarea” aparţine, ca iniţiativă şi concepţie, unei mentalităţi străine se sprijină pe date indubitabile. Este deja un truism faptul că ea a fost iniţiată de Moscova şi minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa îndrumare a consilierilor sovietici,.de către comuniştii care erau în posturi de conducere, în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) era rus, iar Ana Pauker şi triada demonică din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Georgescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazăr, ca să enumăr doar câţiva dintre cei implicaţi, erau evrei. Desigur, au fost şi destui români, cozi de topor, care au participat la această criminală acţiune. Mă refer la cei câţiva directori de închisore (Dumitrescu Alexandru, Goiciu, Gheorghiu etc.), la unii dintre ofiţerii politici şi dintre gardieni, precum şi la grupul primilor torţionari cu ajutorul cărora s-a demarat “reeducarea”. Unii dintre aceştia din urmă, cei care au făcut partea urâtă a trebii, au fost judecaţi şi executanţi, pentru a nu mai putea depune mărturie, iar alţii au fost incluşi şi judecaţi în lotul “ţapilor ispăşitori”. Printre creierele care au clocit “acţiunea”, eu nu ştiu însă să fi fost vreun român. Nu vreau prin aceasta să minimalizez vinovăţia românilor care au fost complici la aceste orori, pentru că ei sunt cel puţin tot atât de vinovaţi ca şi cei care le-au pus la cale. Vreau doar să reliefez faptul că “reeducarea” de la Piteşti nu aparţine – nici în iniţiativă, nici în concepţie – românilor, ci are cu totul alte origini. Eu nu cred că a fost doar o simplă coincidenţă faptul că, o dată cu debarcarea Anei Pauker şi a grupului său de “deviaţionişti”, în vara anului 1952, a încetat şi “reeducarea”. Se vorbea chiar, printre cei avizaţi, că Gheorghiu-Dej ar fi vrut să o facă răspunzătoare pe această Passionaria a României, printre altele, şi de ororile de la Piteşti. dar până la urmă a renunţat la această acuză, se pare, de teama implicaţiilor internaţionale. Să nu uităm că la vremea aceea mai trăia încă Stalin. În orice caz, ar fi interesant de scotocit, în legătură cu această problemă, în arhivele fostului Comitet Central. Dar aceasta este treaba istoricilor aflaţi în plină activitate.În continuare, voi încerca să stabilesc din ce motive deţinuţilor politici din România li s-a aplicat acest tratament de o bestialitate fără egal în analele ororilor penitenciare din ansamblul ţărilor Europei răsăriteane abandonate de Occident bolşevismului. Deşi motive care ar putea explica această stare de lucruri sunt mai multe, eu mă voi opri, în cele ce urmează, doar asupra unuia, pe care îl consider a fi fost esenţial.Nu aş vrea să se interpreteze că fac, cu această ocazie, o pledoarie pro domo, dar afirm dintru început că, pentru acest tratament „discriminatoriu” aplicat deţinuţilor politici din România (mă refer atât la tratamentele extrem de inumane din închisorile de execuţie şi din lagărele de muncă forţată, cât şi la aberantele acţiuni de aşa-zisă reeducare), „vinovată” se face... Mişcarea Legionară. Pentru a-i anihila pe cei mai înverşunaţi adversari ai lor, care erau membrii acestei mişcări, cotropitorii bolşevici şi năimiţii lor dinăuntrul ţării au născocit şi au pus în aplicare metode de exterminare fizică şi siluire sufletească fără egal în universul concentraţionar al sângerosului secol XX. Subliniem că această monstruozitate a fost cu atât mai cumplită cu cât torţionarii nu s-au mulţumit numai cu suprimarea fizică sau cu pervertirea conştiinţelor şi schilodirea sufletelor adversarilor lor, ci şi-au propus să ucidă şi ideile-forţă care au făcut posibilă apariţia, în ţara noastră, a acestei stări de spirit care a fost Mişcarea Legionară.Am demonstrat, cu altă ocazie, că Mişcarea Legionară a apărut şi s-a dezvoltat ca o necesitate istorică în condiţiile create în această parte a Europei de rezultatele primului război mondial. Ea nu a fost doar o simplă ideologie, ci o mişcare spirituală de regenerare a sufletului românesc, structurată pe valorile naţionale şi pe spiritualitatea creştină. Şi pentru că, printre pericolele care pândeau societatea românească în perioada respectivă, se profila tot mai ameninţător, dinspre Răsărit, şi pericolul comunist, programul de luptă şi de acţiune al acestei mişcări a avut, încă de la începuturile ei, şi o puternică componentă anticomunistă. Această atitudine fermă şi nedesimulată nu a trecut neobservată, ci a fost sesizată şi de noii stăpâni de la Kremlin, care, după ce şi-au consolidat în interior nefastul lor regim, au început să se pregătească pentru a declanşa „revoluţia mondială”. Căci Rusia, bolşevică acum, nu a renunţat la tendinţele ei hegemonice, ci a continuat, în numele „internaţionalismului proletar”, să promoveze aceeaşi obsedantă politică expansionistă de totdeauna. În acest scop, Moscova, prin agenţii săi, a urmărit cu atenţie situaţia politică şi socială din ţările vecine în care intenţiona să-şi „exporte” revoluţia, încercând, astfel, să depisteze atât factorii favorizanţi (formaţiuni şi personalităţi politice dispuse să colaboreze sau să facă compromisuri, nemulţumiri pe care să le speculeze etc.), cât şi pe cei ostili planurilor lor. Astfel, ei şi-au dat repede seama că în România cea mai înverşunată şi eficientă rezistenţă împotriva acţiunii lor o va opune Mişcarea Legionară, ai cărei membri erau educaţi şi pregătiţi, printre altele, şi în acest scop.De aceea, comuniştii ruşi au acordat o atenţie deosebită acestui fenomen spiritual din ţara noastră, mai ales începând cu a doua jumătate a deceniului patru, când această mişcare a devenit şi o forţă politică de care trebuia să se ţină seama. Există indicii că, în această perioadă, NKVD-ul a încercat (şi probabil a şi reuşit) să-şi infiltreze, în rândurile ei, agenţi special instruiţi, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de către Siguranţă a unui stoc de câteva mii de cămăşi verzi introduse clandestin în ţară, în toamna anului 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalaleor, în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii că Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Virgil Madgearu, ar fi fost omul ruşilor. Dovezi indubitabile în acest sens nu avem (există doar unele mărturii care, într-un demers istoric serios, sunt lipsite de relevanţă), dar, dacă într-adevăr aşa au stat lucrurile, ele există cu siguranţă în arhivele serviciilor secrete sovietice şi chiar în cele româneştiDacă în privinţa agenţilor infiltraţi nu deţinem, deocamdată, dovezi concludente, avem în schimb dovezi sigure că serviciile secrete sovietice (atât NKVD-ul, cât şi serviciile de informaţii ale armatei) nu au încetat să se intereseze de Mişcarea Legionară nici chiar în timpul războiului. Şi aceasta nu numai în cea de-a doua parte a lui, când era evident că ruşii vor ajunge pe meleagurile noastre, ci şi în prima parte, când această posibilitate nu se întrevedea încă. Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau şi foarte mulţi foşti membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai ales învăţători, profesori, avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează – în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri aminte, alţii – că în lagărele în care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofiţeri NKVD, şcoliţi desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiţi şi manieraţi, care îi anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când şi în ce împrejurări au intrat în Mişcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se desfăşura o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce calităţi trebuia să întrunească un şef de cuib, ce personalităţi legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calităţi se impunea acesta, ce părere au despre viitorul acestei Mişcări... şi încă multe altele. Insistau, în mod deosebit, asupra Frăţiilor de Cruce şi asupra sistemului de educaţie din cadrul acestora. Era evident că aceste discuţii aveau mai mult un caracter de documentare decât de anchetă.Acelaşi lucru îl relatează şi Eugen Cristescu, şeful fostului Serviciu Român de Informaţii, una din cele şase persoane arestate şi duse, după 23 august 1944, împreună cu mareşalul Antonescu, la Moscova, pentru anchetă. Acesta povesteşte (vezi, printre altele, Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii) că un mare număr din şedinţele de anchetă la care a fost supus, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalităţi politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau doar două-trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de Mişcarea Legionară, ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în faţa unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeuna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frăţiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în acestă organizaţie, activitatea lor şi mai ales educaţia care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori legionari.Deci nu e de mirare că, atunci când trupele ruseşti ne-au invadat ţara, comuniştii (venetici şi băştinaşi laolaltă), veniţi împreună cu hoardele invadatoare să ne comunizeze, cunoşteau bine starea de spirit de la noi şi greutăţile pe care le vor întâmpina în îndeplinirea misiunii lor nefaste. Ştiau că Mişcarea Legionară este singura organizaţie anticomunistă cu structuri organizatorice pe întreg teritoriul naţional, în toate straturile societăţii, disciplinată, activă, motivată nu numai ideologic, ci şi existenţial, şi cu o mare predispoziţie de jertfă. Mai ştiau, de asemenea, că viitorul acestei organizaţii era asigurat de un corp masiv de tineri (elevi şi studenţi) care erau educaţi şi formaţi în Frăţiile de Cruce, unii, şi în Corpurile Studenţeşti Legionare, ceilalţi. Ştiind toate acestea, comuniştii, îndrumaţi de consilierii sovietici, au luat măsurile care se impuneau. Aplicând principiul machiavelic Divide et impera, şi-au asigurat, dintru început, colaborarea celor dispuşi să facă compromisuri şi cu ajutorul lor au început demolarea sau acapararea principalelor instituţii ale statului. Mai întâi şi-au aservit Poliţia şi Siguranţa, apoi, imediat după terminarea războiului, au desfiinţat Armata regală, pe care au înlocuit-o cu aşa-zisa Armată populară formată în jurul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. Cu această ocazie au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori, pentru pretinse crime de război ori crime împotriva umanităţiiAsigurându-şi loialitatea acestor două instituţii, au antamat apoi, în luna iunie 1945, problema neutralizării Mişcării Legionare. Mai întâi, pentru a-i intimida, au răspândit zvonul că Poliţia şi Siguranţa întocmesc liste cu legionarii care vor fi arestaţi şi deportaţi în URSS. Apoi, prin intermediul unor emisari (printre care, se pare, se număra şi dr. Petru Groza, care la ora aceea era deja prim-ministru), au propus Comandamentului legionar din interior un pact de neagresiune, prin care părţile îşi luau obligaţia că nu vor acţiona una împotriva celeilalte, ci că se vor tolera reciproc. După lungi deliberări, Comandamentul Mişcării a căzut în capcană, acceptând târgul şi dând, în acest sens, faimoasa circulară din 6 august 1945, prin care recomanda tuturor legionarilor să iasă din ilegalitate şi să se abţină de la orice provocare. Desigur, nici una dintre cele două tabere nu avea de gând să respecte acest pact, ci l-au încheiat doar pentru a câştiga timp. Numai că legionarii nu au ţinut seama că atunci timpul nu lucra pentru ei, ci pentru comunişti.Semnarea acestui pact de neagresiune a fost, după părerea mea, o imensă greşeală, deoarece s-a ratat prin aceasta un mare moment istoric. Dacă legionarii, în loc să semneze acel pact, ar fi declanşat încă de pe atunci lupta de rezistenţă anticomunistă, aceasta ar fi putut fi, pentru cotropitorii bolşevici din România, ceea ce a fost, în timpul războiului, lupta de partizani din Iugoslavia împotriva cotropitorilor germani. Căci, în circumstanţele istorice de atunci, condiţii pentru o asemenea acţiune existau. În afară de Mişcarea Legionară, mai erau destui nemulţuniţi şi năpăstuiţi care ar fi fost gata oricând să pună mâna pe armă pentru a lupta împotriva cotropitorilor şi a năimiţilor din interior. Erau, în primul rând, ofiţerii Armatei regale deblocaţi şi trimişi la munci umilitoare în civilie, erau rămăşiţile Armatei Naţionale din Austria şi întregul exil legionar din Germania şi, nu în ultimul rând, o asemenea acţiune ar fi avut adeziunea tacită sau chiar declarată a unei mari părţi din poporul român. Desigur, şansele de izbândă ar fi fost minime (s-ar fi întârziat poate cu câţiva ani comunizarea ţării), însă atunci (mai ales atunci) importantă nu era victoria, ci lupta. Ea ar fi creat „o stare de spirit de neaplecare şi ar fi întreţinut o scânteie de nădejde în rândurile românilor”, cum spunea întemeietorul Mişcării atunci, la început, în pădurea Dobrina. În ceea ce priveşte pierderile (mai ales în vieţi omeneşti), acestea ar fi fost desigur mari, chiar foarte mari, însă nici într-un caz mai mari decât cele suferite de poporul român în cumplita prigoană comunistă care a urmat după această dată.Şi mai este ceva. O asemenea acţiune ar fi dat victimelor de mai târziu posibilitatea de a muri luptând eroic, cu arma în mână, fiind astfel scutiţi de umilinţele şi ororile pe care le vor trăi, peste câţiva ani, la Piteşti, Gherla, Aiud sau în alte temniţe care au împânzit întreaga ţară. De ce n-a fost aşa? Nu ştiu! Poate că Dumnezeu a vrut să avem mai mulţi martiri decât eroi.
Demostene ANDRONESCU



TREI POEZII DE DEMOSTENE ANDRONESCU

ÎNDOIALĂ lui V. Voiculescu
Mai este, Doamne, pînă-n cer?
Mai estePîn-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decît poveste
Şi-am colbăit degeaba-atîta cale.
De-atîta vreme urc tîrîş, pe coate
Şi-am smuls în căţărare-atîţi luceferi
Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate
Doar cei prea-nalţi să mai rămînă teferi.
Şi-am risipit atîta suflet, Tată,
În rîvna mea neasemuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.
L-am dat tribut la fiecare vamă,
L-am aşternut pe fiecare treaptă,
Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă
Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă...
Tîrîş, pe brînci, cu sufletul la gură,
Urc muntele cu-nchipuite creste;
Din tot ce-am fost mai sînt o picătură...
Mai este, Doamne, pînă-n pisc, mai este?!
ÎN LOC DE RUGĂCIUNE
În seara asta, Doamne,
Te vei culca flamînd,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pîlpîia alt’dată în candela de gînd.
Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stîmpăr foamea, furii mi-au tîlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.
Aş vrea să-Ţi pot întinde un gînd sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.
De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurînd o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş tîrî prea jos.
Zădarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blînd,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd.
UNDE-S NEBUNII?
Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pămîntul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.
Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rînduiala firii,
Cu un plăvan în jug trudeşte insul.
Scîncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe,
Lîngă neveste mor de bătrîneţe,
Necutezînd să tragă spada vrerii.
Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sînge;
S-a-mpotmolit istoria şi plînge,
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stîncă.
Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne
Cu bîta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i pună dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărîme.
O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mînuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.
Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tînjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…
Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia!
http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/06/literatura-inchisorilor-demostene.html

Fabrica de minciuni – Episodul 4.3: Stiinta si lege de vanzare
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-06-01 15:21
http://nostrabrucanus.wordpress.com/2009/05/29/fabrica-de-minciuni-%e2%80%93-episodul-4-3-stiinta-si-lege-de-vanzare/

: ÎNCHISOARE ŞI MUNCĂ LA CANAL. MĂRTURIILE CELOR CARE AU SUPRAVIEŢUIT
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-06-01 15:21
http://rafaeludriste.blogspot.com/2009/05/inchisoare-si-munca-la-canal-marturiile.html

UE vrea sa sugrume internetul!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-06-01 15:21
http://www.eurosceptic.ro/index.php/2009/05/28/ue-ameninta-libertatea-internetului/

HRISTOS S-A INALTAT! Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-05-29 12:47
http://apologeticum.wordpress.com/2009/05/28/hristos-s-a-inaltat-ridica-te-gheorghe-ridica-te-ioane/

DE VORBĂ CU SORA LUI VALERIU GAFENCU
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-05-22 21:22
http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/05/de-vorba-cu-sora-lui-valeriu-gafencu.html

Pr. Sofian BOGHIU - Rugăciunile celor din închisori
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-05-20 12:24
http://www.sfintii-inchisorilor.ro/141/pr-sofian-boghiu-rugaciunile-celor-din-inchisori/

“Deţinutul profet” - Profeţii ce le trăim împlinindu-se
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-04-23 16:38
O nouă carte de excepţie, îngrijită de Mănăstirea Diaconeşti a trecut din stadiul de manuscris în pangarele şi librăriile cu adevărat ortodoxe. Cartea se numeşte “Deţinutul profetic” şi este scrisă de Ioan Ianolide, autorul binecunoscutei opere “Întoarcerea la Hristos”. În carte sunt cuprinse “referiri la vremurile apocaliptice , la dezastrul erei tehnologice, precum şi la misiunea Bisericii în aceste timpuri.” Mai jos vă redăm câteva extrase din carte spre a vă trezi interesul de a o citi în întregime :
Confruntarea apocaliptică nu trebuie văzută ca un război propriu zis, deşi are acest aspect, ci ca tentativă de a stăpâni lumea din toate punctele de vedere : spiritual, politic, economic, cultural, social, ştiinţific şi militar. Fiara vrea integral omul şi omenirea, cu toate cele spirituale ale ei, cât şi cu cele materiale, pentru toată viaţa şi pentru eternitate.Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare.Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.
Omenirea se materializează, se mecanizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină.Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem spernţa vieţii eterne, nu mai avem nădejdea vieţii veşnice.Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, dar ne întrebăm, cutremuraţi de răspunderi, ce fac oamenii ? Vin ei în întâmpinarea lui Hristos ? Mântuirea lumii trece prin credinţa oamenilor. În această perspectivă credem în misiunea noului Israel şi respingem iudaismul ca ateism antihristic. Fiara apocaliptică ucide pe cei care spun adevărul. Cu toată gravitatea situaţiei, cu toate riscurile vom mărturisi adevărul, chiar de vom fi ucişi, căci răstigniţi suntem de multă vreme.
Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legi care să le orgnizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii care să-i înşele pe oameni. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos.
Creştinismul e veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia.
Antihrist este un om, şi anume un om politic ce va stăpâni lumea descreştinând-o, satanizând-o şi pierzând-o.
Creştinii participă cu Hristos la mântuirea lumii, după cum antihrist participă cu fiii întunericului la pierzania lumii. Creştinii să nu uite că adesea fiii întunericului sunt mai înţelepţi, mai viguroşi şi mai puternici decât fiii luminii. Creştinii să înţeleagă că neprihănirea lor, energia şi puterea lor trebuie să depăşească şi să învingă şi pe a fiilor întunericului.
Creştinătatea va triumfa prin Hristos. El vine să desăvârşească şi să facă posibilă mântuirea lumii căzută în păcat.
Antihrist va fi biruit de Hristos.
Dintre forţele antihritice se distinge atitudinea evreilor, care poartă pe conştiinţă vărsarea sângelui nevinovat şi care în mod evident, printr-o îndrăcită patimă, luptă împotriva lui Hristos. Istoria ultimilor două mii de ani a poporului evreu este o concentrare antihristică.Poporul evreu trăieşte în Hristos printr-o rămăşiţă. Apostolul Pavel crede că se va mântui întreg poporul evreu. Acesta este un eveniment pe care omenirea îl aşteaptă, dar care nu se poate produce decât prin sinceră pocăinţă şi smerită slujire.
A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii. Aşa după cum este evident din toată istoria antică şi modernă că neamurile nu pot tolera să fie stăpânite de evrei, aşa le spunem şi noi : să se integreze în omenire. Dacă râvna şi energiile antologice de care dispun vor fi orientate în sensul sacru al revelaţiilor divine, atunci poporul evreu ar fi fericit, cerurile se vor bucura şi oamenii îi vor iubi. Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai crud. Omenirea nu poate accepta nici tirania rasială a iudeilor, nici materialismul grosolan şi nici răstălmăcirea mentală a iudaismului. Prin decizia divină şi prin voinţa oamenilor, ei sunt sortiţi eşecului. Pieirea ta prin tine, Israele !
Deţinutul simte că într- un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată.Şi totuşi el e trist şi îngrijorat.Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii ce va veni.Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale fără oponenţi şi fără precedent. Viţelul de aur, zeul străvechi se arată azi ca o uzină atotputernică în spiritul omenirii. Lumea se închină maşinii. E o pseudo-religie a dogmelor materiale, a sensului material şi a finalităţii neantice. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea. Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie.De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării. Toate problemele lumii se află în Crucea lui Hristos şi a creştinilor, câte ori vom rătăci drumul, ori vom lenevi pe cale, să ne înapoiem la Evanghelie şi la Duhul Sfânt. Suferinţele ce ni se pricinuiesc au menirea biciuiască lenea noastră şi să ne lumineze minţile.
Ioan Ianolide, 1985
Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/2009/04/22/detinutul-profet-profetii-ce-le-traim-implinindu-se/

Crestinul - calator si luptator prin muntele suferintei, prin padurea cu fiare salbatice a ispitelor si prin mlastina deznadejdii
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
“… Şi atunci: Binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie.
Muntele suferinţei ne iese în cale nu ca un muşuroi pe maidan, pe care să-l putem trecem întărind niţel genunchii şi gleznele. E un munte cu prăpăstii ameninţătoare, cu suişuri abrupte, cu colţi de stâncă ce-ţi rup hainele, îţi scrijelesc carnea care-ţi sângerează, cu tunete şi trăsnete care te înspăimântă, cu prăvăliri de pietre şi prăbuşiri de copaci în cale, dar cu lumini de curcubeu pe creste. Iată, ai învins. Eşti sus, sus! Te bucuri cu lacrimi de bucurie că ai scăpat. Nu te mai doare nimic. Nu mai dai atenţie efortului, îngrijorării, fricii, neliniştii. Priveşti înainte. Deasupra, cerul limpede, luminos radiază peste creştetul tău, peste inima ta, lumina păcii şi împăcării cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. Carnea care te ţinea spânzurat în abatorul diavolesc al poftelor şi plăcerilor instinctuale ai pus-o pe altarul jertfei, să ardă, să se purifice în focul răbdării, al postului dur, acceptat, al mâncării lipsite de gust, uneori amară, alteori împuţită şi iată că trăieşti. Nu trăieşti cu pâine, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, care ţi se face „hrana, şi acoperământ, şi purtare de grijă”. Prin acest Cuvânt, pe care-l dumici pentru prima oară, care are gust dulce, săţios, nu vei muri, ci vei trăi să-ţi desăvârşeşti fiinţa, să-ţi împlineşti misiunea între fraţii tăi pe pământ, să poţi mulţumi lui Dumnezeu că te-a creat duh din Duhul Lui nemuritor, să fii sfânt. Inălţimea cugetărilor te loveşte peste ochi: gândeşti la cele cereşti, dar nu pierde din vedere realitatea. Căci de unde eşti poţi cădea mai rău.
Atenţie, pe acest versant lumina intră în întunericul unei păduri, în bezna în care se aud urlând fiarele pădurii sălbatice. Care fiare? Acelea pe care crezi că le-ai ucis în carnea ta, în trupul tău. Au fost numai legate, nu ucise. Câtă vreme eşti încă în trup, chiar dacă ai ieşit din lume, o iei cu tine în celulă, în chilie, în pustie, în peşteră, şi lumea, ca o fiară, urlă şi muşcă din cugetul tău, tocmai pentru că te-ai oprit, crezând că ai biruit-o, că ai scăpat de ea.
Incepe bătălia cu fiarele pădurii. Toate tabără, toate intră hoţeşte în lumina atenţiei tale să te hărtuiască, să te obosească. O, cum nu stă „moara minţii!” Cum tot macină vedenii plăcute, satisfacţii uşoare, bucurii perverse, ambiţii lumeşti, poziţii măreţe şi închipuiri sublime de triumf şi stăpânire orgolioasă. Toate patimile de altă dată, tăcute în carne, ţinute în zăbala postului, ţi se fac acum draci în cuget, în minte. Altădată le gustai în trup. Acum vin să te terorizeze în gând. Unde fugi? Cum scapi? Cine îţi poate apăra mintea, cine îţi poate da linişte? Zi şi noapte, sătul sau flămând, vorbind sau chiar în rugăciune fiind, îţi fuge gândul în altă parte, departe de ceea ce rosteşte gura. Altul parcă-ţi umblă-n suflet şi-n cuget şi răscoleşte pulbere de scântei şi jăratic încins, cu chipuri şi întâmplări care îţi mută atenţia, îţi frig ochii, îţi ard limba, îţi înţeapă urechile cu strigări obraznice, îţi siluieşte simţirile minţii şi ard pe dinăuntru ca un foc ascuns, neştiut, împotriva căruia nu ai armă de apărare şi loc de scăpare…
Apa! Apa stinge focul! Apa rugăciunii stinge focul patimilor, domolite în înfrânările trupeşti, dar libere în cuget. Râul de apă continuă al rugăciunii neîncetate, râul rugăciunii adus în „vadul minţii” curăţă şi spală moara de necurăţia neghinei, de faina neagră a patimilor. Cine ţine râul rugăciunii permanente, izvorât din muntele Dumnezeirii mereu în sine? Să curgă zi şi noapte, purificator, prin inimă şi minte?
Cât trăim în trup, cugetul nu se poate limpezi definitiv de dorinţe, oricât le-am sublima să lucreze numai binele. Atunci să deznădăjduim? Să renunţăm la purificare? După atât drum parcurs? Nu! Nu vom renunţa! Oricât am risipi energia spirituală, atât vom fi: cât vom aduna în noi energiile dumnezeieşti.
Se vede un mal. E departe, dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaştină împuţită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum ştie! De dincolo, braţe de lumină te cheamă. Indrăzneşte! Impotriva îndoielii, a deznădejdii! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcoleşte-te, dar tine capul sus, privirea minţii sus, la această lumină cuceritoare. Nu renunţa la speranţă, căci vei birui! Nu te înfricoşa de mâlul care se încleştează să te tragă la fund. Faptul că te-ai aruncat în mlaştină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conştient de tine, de valoarea ta spirituală. Eşti în lume, dar nu eşti din lume. Eşti fiinţă cerească! Eşti făcut să birui! Eşti zidit dintr-un material sfânt, nestricăcios. Eşti zidirea lui Dumnezeu, nu a stricăciunii şi a morţii. Eşti viu, nemuritor! Eşti înfiat de Dumnezeu, nemuritor în Hristos! Cine-ţi stă împotrivă? Nici îngerii, nici o putere văzută sau nevăzută. Nimeni. Dumnezeu e Cel ce te îndreptăţeşte în cuget, iar Hristos a murit şi a înviat pentru tine!
O, iată-te ajuns! In braţele lui Hristos. De aici nu te va mai putea răpi nimeni. Cântă, strigă! Bucuria ta să umple cerul şi pământul: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iubite-voi Doamne, virtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu!”
Muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştina deznădejdii, stadii de viaţă spirituală pe care ne-am hotărât şi angajat să le străbatem, au constituit de-a lungul anilor de suferinţă coordonatele comportamentale ale vieţuirii noastre”.
(in: Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/19/virgil-maxim-despre-binecuvantarea-suferintei-si-lupta-neincetata-cu-ispitele/

Semn dumnezeiesc in favoarea canonizarii dreptslavitorilor marturisitori din prigoana comunista
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Joi, 19 martie 2009, ora 22.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa „Noul Babel european şi prigoana împotriva creştinilor”, susţinută de ieroschimonahul Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Sala - de 500 de locuri - a fost arhiplină, mulţi stând în picioare. S-a vorbit despre direcţiile în care Uniunea Europeană prigoneşte credinţa ortodoxă (cerând intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos, scoaterea orelor de religie din şcoli, promovarea ecumenismului prin controversata Chartă ecumenică, adoptarea legislaţiei privitoare la drepturile homosexualilor, dezincriminarea incestului, introducerea actelor biometrice cu microcip). Spre sfârşitul conferinţei s-a făcut referire la cinstirea mărturisitorilor ortodocşi anticomunişti, modele de rezistenţă creştină pentru vremurile noastre.
După conferinţă, credincioşii s-au putut închina la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, aflate într-o răcliţă adusă de Danion Vasile (au putut săruta o parte din craniul unui mărturisitor, dăruită de părintele Justin Pârvu. Sub această părticică se află şi părticele din moaştele altor patru mărturisitori, trei dintre acestea fiind primite de la Aiud de părintele Serafim de la Mănăstirea Căşiel).
La 10-15 minute după ce mulţimea de credincioşi a început să se închine la sfintele moaşte, s-a întâmplat o minune: părintele Hrisostom, care ţinea răcliţa în mână, a observat următoarele:
„Înclinând puţin răcliţa, am simţit un lichid uleios curgându-mi pe degete. Concomitent am simţit o puternică mireasmă, ca mai apoi, privind la osemintele din răcliţă, să constat că deasupra moaştelor se afla o impresionantă cantitate de mir, circa două trei linguriţe. Surprins peste fire, le-am arătat credincioşilor racla cu mir. Unii dintre cei care sărutaseră deja moaştele s-au întors uimiţi, mărturisind că, cu puţin timp înainte, în raclă sfintele moaşte se aflau uscate. Pe dată creştinii s-au strâns în jurul răcliţei, din care se vedea cum izvorăşte mirul. Mulţi dintre cei de faţă au fotografiat sau filmat racla cu mirul.”
Ca semn de mulţumire pentru milostivirea arătată de Dumnezeu prin sfinţii Săi, poporul a cerut să se facă o rugăciune către sfinţii închisorilor. Părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori. În timp ce creştinii se rugau, din raclă, o dată cu înmulţirea mirului s-au răspândit valuri de mireasmă, fapt simţit de mulţi dintre cei de faţă, fără a se fi consultat între ei. Anunţăm pe cei sceptici că mirosul emanat de mirul osemintelor întrecea ca intensitate şi ca obişnuitul miros al mirului de la pangare. Danion Vasile a spus: „Mi se pare că e mai mir decât mirul obişnuit, mirosul era de mir dar şi de altceva, mai profund…” „E chiar greu de spus cum era mirosul, era nepământesc. Nimic n-ar fi de ajuns pentru a descrie mirosul, e greu de exprimat în cuvinte. Mireasma era îmbătătoare”, a spus o credincioasă.
Câteva zeci de credincioşi, rămaşi până după ora 23.00, când s-a terminat citirea acatistului, au ţinut să întărească prin semnătură - pe liste făcute ad-hoc - cele petrecute. La sfârşit au venit să se închine la această slăvită minune doi părinţi cunoscuţi ai vremii noastre - ieroschimonahul Ioan de la Rarău şi părintele Mihail Popescu de la Piatra Neamţ, împreună cu un grup de credincioşi veniţi de la altă conferinţă. Ei au fost impresionaţi de cele întâmplate, închinându-se cu multă evlavie.
Credem că această minune vine în sprijinul canonizării sfinţilor din închisori şi al rezistenţei împotriva apostaziei şi desfrâului promovat de Uniunea Europeană, dovedindu-se un argument care spulberă îndoielile privitoare la sfinţenia mărturisitorilor secolului XX.
Se cuvine ca poporul drept-slăvitor, în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii, să ia aminte la acest semn dumnezeiesc, sporind evlavia faţă de mărturisitorii ultimei prigoane.
„Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva, de mare competenţă, că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat.” Părintele Arsenie Papacioc (mărturie din volumul îngrijit de monahul Moise: Sfântul închisorilor - mărturii despre Valeriu Gafencu
Câteva secvenţe, nu foarte clare, pot fi vizionate pe http://moldovamare.wordpress.com/ sau descărcate de pe http://s4.transfer.ro/storage/transfer_ro-738e3c0595.zip . În zilele care vin vom posta materiale de claritate mai mare.
Alecsandra Corbu - Grupul Areopag (alecsandra_corbu@yahoo.com)
Blog Danion Vasile
Consultati si rubrica site-ului nostru dedicata Sfintilor Inchisorilor
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/20/semn-dumnezeiesc-in-favoarea-canonizarii-dreptslavitorilor-marturisitori-din-prigoana-comunista/

    pagina urmatoare >>





Termeni si Conditii de Utilizare