Marturisiri

Marturisiri

Ecumenismul - un unionism socialist cu faţă creştină (2)
     media: 3.50 din 2 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-30 16:34
Ce înţelege atunci ecumenismul prin unire sau unitate?
Chemarea la unimea credinţei nu este ceva nou, ci arată mărturisirea cea una a Apostolilor peste veacuri, este lucrarea de până acum a Bisericii la a-i aduce pe toţi şi pe toate [1] la «un Domn, o credinţă şi un Botez» [2], la lepădarea credinţelor vechi, păgâne şi a crezurilor eretice hulitoare de Hristos.
Unitatea credinţei însemnează ca toţi creştinii să mărturisească acelaşi Crez, să se împărtăşească cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos din acelaşi potir şi să se mântuiască în aceeaşi Biserică.
Însă toate acestea există deja de două mii de ani în Ortodoxie, nu trebuieşte inventată o altă unitate, o altă credinţă, un alt creştinism pentru a împlini cuvântul Mântuitorului «ca toţi să fie una», căci toţi ortodocşii sunt deja, alcătuiesc deja Biserica cea „una”, după cum Scriptura luminat grăieşte: «Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis» Ioan 17.21.
Cu adevărat, numai ortodocşii, dimpreună vii şi adormiţi, din toate timpurile şi din toate locurile alcătuiesc Trupul Bisericii celei veşnice, al cărei Cap este Iisus Hristos Dumnezeu-Omul [3].
În schimb unitatea credinţelor [4] este vederea ecumenistă prin care în lume viază acum mai multe credinţe creştine ce trebuiesc transformate într-una singură, atenţie, nu aducându-le la Credinţa cea una a Bisericii lui Hristos, ci luând din fiecare „creştinism” câte ceva şi alcătuind o nouă dumnezeire, o nouă biserică; un nou „hristos” care să-i împace şi pe ereticii protestanţi, şi pe căzuţii catolici, şi pe hulitorii uniaţi şi monofiziţi, şi pe ortodocşii ecumenişti. (Ecumenismul în întrebări şi răspunsuri, f. e., 2008, p. 18-19).
Note
[1] Pe toţi evreii, hinduşii, budhiştii, mahomedanii, pe toţi ereticii catolici şi protestanţi, pe toate filozofiile gnostice, atee, evoluţioniste, new-ageiste ...
[2] «Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn , o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor» (Efeseni 4, 4- 6) .
[3] «Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este» (Efeseni 5.23).
[4] 34Asemănătoare la auz cu unitatea credinţei, dar atât de deosebită în înţelesuri ...
Sursa:

Criza mondială grăbeşte venirea Antihristului! (2)
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-30 16:34
Acelaşi David Rockfeller declara că datorită microcipurilor oamenii vor putea foarte uşor să fie blocaţi, să li se taie accesul la utilităţi şi la facilităţi. Deci un control complet asupra fiecărei fiinţe umane. Apoi se pune probleme că, odată luat microcipul, nu poţi scăpa de el, decât dacă îţi amputezi braţul…
Va fi foarte multă manipulare mediatică şi oamenii vor fi înspăimântaţi. Se vor speria foarte tare de ideea de rămâne fără o mână sau de a ieşi din sistem. Problema e că, din momentul în care a primit microcipul, mintea va fi paralizată şi omul nu va mai înţelege că şi-a pierdut libertatea. Nu se ştie deocamdată cât de performante sunt microcipurile, dacă vor reuşi să anihileze total activitatea minţii şi efortul de voinţă, dacă omul se va mai putea pocăi pentru păcatul pe care l-a făcut. De orice păcat de care te pocăieşti, Dumnezeu te iartă, dar de păcatul de care nu te pocăieşti, Dumnezeu nu are cum să te ierte. Dacă tu nu vrei să-ţi scoţi microcipul, Dumnezeu nu ţi-l va scoate cu forţa. Deşi cred că vor exista şi minuni, copii care vor scăpa pentru rugăciunile părinţilor. Dumnezeu îşi va arăta puterea şi în vremurile respective, aşa cum şi-a arătat-o şi în vremea prigoanei comuniste.
Marea majoritate a populaţiei României nu crede că nouă acum chiar ni se întâmplă aceste lucruri. Că va veni sfârşitul, dar peste sute de ani încolo…
Mulţi consideră că ceea ce spunem noi sunt nişte poveşti. Când vor fi faţă în faţă cu cei care le vor pune microcipurile, le vor primi. De ce? Pentru că nu au ştiut să se pregătească pentru vremea respectivă.
Despre asta vorbim acum: să-i avertizăm să se pregătească.
Atât ne-a rămas de făcut. Tragem semnalul de alarmă, îi îndreptăm către duhovnici, spre părinţi cu viaţă sfântă, spre cărţile sfinţilor care au profeţit despre vremurile din urmă – Sfântul Serafim de Viriţa, Sfântul Lavrentie al Cernigovului, să le dăm posibilitatea oamenilor de a alege în cunoştinţă de cauză. Să nu-i lăsăm să fie manipulaţi de mass media. Trebuie să aibă posibilitatea de a căuta ei înşişi adevărul şi de a alege binele şi nu răul.
Vine ziua când vor fi puşi în faţa opţiunii: alegi microcipul sau mori de foame. Ce credeţi că ar trebui să facă?
Soluţia e simplă şi clară. Să ne ajute Dumnezeu să preferăm a muri de foame, decât să primim microcipul. Până atunci, în etapele intermediare, când ţi se pune microcipul pe cardul bancar, pe buletin sau permisul auto, poţi da mai uşor înapoi. Dar în momentul în care primeşti microcipul pe corp, mintea nu va mai fi mintea ta, te deschizi de bunăvoie lucrării diavolului. Astfel mântuirea ta va fi pusă în primejdie.
Părintele Paisie Aghioritul ne încurajează, într-una din cărţile sale, spunând: „Hristos a pus ceva deoparte pentru cei care vor refuza semnul fiarei”. Important este ca Dumnezeu să-i vadă pe oameni că vor să fugă de Antihrist.
Să vadă râvna lor. Dumnezeu o să-i întărească pe aceia, chiar dacă noi nu vedem soluţia, trebuie doar să avem curajul de a vedea criza în care ne aflăm. Să vedem ceea ce ne-a dat Dumnezeu. El nu ne cere acum să descoperim soluţia, nu ne-o arată. În schimb, ne dezvăluie cu claritate criza pe care o trăim, criza economică, dar mai ales pe aceea duhovnicească.
Suntem deja în judecată cu Dumnezeu, că asta înseamnă criză. Nu cumva trebuie ca fiecare creştin, fiecare om să-şi revizuiască atitudinea, comportamentul faţă de celălalt, faţă de Dumnezeu, să se schimbe, să se pocăiască? Să facem şi noi precum cei din Ninive…
…Ca să nu vină osânda lui Dumnezeu peste noi. Dacă mâine toţi creştinii s-ar pocăi de păcatele lor, atunci Dumnezeu ar schimba cursul istoriei şi ar amâna sfârşitul lumii cu zeci şi zeci de ani. Dar pentru că noi, creştinii, nu trăim cum trebuie, pentru asta vine osânda lui Dumnezeu. Cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Din pricina păcatelor creştinilor nu vin păgânii la credinţa creştină”. Noi suntem creştini, din păcate, numai cu numele. Asta s-a văzut în timpul prigoanei comuniste, când erau o sută de preoţi în închisori, iar 5.000 de preoţi erau afară şi nu spuneau nimic.
- Sau colaborau!
- În cele mai rele cazuri.
- Să revenim la pocăinţă. Eu cred că totuşi mai sunt români capabili să reacţioneze cumva.
- Când ajunge cuţitul la os, îţi dai seama că fără Dumnezeu nu mai poţi face nimic. Momentele de mare criză i-au ajutat pe unii să-şi schimbe viaţa, aşa cum, la cutremur, până şi unii atei îşi făceau cruce. „De ce îţi faci, domnule, cruce, că nu crezi?” „Păi, cum nu foloseşte, nici nu strică!” Făceau cruce cu gândul că, dacă există totuşi ceva, să-i ajute şi pe ei. Tot aşa, în vremurile din urmă, vor fi unii care vor înţelege că viaţa lor creştină a fost o viaţă îndoielnică, au fost creştini numai cu numele, că au trâmbiţat că nu sunt ca sectanţii care ajung în focul iadului, dar nu au trăit nici măcar din punct de vedere moral o viaţă curată. În vremurile de criză îşi vor pune nădejdea doar la Dumnezeu, vor şti să alerge cu disperare la scaunul de spovedanie, pentru că doar în legătura vie cu duhovnicul vor mai găsi puterea de a rezista, de a nu ceda psihic. Va fi o vreme de mare deznădejde, de mare frământare. Din păcate, vremurile care se arată la orizont sunt vremuri de disperare. Numai cei întăriţi în credinţă vor rezista.
- Părintele Iustin Pârvu spunea că oamenii ar trebui să se înveţe de pe acum cu o viaţă de sărăcie, cu o viaţă simplă. Şi Părintele Paisie Aghioritul acelaşi lucru îl recomanda: „Simplificaţi-vă viaţa!” Ceea ce ar însemna, renunţaţi la comodităţi, pregătiţi-vă să înfruntaţi greul!
- Problema e că oamenii citesc, ce frumos a învăţat Părintele Paisie Aghioritul, dar vor, în realitate, o viaţă comodă, o viaţă cu maşini scumpe, cu case de top, cu vacanţe exotice, şi cred că în vremurile din urmă ei îşi vor schimba starea, că se vor pocăi atunci, pe ultima sută de metri, că vor intra cu tot cu maşini de lux în împărăţia cerurilor. Nu merge aşa! Dacă crezi în Hristos, de azi trebuie să te schimbi, de azi trebuie să te înveţi cu o viaţă mai săracă, mai de nevoinţă, mai de rugăciune, mai de post. Dacă aştepţi pocăinţa de mâine, poate mori în seara asta şi te-ai dus nepocăit. Nu trebuie să aşteptăm sfârşitul lumii pentru a ne pocăi, trebuie să avem grijă de propriul nostru sfârşit, noi nu ştim dacă vom prinde sfârşitul lumii, dar propria noastră moarte o prindem cu siguranţă şi nu ştim dacă o să fie peste 30 de ani sau mâine. Or, pregătirea în fiecare zi pentru moarte este cea mai bună pregătire pentru apropierea sfârşitului lumii. Creştinii care se vor pregăti pentru moartea lor vor ajunge în rai şi dacă prind sau nu prind sfârşitul lumii. Care se vor pregăti pentru sfârşit, fără să se pregătească pentru propria moarte, pot ajunge în iad şi dacă vine sfârşitul de obşte, şi dacă nu vine.
- Oamenii caută totuşi învăţătură. La unii credincioşi ajunge cuvântul adevărat şi rodeşte. Se întâmplă uneori, prin vocea unor duhovnici ortodocşi, ca oamenii să se smintească, pentru că li se spune: „Nu-i nici un pericol, ia cardul, ia microcipul, tot ce dă statul e bun”.
- Aceia nu sunt duhovnici. Aceia sunt mutanţi din punct de vedere duhovnicesc. Nu poţi fi păstor al unei turme pe care o duci în braţele diavolului. Faptul că există astfel de duhovnici indiferenţi sau paraleli cu viaţa duhovnicească trebuie să ne pună pe gânduri. Tocmai de asta Părintele Sofronie spunea că de foarte mare importanţă este alegerea duhovnicului şi e recomandat să faci câteva ore până la un duhovnic iscusit, decât să mergi până la colţul străzii să te spovedeşti la orice duhovnic, fără să ţii seama de măsura lui duhovnicească. E bine să faci ce zice popa, nu ce face popa. Dar e trist că din ce în ce mai mulţi preoţi nu numai că fac ce nu trebuie, dar şi învaţă ceea ce nu trebuie, ridicându-se împotriva Sfintei Tradiţii, împotriva Sfinţilor Părinţi şi împotriva Sfintei Scripturi. Or, Sfinţii Părinţi ne învaţă că astfel de clerici, chiar de-ar fi episcopi, nu trebuie ascultaţi. Trebuie urmaţi doar episcopii, doar preoţii care ne învaţă adevărul aşa cum l-au mărturisit Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţii şi părinţii duhovniceşti ai vremurilor noastre.
Sursa:http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article592

VIDEO - Emisiunea “Marturisiri” de pe 1TV Bacau, dedicată microcipurilor
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-30 16:34
Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/2009/03/27/video-emisiunea-marturisiri-de-pe-1tv-bacau-dedicata-microcipurilor/

Cale de mijloc nu mai există!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-30 16:34
Ştim şi credem că în paşapoartele biometrice, în buletinele biometrice, în toate actele care se prefac acum de către instrumentele statului ( permise de conducere , carduri bancare dar şi de altă natură – pentru deschiderea uşii, a luminii electrice etc., de călătorie la metrou, de asigurare medicală) există microcipul cu cod de bare 666. Mai ştim că toate actele electronice se vor aduna, în curând, într-un singur card biometric, după care acesta se va contrage în microcipul cu semnul fiarei şi se va implanta sub pielea mâinii drepte sau a frunţii fiecărui om. Aceasta va fi lepădarea de Hristos şi înregimentarea, prin semnătură şi primire de bună voie, chiar dacă voia e silită (Apoc. 13, 16), în oştirile morţii veşnice ale lui Antihrist. Ştim şi credem acestea din Sfânta Scriptură, din proorociile Sfinţilor Părinţi, din sfătuirile duhovnicilor contemporani. Altfel spus, le credem şi le ştim de la Duhul Sfânt Care a intermediat pentru noi, prin aleşii Săi, învăţătura şi prevestirile despre aceste vremuri. Le ştim şi le credem, nu ca pe o poveste din alte timpuri, ci ca pe fapte de viaţă pe care le trăim acum. Ce spune un document administrativ al înaltei conduceri bisericeşti, Hotărârea 638 din 25 februarie 2009, despre acestea? Zice că sunt „opinii confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice” (art. 5) care s-au preschimbat în reacţii îndoielnice, numite „reticenţe faţă de paşapoartele biometrice” ale unor persoane (art. 3). Purtătorii de cuvânt ai Duhului Sfânt ne avertizează că a venit vremea semnului fiarei şi că urmează să ne pecetluiască. Purtătorul de cuvânt al înaltei ierarhii ortodoxe româneşti ne admonestează de ce credem în cuvintele trimise nouă de Dumnezeu, înfruntându-le cu epitete aspre şi descalificante, „confuzii şi contradicţii”, iar reacţia prevăzătoare a oamenilor e taxată ceva mai blând, „reticenţă”. Dar oare de când e Dumnezeu „confuz şi contradictoriu”? Cam din acelaşi timp de când l-a scos Satana de „mincinos”: „Nu, nu veţi muri… ci veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 4-5), altfel spus: „V-a minţit, măi, ca nu cumva, mâncând din pomul oprit, să fiţi şi voi ca El, dumnezei”. Atunci a venit căderea, pe care o urmăm şi noi, pentru că aceia n-au avut frică de Dumnezeu, ci l-au crezut mai mult pe Satana. Acum predania Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi e scoasă de mincinoasă, prin nişte sinonime jenante: „confuză şi contradictorie” (Cine se contrazice pe sine? Mincinosul!; Cine e neclar şi încurcat în ale sale? Mincinosul!). Mesajul subtextual este asemănător cu acela din proto-întâmplarea edenică: „Nu, nu veţi cădea, de veţi lua actele biometrice; nu, nu vă veţi lepăda, de veţi primi microcipul!” Oare Sfinţii din cer, care s-au sfinţit, prin veacuri, pe acelaşi deal de unde a pornit mesajul acesta, vor tăcea? Dumnezeu le ascultă protestul şi rugăciunile! Bun gând. Să-i lăsăm pe cei cu mitre supraînălţate în grija lui Dumnezeu! Ştie El ce le trebuie lor.
Dar noi ce vom face? Vom cădea şi ne vom lepăda de Hristos, la îndemnul viclean şi smintitor al purtătorului de cuvânt al Satanei? Vom primi pecetluirea cu semnul lui antihrist, 666 (treimea satanică)? Majoritatea creştinilor gândesc, în prezent, că nu au încotro, legile euro-atlantice se vor impune vrând-nevrând şi la noi, mai cu vorba mieroasă, mai cu silirea, mai cu ameninţările şi constrângerile, iar microcipul cu semnul fiarei va ajunge la locul lui, pe mâna şi pe fruntea oamenilor. Gând fatalist, strecurat de diavolul în mintea noastră, folosindu-se de chiar textul Scripturii, că fiara va face şi va drege, silindu-i pe toţi prin condiţionarea vânzării şi cumpărării celor necesare traiului material de primirea semnului (Apoc. 13, 16-18). Aşa zice la carte iar duhul lumesc primeşte asta ca pe o predestinare. Dar unde aţi văzut voi la Dumnezeu predestinare? Nu ne-a dat El libertatea completă (pe care Satana voieşte să ne-o răpească, să ne-o încătuşeze prin controlul electronic absolut!)? Oameni buni, vă invit să citiţi cu atenţie Apocalipsa şi să vedeţi că, în acest final de istorie, vor fi două feluri de pecetluiri. Unii vor primi pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor, iar alţii pecetea Antihristului. După libera voinţă a fiecăruia. Ce simplu pare, dar aşa e. Plăgile Apocalipsei, simbolizate de cupele mâniei şi de trâmbiţele îngerilor, năvălesc asupra lumii datorită păcatelor noastre, ale tuturor şi, în substratul lor, sunt chemări (trâmbiţări!) planetare, cosmice, dumnezeieşti la pocăinţă. De ne-am pocăi, aşa cum au făcut toţi cei care s-au sfinţit, Dumnezeu ar amâna petrecerea grozăviilor care se apropie. Nu vrem să ne pocăim, judecata lui Dumnezeu va cădea asupra noastră. Însă vor fi şi din aceia care se vor opune semnului fiarei, vor crede în Hristos până la capăt, se vor lupta cu păcatele lor şi cu silniciile lumii (statul, arhiereii, opinia publică, legile, batjocura, excluderea, oprimările etc.). Cei care păstrează, prin voinţă proprie, harul botezului, îmbrăcămintea lui Hristos pe ei, la momentul cuvenit vor fi însemnaţi de sus: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru” (Apoc. 7, 3). E o protecţie divină care se va revărsa asupra credincioşilor lui Dumnezeu, pentru a-i feri de plăgile apocaliptice: „Li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apoc. 9, 4). Va să zică vor fi loviţi de chiar îngerii răului doar robii lui Antihrist, cei pecetluiţi cu semnul fiarei. Vremurile se clarifică, proorocite din vechime şi puse în fapt în cotidianul vieţii noastre: „Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui sau pe mâna lui, va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei Sale” (Apoc. 14, 9-10). Înţelegem de aici că e poruncă dumnezeiască, întărită de pedeapsa veşnică („se va chinui în foc şi pucioasă”), să nu primim pecetluirea fiarei antihristice. Pe de altă parte, toate conjuncturile social-pământeşti sunt potrivnice robilor lui Hristos şi favorabile 99 la sută pentru primirea microcipului cu semnul fiarei. Împărăţia întunecată a lumii acesteia pare de neînfruntat. Nu-i decât o părere trecătoare, o iluzie învârtoşată a puterii aparent invincibile. Se sprijină pe păcatele noastre, pe ignoranţa (necunoaşterea, neştiinţa) noastră, pe necredinţa şi frica noastră.
Iese fiara din vacarmul păcătos al lumii în care trăim şi, iată, ne sileşte, prin organele statului şi prin vocea purtătorului de cuvânt al ierarhiei ortodoxe („rugaţi-vă, zice un duhovnic contemporan, să nu cadă episcopii!”), dar trebuie să ne silim şi noi să spunem Nu, să ne împotrivim după puteri şi ne va ajuta Cel de Sus: „Datoria noastră este să arătăm buna noastră dispoziţie, anume că nu suntem de acord cu toate acestea şi, prin urmare, că nu le acceptăm. Aşa mici cum suntem, ne vom împlini mica noastră datorie şi marele Dumnezeu […] îşi va face marea Lui datorie şi va muta din loc munţii ridicaţi în faţa noastră” (Ierom. Hristodul Aghioritul, La apusul libertăţii, Sophia, 2006, p. 167). Dacă ne împotrivim, ce vom păţi? Vreţi garanţii anticipate? Dar viaţa veşnică ce e? Părintele Paisie Aghioritul ne sfătuieşte: „Trebuie să ne preocupe tot timpul cum ne vom mântui. Dacă nu ne preocupă acest lucru, vom rămâne legaţi de cele pământeşti şi vom fi mereu scurtcircuitaţi. Când nu uităm că menirea noastră aici, pe pământ, este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, atunci pătrunde în noi neliniştea cea bună” (Patimi şi virtuţi, Evanghelismos, 2007, p. 321). Suntem neputincioşi şi fricoşi? „Iar partea celor fricoşi […] este iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21, 8). Cădem de „frica iudeilor”(Ioan 7, 13), de teama că ne vor înfometa şi ucide? „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul” (Mt. 10, 28), „nu vă spăimântaţi” (Marcu 16, 6), ci să ne temem de Dumnezeu: „Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde! Cine eşti tu, ca să te temi de un muritor şi de un om de rând care trece ca iarba? Şi să dai uitării pe Domnul, Ziditorul tău…?” (Isaia 51, 12). Singura temere, în care să ne ancorăm neliniştea cea bună: „Frica de Dumnezeu este un izvor de viaţă, ca să putem scăpa de cursele morţii” (Pilde 14, 27); „începutul înţelepciunii este frica de Domnul„ (Ps. 110, 10). Ne vom teme mai mult de oameni şi de diavolul, decât de Dumnezeu? Dar fără El nu putem face nimic: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor 7, 10) şi „Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea ta, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea” (Iov 28, 28). Mântuitorul ne îndeamnă continuu: „Îndrăzneşte, fiule!” (Mt 9,2); „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Câtă pricepere ne-a rămas acum este suficientă să îndrăznim a alege între bine şi rău, între cele două feluri de pecetluiri: binecuvântările lui Dumnezeu, pe de o parte, sau semnul fiarei, de cealaltă parte. În limbaj mai simplu: A venit vremea alegerii, cu cine votaţi, cu Satana sau cu Hristos? Cale de mijloc nu mai există!
Sursa:http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article593

Lipsa apei, următoarea criză globală
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-30 16:34
Creşterea populaţiei, dezvoltarea economică şi schimbarea climatică înăspresc competiţia dintre state pentru apă. În plus, mai apare o problemă: este apa o marfă, care se supune regulilor cererii şi ofertei, sau un drept al tuturor?
Dincolo de problemele curente, precum reforma sistemului financiar internaţional, agenda globală include şi problematici mult mai importante, care ţin de însăşi viaţa pe Pamânt. Una este exploatarea sustenabilă a resursei vitale care este apa. Până în 2030, 3,9 miliarde de oameni vor trăi în zone care duc lipsă de apă, lăsând la o parte miliardul care se confruntă deja cu lipsa apei potabile, arată un raport al OECD. Cauzele sunt creşterea populaţiei, dezvoltarea economică şi schimbarea climatică. Fenomenul este agravat de continuarea modului actual de consum al apei, „inechitabil si bazat pe risipă”, adaugă raportul „Apa într-o lume în schimbare”, al programului de mediu al ONU. Recentul Forum Mondial al Apei de la Istanbul (16-22 martie) a amintit doar câteva capitole din politica apei: managementul secetei, riscului de inundaţii şi al calităţii apelor ori importanţa cooperării între state pentru gestionarea apelor comune. Hidro-conflicte Multe state depind de resurse de apă pe care le împart cu alte ţări, ceea ce duce la o competiţie acerbă pentru lichidul vital. Peste 200 de râuri sunt împărţite de două sau mai multe state, iar 60% din cantitatea globală de apă dulce se află în bazine internaţionale. Teoretic, singurul conflict cauzat de resursele de apă a avut loc între două state ale Mesopotamiei acum 4.000 de ani. Dar un război pentru apă ameninţă acum toată planeta – chit că o serie de experţi se gândesc la o formulă prin care să-l evite -, avertiza “Le Figaro” cu câteva zile în urmă. Până acolo, o serie de conflicte regionale, în curs sau potenţiale, sunt alimentate de ape. Egiptul, Sudanul si Etiopia se află într-o stare de „hidroconflict”, pentru controlul fluviului Nil. Pe de altă parte, experţii militari nu exclud izbucnirea în Africa şi a unor „revolte pentru apă”.Apa este o miză importantă şi în conflictul israeliano-palestinian: 60% din cantitatea de apă subterană şi 25% din apele de suprafaţă ale Israelului provin din teritoriile palestiniene ocupate. Autorităţile au construit un sistem de canalizare pentru transportul apei către zonele aride din sud, unde se face majoritatea agriculturii israeliene, au dezvoltat un sistem eficient de reciclare a apei şi au investit în tehnologii agricole avansate - arată o analiză ISN. Pe de altă parte, guvernul israelian controlează folosirea apei prin eliberarea de permise de extracţie, pentru care palestinienii trebuie să plătescă mai mult decât israelienii, chiar dacă utilizează mai puţină apă. Mai mult, nu li se permite decât să extragă apă din izvoarele de suprafaţă, care sunt afectate de secetă. Această alocare inechitabilă a apei şi continuarea săpării de puţuri de către coloniştii evrei exacerbează tensiunile din regiune. În regiunea sa, China, care se confruntă cu o scădere accelerată a resurselor de apă, devine cu atât mai interesată de „castelul de apă al Asiei” - Tibetul. India priveşte cu îngrijorare încercarea Beijingului de a devia cursul fluviilor Brahmaputra şi Ind pentru a câştiga noi surse de apă. Şi vietnamezii sunt îngrijoraţi de intenţiile chinezilor în ceea ce priveşte “amenajarea” Marelui Mekong. Nu există destulă apă pentru a satisface toate nevoile. Mai ales că acestea sporesc, din cauza creşterii populaţiilor, expansiunii consumului per capita, necesităţilor tot mai mari din agricultură şi industrie şi poluării apelor de suprafaţă ori a pânzei freatice, constată Ibrahim Erdogan, de la cotidianul turc „Today’s Zaman”.Reglementările şi instituţiile care au fost propuse de state pentru a gestiona probleme legate de apă par să fi eşuat în tentativa de a obţine o recunoaştere largă. De multe ori, argumentul pentru cooperare în dauna conflictului, pe motiv că aceasta ar aduce beneficii tuturor în numele unui interes comun, nu este suficient. Este nevoie de un mecanism de stimulente pentru ca ţările să accepte ghidarea şi coordonarea planurilor lor de exploatare a resurselor de apă transfrontaliere, conchide expertul turc.Privatizarea apeiPe de altă parte, problema accesului la apă este legată de întrebarea dacă aceasta este o marfă, care se supune logicii capitaliste a cererii şi ofertei, sau un drept, ce ar trebui garantat tuturor. În timp ce unii susţin privatizarea apei, alţii rămân adepţii gestionării de către stat.Până acum privatizările din sectorul apei au avut câteva rezultate nedorite, în special în America Latină, unde au existat plângeri legate de contaminarea apei vândute ca potabilă sau de gestionare inadecvată a apelor menajere. Companiile private au crescut preţurile şi au ameninţat cu oprirea apei pentru cei care nu pot plăti, ceea ce a sporit nemulţumirile.În oraşul bolivian Cochabamba, compania transnaţională Aguas del Tunari a fost obligată de populaţia locală să renunţe la concesionarea pe 40 de ani a întregii reţele municipale de apă. Localnicii, nemulţumiţi de stabilirea unor preţuri fixe de către companie fără a lua în considerare marile disparităţi socio-economice dintre membrii comunităţii, s-au asociat pentru a se opune politicilor companiei. La referendumul organizat în acest sens, 90% dintre locuitori au votat pentru anularea contractului. Guvernul a fost nevoit să renunţe la acesta, dar nici nu a mai avut bani pentru extinderea reţelei de apă a localităţii. Exporturi de apă90% din cantitatea de apă potabilă consumată de oameni este folosită în agricultură sau în producţia industrială. De exemplu, pentru a produce o tonă de grâu sunt necesare 1000 de tone de apă. Un procent de 16% din cantitatea globală de apă folosită nu este destinat producerii de bunuri pentru consumul intern, ci exportului. La sfârşitul anilor ’90, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord importau aproximativ 40 de milioane de tone de grâu şi făină pe an. Pentru producerea acestora ar fi fost necesare 40 de miliarde de tone de apă, echivalentul cantităţii folosite de Egipt în fiecare an pentru agricultură, arată Denis Burke şi Verena Schaer într-o analiză pentru ISN.
Sursa:http://www.adevarul.ro/articole/lipsa-apei-urmatoarea-criza-globala.html

CRJ: Codul de procedura penala accepta probele obtinute prin tortura. Orice persoana care se pregateste sa comita o infractiune poate fi urmarita
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-30 16:27
Centrul de Resurse Juridice atrage atentia asupra unor nereguli grave ale proiectului Codului de procedura penala, care nu pot fi indreptate printr-o simpla dezbatere parlamentara timp de cel mult doua saptamani, se arata intr-un comunicat al CRJ.
Aceste nereguli vor avea repercursiuni asupra dreptului la viata privata, asupra dreptului la aparare, dar si asupra institutiilor judiciare prin prisma neclaritatii textelor, necorelarii lor si, cel mai probabil, prin lipsa de resurse umane din sistemul judiciar, precizeaza comunicatul.Cateva exemple:
Un articol care a suscitat dezbateri, desi initiatorul nu pare sa inteleaga gravitatea textului, este art.100 care permite folosirea de probe obtinute in mod nelegal, chiar si in mod exceptional, inclusiv probe derivate din probe obtinute prin tortura, tratamente inumane sau degradante. Rationamentul este specific Evului Mediu, nicidecum secolului 21.
Este supusa supravegherii tehnice si cercetarii orice persoana care se pregateste sa comita o infractiune pentru care legea prevede o pedeapsa mai mare de 5 ani, desi pregatirea in sine nu este pedepsibila; prin urmare, simpla ipoteza ca o persoana se pregateste sa comita o infractiune duce la restrangerea dreptului la viata privata prin supraveghere audio, video, fotografiere, retinere, predare si perchezitionare a trimiterilor postale, conservarea rapida a datelor informatice si a datelor privind traficul informational, etc.
Respectiva persoana este intitulata suspect, desi in definitia data suspectului se incadreaza acea persoana despre care exista suspiciunea ca a savarsit o infractiune;
De ce a fost introdusa institutia noua a judecatorului de drepturi si libertati de vreme ce acesta nu autorizeaza decat o parte din supravegherile tehnice ori cercetari;
Provocarea le comiterea unei infractiuni de coruptie ( care poate merge pana la 1 an), devine mijloc de proba, desi art. 99 este in sens contrar; nu reiese care anume este institutia care se va ocupa de provocare;
In premiera, ofiterii de informatii pot lucra ca investigatori sub acoperire, desi nu ar avea ce sa caute in faza de urmarire penala, specifica politiei judiciare.Aceste exemple constituie doar o mica parte din problemele identificate in proiectul Codului de procedura penala, precizeaza sursa citata, aratand ca alte comentarii, sub forma tabelara, se afla pe site-ul www.crj.ro
Sursa:http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5530004-crj-codul-procedura-penala-accepta-probele-obtinute-prin-tortura-orice-persoana-care-pregateste-comita-infractiune-poate-urmarita.htm

Protest anti-cipuri. Dupa pasapoarte, sunt incriminate protezele medicale
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-30 11:05
Circa 2000 de persoane au protestat duminica in Capitala fata de prevederile unei hotarari de Guvern privind dispozitivele medicale implantabile (proteze). Oamenii sustin ca dispozitivele sunt de fapt cipuri prin care autoritatile ii pot monitoriza permanent pe beneficiari, relateaza televiziunile de stiri.Protestul, organizat de Asociatia Civica Dreptatea, a inceput in Piata Universitatii , de unde participantii la manifestatie au plecat in mars spre Dealul Patriarhiei . Ei cer anularea HG 55/2009 privind dispozitivele medicale implantabile active si ameninta ca, daca acest lucru nu se va intampla, vor cere demiterea premierului Emil Boc.Potrivit HG 55/2009, care reglementeaza conditiile de import si de folosire a protezelor medicale, numite in hotarare "dispozitiv medical activ". Acesta este "orice dispozitiv medical a carui functionare se bazeaza pe o sursa de energie electrica sau pe orice sursa de putere, alta decat aceea generata direct de organismul uman sau de gravitatie".Organizatorii protestului le-au explicat trecatorilor din zona Dealului Mitropoliei ce inseamna cipul biometric si care ar putea fi consecintele implantarii lui. De asemenea, ei au scandat "Fara cipuri" si au purtat bannere si afise pe care scrie "Dumnezeu ne-a creat fiinte libere fara implanturi", "Sa isi puna parlamentarii cipuri, noi nu vrem", "Refuz implantul electronic" sau "Cerem ca Biserica sa condamne implantarea cipurilor la oameni.
Sursa:http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5530169-protest-anti-cipuri-dupa-pasapoarte-sunt-incriminate-protezele-medicale.htm

Criza economică mondială, extrem de tare şi incredibil de aproape
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-30 11:05
Lawrence Summers arata, intr-o conferinta de pe www.bigthink.com, ca cele mai mari costuri ale crizei economice mondiale sunt cele sociale. Valoarea proprietatilor imobiliare, spre exemplu, scade, insa numai pe hartie. Efectele crizei se simt, de multe ori, doar matematic. Pentru cei ramasi fara locul de munca, insa, criza devine o problema de supravietuire. Si, la nivelul intregii societati, aceste probleme se cumuleaza. „Sunt oameni fara slujbe si fara venituri. Daca ar exista o bursa a oamenilor, valoarea lor umana s-ar considera ca a scazut drastic. Insa nu exista o bursa a oamenilor. Totusi, dintr-o perspectiva sociala, in termeni de calitate a vietii, as spune ca acele locuri de munca pierdute, acele oportunitati ratate de a dezvolta deprinderi, acei oameni care termina liceul, nu vor reusi sa se angajeze si se vor apuca de acele lucruri pe care le faci cand nu ai alternativa de a lucra, acelea sunt pierderi mai serioase, din punctul de vedere al societatii, decat faptul ca valoarea imobiliara a caselor a scazut”, spune Summers. De la cifre la oameniCele mai multe dintre firmele din Romania n-au stat prea mult pe ganduri: au inceput, inca din ultimele luni ale anului trecut, de cand criza a devenit subiect pentru ziare si televiziuni, sa restructureze posturile si sa dea oamenii afara. Pentru manageri, concedierile sunt cifre modificate pe hartie, care asigura un tampon de siguranta deasupra liniei de profit. Pentru unii analisti economici acestea sunt, in special cand vine vorba despre concedierile din companiile de stat, modalitati de asanare a economiei sau masuri necesare de a inchide gaurile negre. Dan si Corina locuiesc intr-un sat din apropierea Campinei. Dan este sudor si a schimbat, dupa Revolutie, mai multe intreprinderi, care s-au desfiintat pe rand. Corina este un fel de proiectant de mobila, lucreaza intr-un depozit unde asambleaza si proiecteaza mobilier, fara a fi completat insa studiile necesare. Au un baiat de 12 ani, Ciprian, si impart o curte cu alte doua familii. In vremurile bune, inaintea crizei, Dan castiga 600 RON (aprox. 190 $) si Corina 500 (160$). Amandoi aveau un program de 8-9 ore pe zi si din cei 350 de dolari lunari familia se descurca. Bucurandu-se de prosperitate, acum doi ani au construit chiar o camera noua, pentru Ciprian. Din ianuarie, Dan a fost „disponibilizat” (ce eufemism!) cand s-a desfiintat firma unde lucra, iar Corina lucreaza doua saptamani si alte doua sta acasa. Depozitul ei e, de asemenea, in curs de desfiintare. Dan nu prea are perspective sa-si gaseasca in Campina un alt loc de munca. Salariul Corinei s-a injumatatit si va disparea, si el, de tot. Pentru mine, Dan si Corina nu sunt doar cifrele de mai sus. I-am cunoscut destul de bine (sunt rudele unei prietene) si anul trecut am luat masa de Paste in casa lor. Cel mai important lucru pentru ei e Ciprian, caruia ii cer sa fie mereu primul la scoala; au patru motani pe care-i tin cu ei in casa (lucru rar, la tara); toti motanii au nume si cate o poveste, au fost salvati, fiecare in parte, de pe strada; Dan e pasionat de muzica (in tinerete folk-rock, acum mai mult folk-populara), isi repara singur Dacia 1310 ba, mai mult, repara din placere toate Daciile vecinilor; Ciprian are un calculator pe care parintii i-l upgradeaza (i-l upgradau) din cand in cand, e fan Steaua (nu si Becali) si se joaca toata ziua Fifa; Corina gateste o ciorba grozava, dar nu prea nimereste drobul (dupa gustul meu, cel putin).Exista un mit, despre viata la tara: cu ceapa din gradina , cu rosiile, cu ouale din cotet te descurci. Dan si Corina nu prea au, insa, unde sa cultive rosii sau ceapa in mica lor curte betonata. Si e greu sa-ti imaginezi cum le vor permite rosiile si ceapa sa plateasca facturile la curent, apa, gaze si sa-l tina pe Ciprian la scoala. Concedieri istericeMulte firme au actionat, in Romania, isteric: au inceput sa concedieze oameni ca masura preventiva, inca de dinainte de a vedea rapoarte de vanzari si cifre. Actionarii si-au pus profitul la adapost trimitand, intai, la plimbare angajatii de care voiau sa scape oricum. „De la noi au fost dati deja afara trei oameni, insa doi dintre ei chiar meritau, nu faceau mai nimic”, mi-a povestit prin decembrie o cunostinta care lucreaza intr-un birou. Criza a fost la inceput doar un pretext pentru a face curatenie. Intre timp, ea a devenit ceva mai mult decat atat: s-a transformat in bici si in sperietoare. Angajatii sunt sfatuiti sa se gandeasca de doua ori inainte de a-si schimba locul de munca pentru un salariu mai bun; oricum, salariile au inghetat cam peste tot, si in companiile private, si in cele de stat. Cele doua atu-uri ale angajatilor, libertatea de a se muta intr-o alta companie si de a vana un salariu mai bun, au disparut. Toate cartile mari sunt, acum, in mana angajatorilor. „Fiecare angajator are asteptari crescute de la angajati. Asteapta un efort sustinut, dedicatie si angajament”, scrie o revista de business. Nu conteaza daca intr-o companie criza e reala sau nu: aceasta a devenit un bun pretext pentru a-i tine pe salariati in sah si pentru a le impune, fara a intampina vreo rezistenta, cele mai apasatoare conditii. Ceea ce e de neinteles, insa, in Romania este comportamentul companiilor de stat, care se grabesc sa le depaseasca, in privinta numarului de oameni concediati, pe cele private. Ministerul Transporturilor si Infrastructurii a anuntat deunazi sindicatele ca va reduce numarul personalului in sistemul feroviar cu 12.139 de angajati, de la toate cele trei companii ale CFR. Se va reduce si numarul trenurilor, si al haltelor si statiilor CFR, vor fi inchise chiar linii intregi de cale ferata. Cu o zi inainte, aflam ca Japonia se pregateste sa aloce 15 miliarde de dolari pentru a proteja locurile de munca din tara si pentru a-i ajuta pe cei care au ramas someri. Planul japonez include cursuri de recalificare pentru cei care isi cauta de lucru, masuri de ajutorare a companiilor pentru pastrarea locurilor de munca si bani pentru imigrantii care nu mai au slujbe. In aceeasi perioada, Romania negoica un imprumut de 19 miliarde de euro de la FMI. Ma intreb ce destinatie vor lua acesti bani? Protejarea locurilor de munca, cel putin in companiile de stat, sigur nu se numara printre destinatii.„Un salariat disponibilizat in aceasta perioada deosebit de dificila este un om sacrificat fara nici o perspectiva. Mai mult, programul va afecta si anumite comunitati locale si agenti economici prin inchiderea unor sectii de circulatie si prin anularea unui numar mare de trenuri”, spune un lider de sindicat feroviar. Ce sanse are un sef de halta (un macagiu, un muncitor in triaj) sa-si gaseasca de lucru, in special fara cursuri de recalificare? Absolut nici una. Ce sanse are un sef de halta (un macagiu, un muncitor in triaj) disponibilizat sa devina alcoolic, depresiv, violent, sa-si bata mai abitir nevasta, sa-si injure copiii, frustrat fiind ca nu are ce sa le puna pe masa? Multe, foarte multe sanse. Cate carciumi se vor umple de barbati care isi vor incepe programul alcoolic in fiecare saptamana, luni, la 7 dimineata si vor lucra tot mai sustinut full time, 7 zile din 7, cate femei vor fi tot mai des batute, cati copii vor avea tot mai mult de suferit, acum si peste 10, 20 de ani, in urma disponibilizarilor CFR nici un analist economic nu poate calcula. Pentru realitati din acest gen, pe care scriitorii incearca sa le urmareasca pana la cazul particular (oricare dintre aceste familii poate fi subiectul unui roman) si din care televiziunile extrag, din cand in cand, cate o stire pentru jurnalul de la ora cinci s-au inventat termeni foarte dragi analistilor si politicienilor, precum „costuri sociale” si „disponibilizari”. Criza perpetuaIn Romania, criza economica nu este o mare noutate. Optimistii spun ca, dupa primii 10 ani haotici ai tranzitiei, situatia se stabilizase, economia incepuse sa creasca, romanii se pusesera temeinic pe consum. O fosta tara comunista are multe frustrari si magazinele occidentale infinite, pline cu bunatati interzise, au fost, dupa 1989, visul de aur al oricarui roman. Explozia de hipermarketuri si de mall-uri, plantate in punctele vitale ale oraselor, ar confirma acest lucru. Si, intr-adevar, in ciuda crizei romanii dau in continuare navala, mai infometati ca oricand de fite, firme si trend-uri, la mall. In realitate, insa, as spune ca, in cei 20 de ani scursi de la Revolutie, criza n-a parasit niciodata Romania. Am avut valuri dupa valuri de disponibilizari, din colosi industriali si din mine, zeci de mii de oameni trimisi acasa, cu cateva salarii, sa-si deschida buticuri; am avut inflatie galopanta, colaps iminent al economiei (in timpul presedintiei lui Emil Constantinescu), mineriade, haos legislativ, coruptie, mari delapidari de fonduri, contracte dezastruoase ale statului roman (cu Bechtel, de exemplu), punctaj slab la siguranta mediului de afaceri, saracie lucie a celei mai mari parti a populatiei, sate in evul mediu, protectie sociala slaba, sistem sanitar la pamant, crima organizata, mafie politica, baroni locali. Anii de relativa normalitate, daca au existat, au fost foarte putini. Multe companii romanesti se afla in criza perpetua, din 2005 sau din 2003 sau chiar de mai devreme. Acum au gasit si prilejul sa recunoasca acest lucru, atasand, desigur, crizei adjectivul „mondial”. Pentru Romania, criza financiara e, mai degraba, ocazia binevenita de a tine pasul cu restul lumii. Acum ne putem jelui si noi, alaturi de ceilalti, ca ne-a zdruncinat criza, fara sa (mai) parem codasii Europei. Ba ne mai si batem cu pumnul in piept: in Romania criza se simte mai putin decat in Polonia sau in Ungaria, iata, suntem o tara mai stabila. In Polonia, insa, salariul mediu net pe economie a depasit 1000 de euro, in timp ce in Romania acesta se straduieste sa nu scada sub 300. Iar firmele romanesti s-au aliniat, rapid, acestui trend. Invoca marea criza economica pentru a intarzia salariile angajatilor si pentru a nu-si mai plati deloc colaboratorii. Am patit-o pe pielea mea: o editura cu pretentii de seriozitate, pentru care am desfasurat un proiect educational consfintit printr-un contract de colaborare, a „uitat” sa ma mai plateasca in ultimele sase luni. Motivul: criza economica mondiala . Putea la fel de bine sa fie fluturarea rochiei lui Betty Boop. Inapoi, tot inapoiRazvan si Elena sunt amandoi ingineri si lucreaza intr-o firma din Campina. Locuiesc in acelasi sat din apropierea Campinei si fac in fiecare dimineata, la ora 7, naveta de 8-9 km la serviciu. Razvan are 30 de ani si este inginer proiectant, pe un salariu de 1000 RON (aproximativ 315$). Elena are 25 de ani, nu si-a terminat inca facultatea (s-a transferat la frecventa redusa pentru a se muta cu Razvan), insa s-a angajat si ea ca proiectant, pe un salariu ceva mai mic. Ei stau in casa lui Razvan, cu parintii acestuia; tatal lui Razvan e imobilizat la pat. In ultimele luni, firma n-a mai avut comenzi. Acum este pe cale sa se inchida. Razvan si Elena isi vor pierde, dintr-un foc, locurile de munca. Deja sunt perioade in care au fost trimisi sa stea acasa. Ceea ce stiu amandoi sa faca este sa proiecteze in Autocad. Ce-i drept, Elena a fost si vanzatoare la supermarket o vreme, insa nu i-a priit. Salariile lor nu erau mari: nu le permiteau sa-si cumpere o masina mai buna (Razvan mestereste mai tot timpul cu pasiune la o Dacia 1310), nu le permiteau in nici un caz sa viseze la o vacanta in Grecia. Tot ceea ce le asigurau cele doua salarii era un minim de siguranta materiala, mancarea de pe masa de a doua zi. Acum vor fi nevoiti sa testeze pe pielea lor supravietuirea prin ceapa si rosii. Cultivate cu propria mana, in gradina . Altii vor incerca solutii alternative, „se vor apuca de acele lucruri pe care le faci cand nu ai alternativa de a lucra”, cum spune Lawrence Summers. Crescutul zarzavaturilor pentru consumul propriu nu e tocmai cel mai profitabil dintre ele. Un barbat a jefuit, recent, o benzinarie din cartierul Manastur, din Cluj, dupa ce, cu doua saptamani inainte, in acelasi cartier fusese sparta o banca. Spre deosebire de jefuitorii bancii, care au ranit un agent de paza si au plecat cu 70.000 de euro, hotul de la benzinarie a sarjat, foarte probabil, cu un pistol de jucarie. Si cu o doza foarte mare de disperare. Prada lui a fost de 1400 RON (440 $), salariul mediu in Cluj pe o luna. Cu Razvan si Elena am baut vin, am stat la lungi discutii in serile din vara trecuta si am urmarit cateva meciuri de la Campionatul European de Fotbal (unul dintre ele a fost semifinala Spania-Rusia, cand si eu si Razvan tineam cu Rusia pentru frumusetea jocului pe care-l aratase; pana la final, cand Rusia a fost facuta pres, cu 3-0, am sorbit cot la cot vreo 2 litri de vin). Razvan si Elena nu sunt pentru mine „costuri sociale”. Sunt oameni pe care-i cunosc indeaproape, a caror soarta nu mi-e indiferenta. De fapt, mi se pune un nod in gat atunci cand ma gandesc la ce solutii au. Sunt inca tineri, foarte tineri, au terminat sau sunt pe punctul de a termina cate o facultate, sunt buni profesionisti (l-am vazut pe Razvan la lucru, in Autocad). N-ar trebui sa aiba probleme, pentru gasirea unui loc de munca. Din pacate locuiesc in Romania, in provincie, la sat. Tot din pacate, au meserii specializate. Un proiectant are nevoie de un birou de proiectare, nu se simte bine ca vanzator la supermarket. Si sansele lor de a-si dezvolta deprinderile, de a practica acea meserie pentru care s-au pregatit si care le face placere sunt tot mai mici. Spre deosebire de Dan si Corina, nu au inca un copil. Dan si Corina, pe de alta parte, trec prin astfel de situatii, cu mici pauze, de 20 de ani. „Criza economica mondiala” suna, insa, mai amenintator si mai definitiv decat „criza de tranzitie”. Si, in ultimii ani de „ performante economice ” ale Romaniei, cei doi se obisnuisera sa creada ca lucrurile au intrat intr-o anume normalitate, ca pot manca, de pilda, carne la fiecare masa. De pe o asemenea pozitie e cu atat mai greu sa dai inapoi.
Sursa:http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5530583-criza-economica-mondiala-extrem-tare-incredibil-aproape.htm

Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.Foarte adesea mă uit la voi cum venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scipturi ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tăndălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu dacă n-ai fost la Biserică.Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de Biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este templu a Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărapene.Iată cuvintele lui Agheu care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi. Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci făcută jidovilor pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica:“Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre”(Agheu 1.9-11).Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat voi tăndăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumenezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”(Ps 31.4-7).Aşa a păţit şi David cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa pentru păcatele sale.Ce e de făcut?Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: “<> şi îndată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil - şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului - şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 25.02.1942)
Sursa:http://www.nistea.com/boca-predici.htm#Despre%20lupta%20postului%20cu%20relele

Cuvinte spre trezvie, spre intarire si spre dreapta socoteala de la Parintele Arsenie Boca
     media: 4.50 din 2 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Ieri, 28 noiembrie, s-au implinit 18 ani de la mutarea la Domnul a Parintelui Arsenie Boca, prilej cu care la Manastirea Prislop, unde este inmormantat, s-a savarsit un Parastas, care a strans o multime de pelerini care-l iubesc si-l cinstesc ca pe un sfant pe Parintele Arsenie. La semnalarea unei surori duhovnicesti, marcam si noi acest moment, chiar daca o facem cu mica intarziere, prin cateva cuvinte duhovnicesti alese din mai multe locuri, care au rezonat mai mult pentru sufletele noastre si pe care am dorit sa vi le impartasim. Este vorba atat despre niste proorocii ale Parintelui, cat si despre niste observatii psiho-duhovnicesti de mare finete si subtirime despre cum se poate cadea in inselare prin iubirea de sine (este si un portret in care puteti regasi usor si trasaturile evidente ale unor figuri “celebre” ale “teologiei” virtuale de la noi), despre consecintele cautarii placerii, precum si despre solutia pentru crizele vointei inspre cele duhovnicesti. Nu lipsesc cateva cuvinte extraordinar de intaritoare despre cateva din tainele razboiului nevazut pentru incepatori, despre lepadarea de lume si despre rostul necazurilor si modul de infruntare a lor:

“Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceausescu, pentru trecerea frauduloasã a granitei. Am fost cu sora mea Nela la Pãrintele Arsenie ca sã-i spunem. Pãrintele ne-a zis: “Sã-i parã bine cã n-a fost împuscat”. Apoi s-a întors cãtre lume si a zis: “Mãi, sã stiti cã multi vor pleca din tarã, dar putini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori sã se întoarcã si n-or mai putea, cãci România va fi înconjuratã de flãcãri”. Pãrintele nu prea era de acord sã-ti pãrãsesti tara. Înainte de revolutia din 1989 , Pãrintele ne-a spus cã miroase a praf de puscã si asa a fost. Ne-a mai spus cã o sã ne pascã un mare cutremur si blocurile din Bucuresti vor ajunge ca si cutiile de chibrituri“;
“Eram cu parintele Arsenie si l-am intrebat: ‘Ce sa facem parinte, ca acum este foarte rau?’.
Parintele zice: ‘ Va veni si mai rau’…;
“Imi pare rau de voi ca sunteti slabiti in credinta. Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica pentru a va salva sufletele! Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt ingaduite de Dumnezeu, Care este tovarasul de drum al fiecaruia, de la nastere pana la moarte. Vor cadea si cei alesi, imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne. Vor pune impozite, taxe si alte ingradiri. Va vor lua totul!”;
“Trebuie sã ne întãrim spiritualiceste, fãrã de care viata noastrã este moartã, chiar dacã ne merge numele cã trãim. Luati exemplu de la Stefan cel Mare, care, cu o mânã de oameni întãriti spiritualiceste, tinea pe tãtari la Nistru si pe Turci la Dunãre”;
“Spunea Pãrintele Arsenie sã ne spovedim si împãrtãsim mai des, cã va sosi timpul când se va lua Sfânta Liturghie la cer si nu se va mai sãvârsi pe pãmânt“.
(in: “Profetii si marturii crestine pt. vremea de acum…“, vol.2, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria, 2006)

“Cu trecerea de vreme, satana s-a mai iscusit in rele. Pe cine poate sa-l intoarca impotriva lui Dumnezeu, o face, ranjind bucuros; pe cine iubeste pe Dumnezeu, dar calatoreste fara sfat si intrebare, il invata si el sa iubeasca pe Dumnezeu, si-l lauda ca bine face, fara sa priceapa acestia ca au cazut la lauda straina si ca in credinta lor s-a incalcit un fir subtire de putere vrajmasa. (…)
Deci nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca. Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti de iubirea de sine. Avand iubirea fara minte, pe care ar vrea sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa peste oarecare, il cerceteaza satana, luand chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator, si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa “placeri duhovnicesti”. Iata-l cu momeala pe gat. De acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.
“Iata cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a inselat pe el) (Numeri 25, 7-13).
Cand stai de vorba cu cate unii din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului sa-si de-a arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai multe ori, e caderea la lauda, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atat osardie cel amagit de minte.
Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic posibil cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile. (…)
Cu ingaduirea lui Dumnezeu, satana ii cerne si ii culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, daca ii prinde ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovaduire a Bisericii. Ca patimile acestea ii fac pe oameni sa cada loviti de sagetile laudei si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita de la locul ei (din socoteala smereniei).
Ca iata, pe cei ce nu aveau curatia vietii, lingaii de la curtea regelui Ahab, i-a dat inselaciunii desavarsite a duhului minciunii, si sfatul lor este ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita in care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale. Ca si inselatii aceia, care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o indrazneala nemaipomenita si palmuiesc smerenia, dandu-se pe sine de ceva mare (…)
Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt intregi la minte: 1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat de altfel toti ereticii (ratacitii) vremurilor, pe care insa i-a afurisit Biserica prin Sfintele Soboare.
2. Cad la lauda, avand o smerenie mincinoasa.
3. Se tin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserica si Sfinti.
4. Mor dupa a fi ascultati si crezuti de oameni.
5. Fierb de manie cand nu sunt luati in serios.
6. Adesea au “graire in duh”, cu “duhul” care-i poarta si-i invata.
7. Nu vor, nici in ruptul capului, sa-si controleze prin preoti cele auzite de la “duhul” lor.
8. Cate unii, cu toate acestea, arata o evlavie neobisnuita: marturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, facandu-si Sfanta Cruce, batand matanii, sarutand icoanele, ba si Sfanta Impartasanie luand si jurandu-se ca-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt inselati.
9. Fac pe proorocii si imprastie spaima in oameni. Multe proorocii li se implinesc, dar multe nu. Asta atarna de puterea de stravederea a ‘duhului’ care le spune ce le spune, ca unul ce n-are invelitoarea trupului si de aceea prinde cu oarecare vreme inainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
10. In numele “dumnezeului” lor sunt in stare sa omoare om, intemeindu-se pe Scriptura, ca si Avraam a fost in stare de o atare ascultare, iar Fineas a si facut aceasta, si i-a socotit acestuia ravna pentru Dumnezeul sau (Numeri 25, 7-13). Cu amagirea ascultarii pana la uciderea de om, a incercat vrajmasul pe multi, in toate vremurile, chiar si pe pustnici daramite pe oamenii lumii. Prin urmare, fiind asa de saritori cu ascultarea si credinta la povetele “duhului lor” pe care-l cred ca e Hristos, (si nu e), sunt intr-adevar o adevarata primejdie printre oameni; teroristi (pentru cei slab credinciosi).
11. Sar de la un lucru la altul si leaga lucrurile fara nici o legatura. Talcuiesc gresit, stramba adevarul si se propovaduiesc din Scripturi mai mult pe ei insisi decat pe Dumnezeu, mergand grabit spre cea mai de pe urma sfaramare si sarire a mintii.
12. In preajma lor simti tulburare si primejdie, caci multi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui sa se duca.
Nu-i ocaram, ci ne pazim, si invatam si pe altii sa se pazeasca si ne infricosam cat de groaznic si-au taiat mintea in Scripturi (II Petru 1, 20)Totusi, pe cat se poate, sa incercam sa-i intelegem, lamurind adevarul lucrurilor si mestesugirile vicleanului. E stiut ca facand omul gandurile si voile celui rau, intra acela in el. Sau, altfel zicand: iubind cele rele, pe firul acestei iubiri intra vrajmasul in cetate, adica prin cele de-a stanga, relele. Cand insa vede ca nu poate amagi pe om cu cele de-a stanga, sare in cealalta margine, de-a dreapta de tot, cautand acolo sa-l amageasca, ca sa-i dea omul crezare. (Firul iubirii omului are doua capete: de-a stanga iubirea celor rele si de-a dreapta iubirea virtutii; diavolul il cantareste atent pe cel ochit spre inselare spre ce inclina si-l sageteaza apoi fie cu laude pentru virtuti, fie cu indemnuri spre pacate. Extremele sunt ale diavolului si abia mijlocul, adica dreapta socoteala, e acela care-l duce pe crestin in bratele lui Dumnezeu.)
Ii tranteste o lauda pentru multimea credintei in Dumnezeu si a iubirii virtutii, si-l indeamna ca fara masura si fara intrebare sa se sileasca in acestea. Pe unul il trezea la rugaciune, silindu-se sa-i strecoare in minte si in inima parere mare despre sine, precum ca pe el il trezesc Ingerii la pravila. Sau, daca cel ochit spre inselare nu e chiar asa de virtuos, ii imai ingaduie, ba sa fumeze, ba sa bea, zicandu-i prin gandurile lui ca-i trebuie putere si ca nu-i pacat. Pe unul l-a sagetat aratandu-i-se in chipul lui ‘Hristos’, si spunandu-i: ‘Pentru dumneata ,mai rasare soarele!’ Douazeci si cinci de ani pe urma l-a mai dascalit, ca sa ajunga sa se creada pe sine ca el este ‘Fiul Omului’ din Scriptura, care va desparti oile de capre si va intemeia Imparatia lui Dumnezeu pe pamant, si ca in zilele lui va fi sfarsitul si judecat se va face prin el.
Firul acestei iubiri, fie ca inclina spre pacate, fie ca inclina spre Dumnezeu, vrajmasul cauta sa-l prinda de capete, nesfiindu-se, ucigasul, sa se dea drept ‘Dumnezeu’, numai sa te prinda. De aceea au zis Parintii ca intotdeauna extremele sunt ale diavolului. Adica si prea mare iubire de Dumnezeu inainte de vreme poate fi pricina de cadere; o iubire oarecum pamanteasca, patimasa, nelinistita, nesenina, necurata si pironita. Grija la minte!, caci razboiul nevazut cearca pe toata lumea si n-a crutat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor!”
(Din “Fericirea de a cunoaste calea” - Parintele Arsenie Boca, - multumiri pentru transcriere surorii noastre M.-C.)
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/11/29/cuvinte-spre-trezvie-spre-intarire-si-spre-dreapta-socoteala-de-la-parintele-arsenie-boca/

Parintele Arsenie Boca: “Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el”
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
“Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vietii insa iau pe oameni din alta parte, silindu-i sa-l caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greselilor noastre, urmare pe care ingaduie Dumnezeu s-o gustam spre inteleptirea noastra”.

“Nu este alta cale de mantuire, de ispasire a pacatelor, decat calea Crucii. Daca ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi aratat-o pe aceea. Prin Cruce, prin suferinta unei rastigniri in viata se intra in Imparatia lui Dumnezeu. Si se intra cu atat mai sigur, cu cat rabdam o rastignire nedreapta. Deci, cel ce vrea sa se mantuiasca n-are pe nimeni de osandit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotarat cu toata puterea sufletului sau sa vina la Iisus, rastignirea-l asteapta, dar acesta iubeste din tot sufletul pe cei ce-l rastignesc. In necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu si de oameni. In cuptorul suferintelor de tot felul se curateste sufletul omenesc pentru Imparatia lui Dumnezeu. Si suferinta smereste trufia omului si Il face pe Dumnezeu prieten. Asa sa va talcuiti crucea pe care o aveti fiecare de dus! In Cruce Dumnezeu a ascuns o taina: taina mantuirii fiecaruia. Vai de cel ce nu are o cruce de dus: acela n-are prin ce se mantui“.

“Toate darurile inchise in destinul nostru sunt ingradite cu suferinte si numai la atatea daruri ajungem, prin cata multime de suferinte putem razbi cu bucurie. Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el. Numai atata mangaiere putem aduce printre oameni, cata amaraciune putem sa bem in locul celor ce vrem sa-i mangaiem. Atata stralucire va arata iubirea de Dumnezeu si de oameni in noi, sau atat de puternice vor fi mila si adevarul in noi, cata vapaie de ura infruntam bucurosi pentru Dumnezeu si oameni. Si asa mai departe. E bine de stiut si aceea ca darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninatate, orice potrivnicie in calea darului si, rabdandu-le cu liniste, toate piedicile cad pe rand, printr-o nevazuta randuiala dumnezeiasca”.
“Cine se leapada de lume nu mai sta la cumpana intre pretul lumii intregi (de i-ar da-o cineva toata in stapanire pana la sfarsitul veacului), si intre pretul sufletului, curatit si stralucit de slava lui Dumnezeu, in viata de apoi. Fata de slava aceea, ale lumii de aici toate sunt gunoi (Matei 16, 26 ; I Ioan 2, 17). Lepadarea de lume e o convingere pe care poti sa o ai si in mijlocul lumii stand, precum poti sa n-o ai si in mijlocul pustiei petrecand. Dar cei ce se mantuiesc, toti trebuie sa o aiba“.

“Lupta incepatorului este lupta izbavirii de patimi; straja atentiei la portile simturilor, ca sa nu intre pruncii vavilonesti, care facandu-se barbati, ar fi mai greu de scos. Deci, cum arata aceia sa-i si loveasca de Piatra ca sa nu ajunga cu ei la lupta. Navala de ganduri sa nu descurajeze pe incepatori; toata grija sa-i fie, sa nu primeasca gandurile. A nu avea ganduri e tot asa de cu neputinta, ca si a crede ca poti opri vantul. Cu oranduire dumnezeiasca, vin si vremuri fara furtuna.
Incepatorii pot sa vada cum numele Mantuitorului ii izbaveste de asuprirea momelilor vicleanului, ceea ce-i indatoreaza cu o mare smerenie inaintea Lui. Partea incepatorilor este nevointa de a usca izvoarele patimilor din pamantul inimii, precum si grija de a nu sui cu mintea in vazduhul parerii [de sine], caci acolo bat furtuni mari si se rup aripile mintii. Fiindca de multe ori e atrasa mintea dincolo si, furata cum e, usor poate fi muscata de bucuria straina. Sfintii Parinti ne atrag luarea aminte sa ne impotrivim acestei rapiri a mintii, pentru ca dincolo, mari si multe sunt primejdiile, in care incepatorii pot sa-si franga mintea. Incepatorii trebuie sa stea cu mintea de straja la portile sufletului, ca sa nu intre foc strain in cetate.”.
(Din Parintele Arsenie Boca, “Fericirea de a cunoaste calea”)
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2008/11/28/parintele-arsenie-boca-numai-atat-bine-putem-face-cata-suferinta-putem-ridica-de-pe-el/

Despre lupta postului cu relele
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Despre lupta postului cu relele
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească - Botezul - am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică - de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii - care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:1. păcate împotriva noastră înşine.2. păcate împotriva aproapelui.3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor Iisus a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşi-vă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii mai subţiri la nas se supără. Noi însă trebuie să vorbim deschis căci toţi suntem ispitiţi.E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!E cunoscută lăcomia lupilor şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă vă voi spune şi despre acelea.Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău: Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum:Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori ci şi împlinitori!Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru ci e templu a Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris! Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului adică cu pofta peste fire.În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.Deci luaţi aminte la ce mâncaţi căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac cum de pildă e cancerul sau ...cul care se face din mâncarea foarte deasă a creierului de dobitoace. De aceea e mai mult boala orăşenilor şi a măcelarilor la sate. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla tot milă de la Dumnezeu să o socotească deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de aşi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.Prin urmare cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.Nu pot lăsa să nu vă spun că din lăcomia stomacului mai naşte şi curvia. Despre aerul drăcesc al ei nu se mai îndoieşte nimeni: ăsta-i focul iadului.Acum luaţi aminte căci nu am răgaz să vă spun mai pe larg ci numai ceva din propriile voastre dureri. Nunta întru atât e binecuvântată de Dumnezeu cât e spre naştere de fii. Încolo chiar între soţi legiuiţi e desfrânare şi pentru ea vine bătaia lui Dumnezeu pe oameni în fel şi fel de chipuri.Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat, de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi-a sărbătorilor nu se pot înfrâna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care o ai întipărit-o în ei în vremea celor nouă luni de sarcină se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi noroc în viaţă nu vor avea.Luaţi aminte părinţilor că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Eşti răspunzător de ei şi de toată viaţa lor căci cum le-ai dat-o aşa o au! Şi copiii tăi te vor judeca pe tine după cum bine ştiţi şi bine păţiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârşit, ci trage-ţi de seamă că ei îţi aduc aminte păcatele tale cale nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine, chiar când te-or blestema, să te ierte Dumenezeu.Păziţi despre latura poftirii trupeşti frica şi cuviinţa creştinească şi nu vă amăgiţi de trup de vreţi să vă bucuraţi de copiii voştri; iar de nu aşa vor spori relele cât va junghia fiul pe tată-său, şi va sugruma fiica pe mamă-sa! Scrie! Că aşa va fi în vremea din urmă.Luaţi prin urmare seama şi învăţaţi pe copiii voştri şi curăţaţi duhul necurat cu care v-aţi deprins a fi. Luaţi seama că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să vină chipul lui Dumenezeu în noi şi nu a diavolului, prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi vi se va linişti casa.Duminica viitoare: Despre taina Sfintei Spovedanii.(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942)
Sursa:http://www.nistea.com/boca-predici.htm#Despre%20lupta%20postului%20cu%20relele

Despre durerile oamenilor
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Despre durerile oamenilor
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.Fiindcă aţi sporit mult cu numărul, e cu neputinţă ca să pot vorbi cu fiecare. O să vorbesc de aceea odată cu toţi.Lucrul care ne arde pe toţi este pocăinţa - pocania, pe care-o trimite Dumnezeu ori vrem, ori nu vrem. De aceea mai bine să ne pocăim de bună voie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul. Căci pricinile pentru care Dumnezeu ne trimite necazurile sunt păcatele noastre. Necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi.Acum, câteva feluri de păcate deosebite, ca astfel să le puteţi pricepe pe toate.O să ascultaţi astăzi despre durerile voastre însuşi.
I. Betesugurile trupului Din trei pricini se betejeşte trupul:1. din lipsa postului2. din naştere3. din desfrânare1. Trupul se umple de otrăvuri din lipsa postului. Carnea e o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi: fierea - veninul.2. Din naştere pentru că fie mama fie tatăl n-a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de cap.3. Din desfrânare pentru că trec de măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţoşi, nerăbdători. Toate astea pentru că nu şi-au înfrânat poftele. E tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.
II. Vrajba în casa Să ascultaţi pricinile pentru care o au şi apoi ce să facă ca să nu le mai aibe.Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neaparat vine vrajbă în casă dacă:1. Căsătoria s-a început cu stângul adică cu desfrânarea.2. Mai vine apoi dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegiuită sau fără cununia bisericească. E un păcat pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunteţi aşa.3. Din curvii nemărturisite făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe sufletul şi pe trupul lor. Şi pentru că nu s-au mărturisit acel păcat are să le spargă casa tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care e cel care face acest lucru.4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat fata sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De o vei mărita pe fata ta numai pentru avere căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă şi cu spargerea casei aceleia. Prin urmare cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile când vă măritaţi fetele sau vă căsătoriţi feciorii.5. Nepotrivirea de vârstă, căci sunt părinţi care îşi mărită fetele de 14-15 ani tot din lăcomie de avere sau numai ca s-o ştie măritată. Şi la 17-18 ani fata lor e văduvă şi cu un copil. Asta pentru nepotrivirea de vârstă pentru că ce poate face o copilă faţă de un vlăjgan. Acesta e păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea casa aceea nu ţine ci se sparge. Şi părinţii aceia trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.6. Din negrija de suflet a celor din casa aceea se ajunge de asemenea la vrajbă. Din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtaşanie şi de rânduielile Bisericii care sunt poruncile lui Dumnezeu. Şi dacă nu le păzesc cum să aibă linişte? Căci de nu păzeşte cineva poruncile lui Dumnezeu păzeşte pe ale diavolului şi atunci te arzi.7. Şi mai vine vrajba şi din petrecerea fără post. Cei ce se umplu de mărire sunt cei plini de fiere care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănânci carne multă şi când nu posteşti. Plin de fiere fiind se umplu de mânie şi astfel îşi sar în cap. Aşa pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn care i se pare că nu stă la locul ei, îi sare în cap celuilalt.8. Şi-o ultimă pricină este desfrânarea tuturor. Dar soţii cum desfrânaează când sunt legiuiţi? Aşa bine căci nu mai ţin nici o seamă de miercuri, vineri, de zilele de post, de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.
III. Alte din durerile voastre sunt pagubele în curte şi în vite, în agoniseala voastră Şi-acum iată pricinile pentru care trimite Dumnezeu pocanie asupra heiului (avutului) vostru:1. Unul din stăpâni le drăcuie şi-atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.2. Lucrează Duminica. Că dacă Dumnezeu n-a lucrat nimic în una din zile nici ţie nu-ţi este îngăduit şi dacă vei lucra vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ce-ai lucrat peste săptămână. Să nu asculţi de sfaturile Guvernului când e vorba de cinstirea Duminicii. Guvernul îşi are socotelile lui, tu însă ai sufletul. Căci va veni vremea să ceri apa cu bilet! Da, va veni vremea să ceri apă cu bilet.3. Şi mai are pagubă şi acela care se uită la ele ca la ochii lui din cap. Şi-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti în gunoiul lumii ci ca să ţi-o îndrepţi către Tatăl cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată e plata pe care ne-o dă Dumnezeu faţă de cea dată de lume. De aceea nu lipi inima ta nici de proprii tăi copii căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură cine te va mângâia?4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mână care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea înainte de a o amesteca cu ale tale dă-i apă sfinţită cu făină. Căci să ştiţi că păcatele trec şi-asupra pământului pe care-l calci şi-asupra vitelor. Când a fost izgonit Adam din Rai Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi în sudoarea feţei să-şi câştige pâinea. Iar femeia în dureri să nască. O greşeală a noastră atârnă asupra întregii averi.5. Cineva se ţine de vrăji asupra ta iar tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale. Şi tu tânjeşti, şi vitele tale tânjesc. Şi de ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu ca să nu mai poată lucra duhurile rele, vrăjitorii şi altele atâtea toate. Curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.6. Şi ai pagubă şi pentru că pe curtea pe care stai sau pe pământul pe care lucrezi apasă jurăminte sau nedreptăţi. Să luaţi seama să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru căci aduce moarte. Se poate să mai ai asupra curţii şi alte păcate. Îi fi cumpărat acea curte cu bani munciţi într-o vreme când trăiai în desfrânare, aici sau în America. De aceşti bani deşi i-ai muncit nu te vei folosi căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele de când i-ai muncit. Şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânza albă. Pentru ce? Pentru că nu le mărturiseşti, pentru că ţi-i şerpi în sân, şi Dumnezeu lasă ca să te muşte.7. Apasă blestemele părinţilor sau a altuia asupra casei tale sau asupra ta.8. Sunt omoruri sau sinucideri făcute pe curtea ta sau ce e mai des, copii lepădaţi îngropaţi ici colo. Ba în gunoi, ba lâng-o altoaie şi copiii lepădaţi sunt păcate strigătoare la cer.9. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit. Că nu-i destul să le spui sub patrafir. Trebuie să le şi ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu peste tot, peste câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor tale.
IV. Copii îndărătnici, neascultători, necredincioşi, desfrânaţi Toţi părinţii luaţi aminte! Ceilalţi de asemenea ca să nu alunecaţi în aceleaşi. Copii îndărătnici sunt din următoarele pricini:1. Părinţii n-au păzit niciodată postul şi nu s-au putut înfrâna de la pofta trupească şi aşa au călcat zilele şi vremile neîngăduite care sunt acestea: miercurile, vinerile, duminicile, sărbătorile şi posturile întregi. Aceasta e o categorie, un fel de vremi neîngăduite. Toţi aceştia sunt neascultători de părinţi şi îndărătnici pentru că nici părinţii nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu a păzirii zilelor obişnuite. Întrebaţi-vă cugetul şi vă va spune ce-i îngăduit altfel îi veţi vedea plângând şi veţi plânge şi voi şi aşa veţi ispăşi păcatul în care i-aţi zămislit. Desigur că vă doare dar dacă nu le-aţi fi făcut nu v-ar durea.2. Mamele nu s-au păzit până la curăţie deplină şi aşa se nasc copii ce se umplu de bube şi pot muri. Şi dacă în vremea aceea tatăl a mai fost şi beat se naşte un copil ce va fi slăbănog fie cu mintea fie cu trupul sau cu amândouă. Iată cum vei avea pocanie de la Dumnezeu în propriul tău rod.3. În vremea sarcinii nu te-ai păzit de bărbat. De aci mulţi copii se nasc morţi, mor tineri sau dacă trăiesc alunecă în curvie pentru că s-a întipărit pecetea curvească pe ei încă din sânul maicii lor. Se găseşte asta în Sfânta Scriptură. Căci toate prin care trece mama în vremea celor nouă luni, fie bune fie rele, se întipăresc şi-n copil. Când va creşte mare toate îi vor răsări în cale.
V. Despre copiii lepădaţi Altă durere mare pe care o aveţi voi mamele, dar care atârnă şi-asupra taţilor, sunt copiii lepădaţi. E păcat strigător la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva mai uşor. E păcat strigător la cer. Ascultaţi toţi cu luare aminte. Sângele lor strigă răzbunare. De aceea nu vei avea noroc cu ceilaţi ci plâns şi jale. Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori că îţi ia Dumnezeu şi pe ceilalţi, ori vor cere însăşi capul mamei. Ştiţi bine că aceasta se întâmplă la multe atunci pe loc. Iar aceasta aşa se tocmeşte, că atâta supărare vei avea în casă încât îţi pierzi cumpătul şi uiţi de marea milă a lui Dumnezeu ce o are cu toţi păcătoşii. Şi se apropie diavolul de tine şi-ţi bagă-n cap gândul să-ţi iei lumea în cap şi să-ţi faci capătul. Ăsta e glasul împotriva tuturor celor ce fac aşa. Mare ispitire păţesc mamele care au ucis copii. Iar dacă vrei să scapi tu şi ceilalţi copii pe care i-ai făcut trebuie să pui în loc tot atâţia copii ai altor femei sărace şi să-i botezi. Iar dacă nu, ia-i şi botezaţi gata căci ştie Dumnezeu cât te mai ţine. Şi să grijeşti de dânşii ca şi de copiii tăi, cu îmbrăcăminte şi încălţăminte frumoasă, bani de şcoală, până-s în stare să-şi câştige singuri pâinea. Şi ce scoţi din copiii tăi aceea să iasă şi din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea în vremea asta fie pentru ei fie de la ei să le rabzi toate nădăjduind mila lui Dumnezeu, că-ţi va ierta păcatul. Căci prin răbdare ispăşeşti păcatul. Iar milostenia cu osteneală biruie înaintea judecăţii.Acesta e un cuvânt de mângâiere pentru voi. Dar să faceţi ce v-am spus şi nu cu tăndăleală. Şi să creşteţi copii nu numai cu pâinea voastră ci şi cu hainele voastre, cu banii voştri. Căci de Dumnezeu nu te poţi plăti cu minciuna. Şi-ţi va spune diavolul că i-ai dat destul. Asta numai ca să te bage dator, ca să-i fi şi lui datornic, să nu-ţi plăteşti faţă de Dumnezeu datoria.Şi să înveţe pe cele tinere să nu facă şi ele aceleaşi ştiind tu câtă frigare în suflet ai pătimit tu pe urmă.Vrei copii puţini? Nu te atinge de bărbat. Însă ca să puteţi face lucrul acesta trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului acestuia de pe noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui ci să le mai ucidem cu postul.Te sfătuieşte bărbatul să ucizi copiii? Sfatul e ucigaş, nu-l asculta ci mai bine rabdă să fii alungată de la casa lui şi va vedea Dumnezeu osteneala ta şi nu te va părăsi, că te va milui de vei fi vrednică.În toate astea de până aici se încurcă oamenii care nu postesc. Căci aceia sunt izbiţi de toate relele, după cum au zis Părinţii, că toate relele de la stomac încep, după cum văzură-ţi iar eu vă spun că şi de la brâu în jos.
VI. Despre mânie vine cuvântul mâine Prin urmare aşa stând lucrurile şi necazurile, să alergaţi la pocăinţă şi să nu le mai faceţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie că altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra avutului vostru. Nu uitaţi însă că postul este poarta iar patrafirul este uşa. Numai cu acestea vine ocrotirea lui Dumnezeu căci fără ocrotire nu putem face nimic.Toate acestea, pe scurt, se află în aceste cuvinte ale psaltirii: “Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu”. Asupra nostră atârnă pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. De îndată ce le mărturiseşti Dumnezeu îţi înlătură pedeapsa păcatului. Tu mai urmează să-l ispăşeşti, să-l scoţi din obiceiul tău. De aceea toată sluga să se roage la vreme. Chiar potop de ar veni să nu-l poată potoli.Vedeţi cum trebuie să vă fie aşezământul minţii, a inimii şi a trupului vostru? Să fie toate curate şi curăţite căci Dumnezeu nu păzeşte trup spurcat, inimă şi minte cu vicleşug. Şi vi se vor însenina zilele şi vă veţi bucura. Însă faceţi lucrurile acestea ca să nu fiţi numai auzitori ci şi împlinitori. Căci dacă nu vă veţi sili am făcut lucru degeaba. Eu am bătut toaca la urechea surzilor, iar voi nu vă veţi urni necazurile din loc. În mâna voastră stă să vină sau nu necazurile asupra voastră.Cu acestea cred că am stat de vorbă cu fiecare. Veniţi că multe mai sunt şi le vom dezbate pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci cine vine pentru suflet nu le poate auzi toate odată ci pe rând. Şi nici nu le poate primi. Şi-apoi cu cât le va auzi mai des cu atât se vor ţine minte mai uşor.Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 21.02.1942)
Sursa:http://www.nistea.com/boca-predici.htm#Despre%20durerile%20oamenilor

Crestinul - calator si luptator prin muntele suferintei, prin padurea cu fiare salbatice a ispitelor si prin mlastina deznadejdii
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
“… Şi atunci: Binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie.
Muntele suferinţei ne iese în cale nu ca un muşuroi pe maidan, pe care să-l putem trecem întărind niţel genunchii şi gleznele. E un munte cu prăpăstii ameninţătoare, cu suişuri abrupte, cu colţi de stâncă ce-ţi rup hainele, îţi scrijelesc carnea care-ţi sângerează, cu tunete şi trăsnete care te înspăimântă, cu prăvăliri de pietre şi prăbuşiri de copaci în cale, dar cu lumini de curcubeu pe creste. Iată, ai învins. Eşti sus, sus! Te bucuri cu lacrimi de bucurie că ai scăpat. Nu te mai doare nimic. Nu mai dai atenţie efortului, îngrijorării, fricii, neliniştii. Priveşti înainte. Deasupra, cerul limpede, luminos radiază peste creştetul tău, peste inima ta, lumina păcii şi împăcării cu tine însuţi şi cu Dumnezeu. Carnea care te ţinea spânzurat în abatorul diavolesc al poftelor şi plăcerilor instinctuale ai pus-o pe altarul jertfei, să ardă, să se purifice în focul răbdării, al postului dur, acceptat, al mâncării lipsite de gust, uneori amară, alteori împuţită şi iată că trăieşti. Nu trăieşti cu pâine, „ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, care ţi se face „hrana, şi acoperământ, şi purtare de grijă”. Prin acest Cuvânt, pe care-l dumici pentru prima oară, care are gust dulce, săţios, nu vei muri, ci vei trăi să-ţi desăvârşeşti fiinţa, să-ţi împlineşti misiunea între fraţii tăi pe pământ, să poţi mulţumi lui Dumnezeu că te-a creat duh din Duhul Lui nemuritor, să fii sfânt. Inălţimea cugetărilor te loveşte peste ochi: gândeşti la cele cereşti, dar nu pierde din vedere realitatea. Căci de unde eşti poţi cădea mai rău.
Atenţie, pe acest versant lumina intră în întunericul unei păduri, în bezna în care se aud urlând fiarele pădurii sălbatice. Care fiare? Acelea pe care crezi că le-ai ucis în carnea ta, în trupul tău. Au fost numai legate, nu ucise. Câtă vreme eşti încă în trup, chiar dacă ai ieşit din lume, o iei cu tine în celulă, în chilie, în pustie, în peşteră, şi lumea, ca o fiară, urlă şi muşcă din cugetul tău, tocmai pentru că te-ai oprit, crezând că ai biruit-o, că ai scăpat de ea.
Incepe bătălia cu fiarele pădurii. Toate tabără, toate intră hoţeşte în lumina atenţiei tale să te hărtuiască, să te obosească. O, cum nu stă „moara minţii!” Cum tot macină vedenii plăcute, satisfacţii uşoare, bucurii perverse, ambiţii lumeşti, poziţii măreţe şi închipuiri sublime de triumf şi stăpânire orgolioasă. Toate patimile de altă dată, tăcute în carne, ţinute în zăbala postului, ţi se fac acum draci în cuget, în minte. Altădată le gustai în trup. Acum vin să te terorizeze în gând. Unde fugi? Cum scapi? Cine îţi poate apăra mintea, cine îţi poate da linişte? Zi şi noapte, sătul sau flămând, vorbind sau chiar în rugăciune fiind, îţi fuge gândul în altă parte, departe de ceea ce rosteşte gura. Altul parcă-ţi umblă-n suflet şi-n cuget şi răscoleşte pulbere de scântei şi jăratic încins, cu chipuri şi întâmplări care îţi mută atenţia, îţi frig ochii, îţi ard limba, îţi înţeapă urechile cu strigări obraznice, îţi siluieşte simţirile minţii şi ard pe dinăuntru ca un foc ascuns, neştiut, împotriva căruia nu ai armă de apărare şi loc de scăpare…
Apa! Apa stinge focul! Apa rugăciunii stinge focul patimilor, domolite în înfrânările trupeşti, dar libere în cuget. Râul de apă continuă al rugăciunii neîncetate, râul rugăciunii adus în „vadul minţii” curăţă şi spală moara de necurăţia neghinei, de faina neagră a patimilor. Cine ţine râul rugăciunii permanente, izvorât din muntele Dumnezeirii mereu în sine? Să curgă zi şi noapte, purificator, prin inimă şi minte?
Cât trăim în trup, cugetul nu se poate limpezi definitiv de dorinţe, oricât le-am sublima să lucreze numai binele. Atunci să deznădăjduim? Să renunţăm la purificare? După atât drum parcurs? Nu! Nu vom renunţa! Oricât am risipi energia spirituală, atât vom fi: cât vom aduna în noi energiile dumnezeieşti.
Se vede un mal. E departe, dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaştină împuţită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum ştie! De dincolo, braţe de lumină te cheamă. Indrăzneşte! Impotriva îndoielii, a deznădejdii! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcoleşte-te, dar tine capul sus, privirea minţii sus, la această lumină cuceritoare. Nu renunţa la speranţă, căci vei birui! Nu te înfricoşa de mâlul care se încleştează să te tragă la fund. Faptul că te-ai aruncat în mlaştină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conştient de tine, de valoarea ta spirituală. Eşti în lume, dar nu eşti din lume. Eşti fiinţă cerească! Eşti făcut să birui! Eşti zidit dintr-un material sfânt, nestricăcios. Eşti zidirea lui Dumnezeu, nu a stricăciunii şi a morţii. Eşti viu, nemuritor! Eşti înfiat de Dumnezeu, nemuritor în Hristos! Cine-ţi stă împotrivă? Nici îngerii, nici o putere văzută sau nevăzută. Nimeni. Dumnezeu e Cel ce te îndreptăţeşte în cuget, iar Hristos a murit şi a înviat pentru tine!
O, iată-te ajuns! In braţele lui Hristos. De aici nu te va mai putea răpi nimeni. Cântă, strigă! Bucuria ta să umple cerul şi pământul: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iubite-voi Doamne, virtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu!”
Muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştina deznădejdii, stadii de viaţă spirituală pe care ne-am hotărât şi angajat să le străbatem, au constituit de-a lungul anilor de suferinţă coordonatele comportamentale ale vieţuirii noastre”.
(in: Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/19/virgil-maxim-despre-binecuvantarea-suferintei-si-lupta-neincetata-cu-ispitele/

Semn dumnezeiesc in favoarea canonizarii dreptslavitorilor marturisitori din prigoana comunista
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Joi, 19 martie 2009, ora 22.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa „Noul Babel european şi prigoana împotriva creştinilor”, susţinută de ieroschimonahul Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Sala - de 500 de locuri - a fost arhiplină, mulţi stând în picioare. S-a vorbit despre direcţiile în care Uniunea Europeană prigoneşte credinţa ortodoxă (cerând intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos, scoaterea orelor de religie din şcoli, promovarea ecumenismului prin controversata Chartă ecumenică, adoptarea legislaţiei privitoare la drepturile homosexualilor, dezincriminarea incestului, introducerea actelor biometrice cu microcip). Spre sfârşitul conferinţei s-a făcut referire la cinstirea mărturisitorilor ortodocşi anticomunişti, modele de rezistenţă creştină pentru vremurile noastre.
După conferinţă, credincioşii s-au putut închina la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, aflate într-o răcliţă adusă de Danion Vasile (au putut săruta o parte din craniul unui mărturisitor, dăruită de părintele Justin Pârvu. Sub această părticică se află şi părticele din moaştele altor patru mărturisitori, trei dintre acestea fiind primite de la Aiud de părintele Serafim de la Mănăstirea Căşiel).
La 10-15 minute după ce mulţimea de credincioşi a început să se închine la sfintele moaşte, s-a întâmplat o minune: părintele Hrisostom, care ţinea răcliţa în mână, a observat următoarele:
„Înclinând puţin răcliţa, am simţit un lichid uleios curgându-mi pe degete. Concomitent am simţit o puternică mireasmă, ca mai apoi, privind la osemintele din răcliţă, să constat că deasupra moaştelor se afla o impresionantă cantitate de mir, circa două trei linguriţe. Surprins peste fire, le-am arătat credincioşilor racla cu mir. Unii dintre cei care sărutaseră deja moaştele s-au întors uimiţi, mărturisind că, cu puţin timp înainte, în raclă sfintele moaşte se aflau uscate. Pe dată creştinii s-au strâns în jurul răcliţei, din care se vedea cum izvorăşte mirul. Mulţi dintre cei de faţă au fotografiat sau filmat racla cu mirul.”
Ca semn de mulţumire pentru milostivirea arătată de Dumnezeu prin sfinţii Săi, poporul a cerut să se facă o rugăciune către sfinţii închisorilor. Părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori. În timp ce creştinii se rugau, din raclă, o dată cu înmulţirea mirului s-au răspândit valuri de mireasmă, fapt simţit de mulţi dintre cei de faţă, fără a se fi consultat între ei. Anunţăm pe cei sceptici că mirosul emanat de mirul osemintelor întrecea ca intensitate şi ca obişnuitul miros al mirului de la pangare. Danion Vasile a spus: „Mi se pare că e mai mir decât mirul obişnuit, mirosul era de mir dar şi de altceva, mai profund…” „E chiar greu de spus cum era mirosul, era nepământesc. Nimic n-ar fi de ajuns pentru a descrie mirosul, e greu de exprimat în cuvinte. Mireasma era îmbătătoare”, a spus o credincioasă.
Câteva zeci de credincioşi, rămaşi până după ora 23.00, când s-a terminat citirea acatistului, au ţinut să întărească prin semnătură - pe liste făcute ad-hoc - cele petrecute. La sfârşit au venit să se închine la această slăvită minune doi părinţi cunoscuţi ai vremii noastre - ieroschimonahul Ioan de la Rarău şi părintele Mihail Popescu de la Piatra Neamţ, împreună cu un grup de credincioşi veniţi de la altă conferinţă. Ei au fost impresionaţi de cele întâmplate, închinându-se cu multă evlavie.
Credem că această minune vine în sprijinul canonizării sfinţilor din închisori şi al rezistenţei împotriva apostaziei şi desfrâului promovat de Uniunea Europeană, dovedindu-se un argument care spulberă îndoielile privitoare la sfinţenia mărturisitorilor secolului XX.
Se cuvine ca poporul drept-slăvitor, în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii, să ia aminte la acest semn dumnezeiesc, sporind evlavia faţă de mărturisitorii ultimei prigoane.
„Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva, de mare competenţă, că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat.” Părintele Arsenie Papacioc (mărturie din volumul îngrijit de monahul Moise: Sfântul închisorilor - mărturii despre Valeriu Gafencu
Câteva secvenţe, nu foarte clare, pot fi vizionate pe http://moldovamare.wordpress.com/ sau descărcate de pe http://s4.transfer.ro/storage/transfer_ro-738e3c0595.zip . În zilele care vin vom posta materiale de claritate mai mare.
Alecsandra Corbu - Grupul Areopag (alecsandra_corbu@yahoo.com)
Blog Danion Vasile
Consultati si rubrica site-ului nostru dedicata Sfintilor Inchisorilor
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/20/semn-dumnezeiesc-in-favoarea-canonizarii-dreptslavitorilor-marturisitori-din-prigoana-comunista/

IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
O întâmplare alarmantă
“Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă. De o parte fiind vizibilă în zilele luminoase valea Mureşului, confluenţa cu Târnava, în câmpia prinsă între dealuri domoale. Spre răsărit-miazăzi, culmile Făgăraşului cu cele trei căciuli uriaşe, aruncate în cer: Omul, Negoiul şi Moldoveanul, o trinitate materială a pământului românesc, închinându-se aproape totdeauna, în haina curatei zăpezi, Trinităţii imateriale veşnice. La apus-miazănoapte, zidurile crenelate ale Apusenilor, fortăreţe inexpugnabile, păstrătoare ale celei mai pure fiinţe daco-romane, umilită trupeşte dar neînvinsă niciodată spiritualiceşte, împrospătătoare de minte şi inimă a întregului neam.
La începutul lui August începură să se coacă strugurii timpurii. Prin regiune mai bântuiau bande de dezertori sovietici, care fie se predau când nu mai aveau cum rezista, fie erau prinşi de populaţie.
Când Valeriu Gafencu era de pază în foişor şi se ruga, pe la miezul nopţii a auzit zgomote la baza foişorului: cineva încerca să deschidă uşa. Foişorul era construit din dulapi groşi, închis bine, având în interior o scară de acces la camera turnului, care se închidea cu un chepeng puternic. Valeriu, crezând că sunt paznicii mobili, a întrebat cine este, cerând parola. Două focuri de armă i-au răspuns, gloanţele trecând pe lângă urechile lui. A sunat alarma. Toaca avea o rezonanţă stridentă. După ce cu tras alte focuri indivizii au fugit, auzind paşii celor ce veneau în ajutor, însoţiţi de gardienii înarmaţi.
Eram expuşi să fim ucişi de răufăcători, neavând posibilitatea de apărare, mai ales cei angajaţi la paza viilor sătenilor, unde nu erau foişoare. Am convenit cu gardienii să ceară administraţiei să ne permită folosirea armelor în timpul nopţii. În caz de refuz, nu mai răspundem de apărarea recoltei şi nu mai făceam acest serviciu. Administraţia a admis cererea şi a trimis în colonie 4 arme Manlicher, vechi, cu cartuşe oarbe. Noaptea, din când în când, se trăgea câte un foc pentru a speria eventualii îndrăzneţi. Ziua, armele şedeau în rastel în corpul de gardă. Dar nu de puţine ori gardienii ne dădeau armele lor să vânăm iepuri, care erau din abundenţă prin vii. Prin 1955-56, în anchetele în legătură cu „reeducarea” ne acuzau că, vrând să dezarmăm miliţienii şi să evadăm, nu ne-am înţeles între noi şi, neînţelegându-ne pe acest motiv, ne-am luat la bătaie în închisoare. Le-am demonstrat că am fi putut evada, având şi arme asupra noastră. Anchetatorii rămâneau stupefiaţi:
- Cine v-a dat armele?
- Administraţia închisorii!
- Şi de ce n-aţi fugit?
- Pentru că ne-am dat cuvântul că nu vom fugi!
- Şi nu puteţi să vă călcaţi acest cuvânt?
- Dumneavoastră aşa aţi fi făcut? Noi nu săvârşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngâmfat, noi acceptăm suferinţa. Aici e deosebirea de ideal şi de slujire. Aşa rămânem în Adevăr.
- Ce adevăr, mă? Adevărul e binele meu!
- Aşa a zis Pilat, osândind Adevărul. Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!
- Sunteţi nişte proşti!
- Ştiţi ce spune Hristos despre înţelepţii veacului acestuia? Înţelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!”
(din: Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”)
Tinereţe pe Cruce
(preluat de pe blogul Koinonia)
“Satanismul cel mai aberant şi cel mai experimentat se năpustise cu furie să înece în minciună şi în mocirlă rugul de credinţă care se înălţa spre cerul patriei incendiat de flamurile roşii. De-a lungul veacurilor, Răul absolut îşi diversificase metodele, constituindu-se în doctrina comunistă, codul de distrugere a lui Homo Religiosus. Ascultând vocea domoală a Gicăi F. povestind cu evlavie tot ce ştia despre “liturghiile” satanice de la Piteşti, din sursă directă (soţul ei), am înţeles mai clar ca niciodată cât de grea este lupta cu cel rău. Atât de grea încât, pentru a-i asigura şansa de victorie, însuşi Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer şi S-a făcut Om. De la peştera cea săracă până la cruce, El a însemnat drumul ce trebuie parcurs cu jaloanele iubirii. El a arătat că pentru izbăvirea de cel rău trebuie să lupţi. Nu există victorie fără luptă, nici luptă fără suferinţă şi nici luptă dreaptă în afara iubirii. Iubirea înseamnă, însă, jertfă, înseamnă răni, înseamnă cunună de spini, suplicii, crucificare, înseamnă Golgota. Sublimul constă în faptul că în lucrarea lui Dumnezeu nu există înfrângere ci victorie sigură. Prin Golgota Iisus a biruit lumea. Cine se bate pentru El e sigur de înviere. De aceea, la Piteşti, nu moartea trupului trecător era esenţială, ci moartea sufletului. Supliciile urmăreau spargerea conştiinţei, degradarea spirituală până la dezgustul de sine însuşi: lisus trebuia gonit de pe altarul sufletului omenesc şi, pentru aceasta, sufletul trebuia constrâns, prin tortură fizică şi infinit mai multe suplicii morale. Blasfemiile practicate acolo sunt dovada certă a scopului urmărit.”
„Până la urmă oribilul experiment a fost stopat. Nu pentru că Fiara - Om a realizat că rezultatul nu duce la nimic. Ci pentru că Satan a realizat că rezultatul experimentului nu înseamnă victoria sa. O conştiinţă spartă cu metode draconice nu înseamnă o conştiinţă câştigată, liberul arbitru siluit în asemenea hal nu însemna liberă consimţire. Satan ştia mai bine decât Fiara - Om de care se slujise că Iisus va reuşi să redea gloria pierdută schiloditului care a fost umilit prin neputinţa de a îndura până la sfârşit. Ne-am rugat în comun şi, mai ales, ne-am rugat în parte, în taină, pentru toţi cei ce au fost supuşi cruntului experiment. Şi am mulţumit Bunului Iisus că ne-a chemat la o suferinţă infinit mai uşoară ca a lor. Ar fi trebuit să ne rugăm şi pentru călăi. Într-un fel, şi aceştia erau torturaţi ai Satanei, dar, în ce mă priveşte, mărturisesc că-mi era cu neputinţă s-o fac. Dar m-am rugat intens, cu convingere şi, în unele cazuri, cu disperare ca să-mi ferească Dumnezeu sufletul de ură. Nu m-am rugat atât de mult pentru eliberarea mea cât m-am rugat să fiu scutită de ură. “Dumnezeule mare, ajută-mă să nu-i urăsc pe hidoşii aceştia, care sunt aproapele meu şi nefericita Ta zidire!”
“Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut şi ne-am ridicat şi iar am căzut dar până la urmă am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru toţi ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea.”
(din: Aspazia Otel-Petrescu, “Doamne strigat-am!”)
(vezi mai mult la: Koinonia - Tinereţe pe Cruce)
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/22/un-imn-viu-pentru-crucea-purtata/

MARTURISITORUL VIRGIL MAXIM - DE 12 ANI IN SLAVA CEREASCA
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
“Putini vegheaza si dau alarma, multi se fac ca nu aud, si inca mai putini sunt dispusi sa sara pentru a salva cetatea”
Astazi 19 martie - se implinesc 12 ani de la adormirea intru Domnul a unuia dintre marii marturisitori si traitori din temnitele comuniste de la noi, Virgil Maxim. Despre acesta, parintele Arsenie Papacioc spunea: „Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, multi o intuiau, dar el o si prezenta cu toate virgulele, cu tot intelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenta ca e singurul care ar putea fi patriarhul tarii. Eu, care l-am cunoscut de tanar, am incuviintat” (apud Monahul Moise, Sfantul inchisorilor - marturii despre Valeriu Gafencu).
Incepem acum, spre cuvenita cinstire si pentru o mai buna cunoastere a sa, reproducerea a numai cateva dintre cele mai puternice, profunde si ziditoare dintre reflectiile sale duhovnicesti incluse in volumul “Imn pentru crucea purtata. (abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce)” publicata in 2002 (un fragment mai larg din carte - aici). Va invitam sa cititi articolul biografic foarte bun de pe Hotnews din cadrul serialului dedicat marturisitorilor din inchisori, Virgil Maxim- Nuntasul cerului.
Unde ne sunt vigilii, care sa dea alarma?
“Marii Sfinţi au fost mugurii crescuţi pe ramurile sfinte ale mamelor, surorilor sau fraţilor lor, conştienţi că cel mai mare act pe care-l poate săvârşi cineva în viaţă, nu este nici strălucirea imperială, nici cea culturală, nici cea militară, nici oricare alta, ci slujirea lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei care îţi sunt daţi să-i conduci pe calea mântuirii. Eclesiastul ne orientează: “Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni, afară de a avea o inimă curată şi a iubi pe Dumnezeu”.
La Marea şi Infricoşătoarea Judecată de Apoi, Mântuitorul nu va întreba pe nimeni ce diplomă a obţinut sau ce victorie a repurtat în războaie, ci numai dacă L-a iubit pe Dumnezeu, satisfăcând în opera de dragoste acoperirea şi uşurarea nevoilor fraţilor mai mici ai Lui, semenii noştri. „Unuia dintre aceşti mici fraţi ai Mei de aţi făcut, Mie mi-aţi făcut”.
O, câtă simplitate în împlinirea acestui deziderat şi cât de mult ne complicam în viaţă; în afară de egoisme şi ambiţii personale nu mai vedem nimic şi nici nu ajungem până la cel mai apropiat semen, de multe ori frate, soră, tată, mamă, care şede chiar lângă noi cu rana deschisă, neputincios, flămând, gol, însetat; îl batjocorim şi trecem blasfemiind, ca iudeii de altădată pe Hristos când era Cruce, iar acum fiecare dintre noi suntem unul din acei iudei.
Cum să-L vezi pe Hristos în aproapele tău, dacă lumina din tine este întuneric? Cum să alungi întunericul dacă nu răspunzi la chemarea: „Veniţi de luaţi lumină”? “Eu sunt lumina lumii”, zice Hristos, „Cine umblă în lumină, vede pe unde merge şi nu se poticneşte”. Orbecăiala lumii în întunericul şi mocirla păcatului ca într-o stare de bine şi bucurie, pervertirea binelui în rău, o doreşte diavolul pentru sufletul omului.
O propunere mică pe care şi-o face cineva de a renunţa măcar parţial la o patimă rea, ţigara, băutura, pune în alarmă pe diavol, care îi aruncă de gât, de mâini şi de picioare, ca să-l lege bine, să nu-l scape de pe drumul spre iad, lanţuri şi patimi mai mari si mai grele. Prietenii murdare, plăceri uşoare, satisfacţii josnice, până atunci necunoscute dau asaltul să se instaleze în casa sufletului.
„Când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri pustii, căutând odihnă, dar nu găseşte. Atunci zice: mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit. Şi venind, o află goală (de păcate), măturată şi impodobită (cu propunerea faptelor bune). Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici, şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean” (Evanghelia după Matei 12,43-45).
Mântuitorul ne-a descoperit tactica diavolului; pornind de la individ şi încheind cu starea generală a unei naţiuni ai cărei indivizi sunt stăpâniţi de diavol. Toate neamurile s-au aprins în cârdăşia bucuriei josnice, a plăcerilor şi satisfacţiilor trupeşti. E îndrăcirea lumii.
Ca să poţi ieşi din mâna diavolului trebuie mai întâi să rupi complet cu lumea păcatului, cu anturajul rău, să intri în altă lume, care-şi propune altă viziune asupra vieţii. Ceea ce făcea cuibul legionar şi unitatea FDC: crea mediul pentru biruinţa păcatelor personale şi pentru creşterea capacităţii de jertfa pentru aproapele şi pentru întreaga comunitate naţională.
Vedem atitudinea celor răi faţă de această condiţie de viaţă propusă pentru toţi; o consideră sfidare la adresa lor. Dacă nu te vor putea întoarce în mocirla lor prin tot felul de tentaţii, te vor lovi, calomnia şi batjocori, îţi vor crea situaţii greu de suportat, îţi vor pune piedici greu de trecut.
De aici poţi înţelege că altcineva lucrează prin ei. Nu faptul că ai plecat îi tulbură propriu-zis, ci faptul că eşti acum pentru ei oglindă care le arată murdăria în care se află. Diavolul, temându-se ca nu cumva şi altul să se trezească, să-şi vină în fire, dă asaltul asupra oamenilor, să-i facă şi mai răi.
Vigilii, care în Evul Mediu străjuiau în toiul nopţii prin cetăţi, strigau la răspântii, din timp în timp, când totul era bine şi linişte: „E binee! E binee!”. Şi li se răspundea de către alţii, de la alte răspântii: „E binee!”. Dacă cineva periclita liniştea şi siguranţa cetăţenilor, sau numai pentru o bănuială, se dădea alarma şi toţi cetăţenii săreau să salveze cetatea din primejdie.
La răspântia în care ne aflăm acum (spirituală, morală, economică, politică etc.), unde sunt vigilii care să dea alarma şi cine sare să salveze şi să liniştească situaţia tragică în care ne aflăm? Puţini veghează şi dau alarma, mai puţini aud, căci mulţi se fac că nu aud, şi încă mai puţini sunt dispuşi să sară pentru a salva cetatea. Dar fără jertfirea intereselor proprii nimic nu se poate realiza pentru binele obştesc; iar diavolul a preluat rolul vigililor, el s-a instalat şi a devenit paznic, în schimb continuu, zi şi noapte, şi strigă la toate răspântiile:
,,E binee! E foarte binee!… E foarte bine în păcat! Veniţi! Veniţi la orice oră din zi şi din noapte! E scris “non stop ” pe toate firmele dughenelor de desfătare: de beţie, de furt, de minciună şi înşelătorie, de desfrâu şi crimă! Am baruri de noapte şi baruri de zi!
Am creat condiţii extraordinare de adevărată democraţie, de stil apusean: libertate! Da, libertate adevărată, în care drepturile individului, întrec posibilitatea vreunei cenzuri din partea societăţii şi chiar a lui Dumnezeu. Dreptul ca fiecare să facă ce vrea, când vrea, cum vrea, este garantat prin legea drepturilor omului, pe toată faţa pământului. Dacă un stat nu înscrie în constituţia lui legea libertinajului, cum îi zic ipocriţii care vor să mai trăiască în virtute, le instig pe celelalte state şi aşa îşi va crea probleme economice. Şi ştiţi că pentru burtă…
Pe mine nu mă interesează termenii literari, că îi zic unii libertate sau alţii libertinaj, treaba lor. Pe mine mă bucură faptul că lumea s-a prins în jocul magic al independenţei totale a individului. Până acum trebuia să ţin cu mare silă pe cineva în stare de păcat, acum vă las libertatea să vă complăceţi în el, fără vreo siluire din partea mea.
Ziceţi ce vreti despre Dumnezeu: că e bun, că e mare, că e tare. Sporovăiţi cât vreţi despre El, dar… faceţi voia mea.
Ce dulce e păcatul! E virtuos să ştii să sorbi cu paiul licorile ameţitoare, să savurezi beţia, să fumezi Kent sau Marlboro, să te destrăbălezi în plină stradă. Ţi-am pus la toate răspântiile dughene parfumate şi vând la preţ de piaţă liberă, pretutindeni în lume, ziare şi reviste cu minciuni frumoase şi imagini pornografice, senzaţii tari pentru tineretul liber de ascultarea către boşorogii care-şi fac semnul Crucii în public. Vând casete cu filme erotice şi cântece zgomotoase cu urlete înnebunitoare ca în iad. Mănâncă, bea, veseleşte-te!
Aici e viaţa! Dacă o fi ceva şi în altă parte, nu-ti face probleme, mai e timp! Eşti tânăr! Nu-ţi închide poarta plăcerilor trupeşti pentru nişte închipuiri! Lasă-mi plăcerea să-ţi fiu ghid pe drumul vieţii. Fii atent ce-ţi spun: Hristos te pune la înfrânări de tot felul, să-ţi controlezi gândurile, vorbele şi faptele, să posteşti, să te rogi, să nu te cerţi cu ceilalţi oameni, prieteni, vecini, colegi de serviciu , să faci fapte bune, să fii conştiincios în muncă, când tu poti să-i trişezi şi să iei bani pe munca altora. Ba, te pune să gândeşti la moarte, la Judecata de apoi, la chinurile iadului. Şi mai ales te cheamă la Biserică! Ia te uită ce pierdere de timp! Eu nu-ti creez nici o obligaţie. Fii liber! Liber de orice gând de cenzură divină şi vei fi tu însuti, propriul tău dumnezeu, ca şi mine! O, cât mă bucur că ai acceptat propunerea mea! Ce satisfacţie diabolică mi-ai dat!
Acum îmi semeni întru totul! De acum, patimile tale îti vor fi draci. Eu nu mă voi mai ocupa de tine în mod special. Tu singur vei fi emisarul meu în lume, pricină de sminteală pentru multi altii. Vino să te prezint în iad tuturor prietenilor tăi, fraţi întru fărădelege, liberi ca şi tine în păcat! Veţi trăi în veşnicie! Alături mine în plănsul şi scrăşnirea dintilor. Ha! Ha! Ha!”
Apoi se ascunde în ambalajul unei sticle de whisky.
Când îţi propui să ieşi din ţara porcilor şi sa te întorci la Casa Tatălui, trebuie să eviţi pe drum casele pierzării, în uşa cărora stau negustorii de plăceri uşoare. Dacă până acum nu auzeai clopotul Bisericii şi treceai nepăsător pe lângă ea, acum trebuie sa-ţi astupi urechile la chemările care încă n-au murit complet în sufletul tău şi să renunţi la plăcerile gratuite.
Numai în Casa Tatălui vei găsi bucuria ospăţului adevărat. Mielul junghiat pentru tine pe altarul dragostei, te aşteaptă la masă să vii îmbrăcat în haina virtuţilor. Dar fară sfâşiere, fără părere de rău pentru trecutul petrecut în ignoranţa întunericului şi hotărârea de a nu-l mai agrea, nu te poţi bucura de îndelunga răbdare a iubirii Tatălui, care e dispus să-ţi ierte absolut totul.
Ce dar mai mare îi poţi oferi lui Dumnezeu, decât fiinţa ta însăşi? Orice danie, în bani, haine sau hrană îşi are valoarea ei, dar nu te reprezintă integral. Lipsind tu, personal, din faţa Lui, din Biserica Lui, din actul comunicării directe cu El în Sfânta Taină a Impărtăşaniei, te afli în postura celor poftiţi la Nunta Fiului de Impărat care n-au venit din pricina treburilor lumeşti, ci şi-au trimis doar scuzele, în postura tânărului bogat care a împlinit toate poruncile, în afară de una: urmarea lui Hristos. Dumnezeu nu are nevoie de banii, hainele sau mâncarea noastră în vistieria Sa, ci de noi, de persoana noastră, fiinţă vie care să se împărtăşească cu bucuria Vieţii Veşnice.
Dacă n-am fi fost creati în acest scop, Hristos ne-ar fi spus când a venit pe pământ: „Oameni buni. să ştiţi că nu aveţi nici o partăşie cu Cerul, cu Veşnicia, cu Dumnezeu. Aţi fost făcuţi pentru pământ. Beţi, mâncaţi, desfataţi-vă, că doar cu atât rămâneţi. Murind, nu veţi avea nici satisfacţii, nici plăceri!” Dar nu! El a spus clar, sintetizând totul în cuvintele cu care şi-a început propovăduirea: “Pocăiţi-va, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!” şi: „Ma duc să vă pregătesc lăcaş pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi împreună cu Mine”.
Nu suntem din lumea aceasta. Suntem fiinţe ale lumii “pe care ochiul pământesc nu a văzut-o şi mintea omenească nu o înţelege”, cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel; pe care noi o vedem şi o înţelegem cu ochiul credinţei şi mintea înduhovnicită”.
(Din: Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/19/marturisitorul-virgil-maxim-de-12-ani-in-slava-cereasca-putini-vegheaza-si-dau-alarma-multi-se-fac-ca-nu-aud-si-inca-mai-putini-sunt-dispusi-sa-sara-pentru-a-salva-cetatea/

Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca
     media: 5.00 din 2 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.
Update:Rugăciunea părintelui Arsenie Boca citită de părintele Liviu Anghel (consilier Arhiepiscopia Sibiu) la emisiunea “Flori de pateric” (realizator pr. Constantin Oprea) din 23.11.2008.
Sursa:http://www.agnos.ro/blog/2008/11/27/rugaciunea-parintelui-arsenie-boca/

CEA MAI PRIMEJDIOASA TEMNITA E ACEEA IN CARE TE SIMTI BINE
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
“Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un Sfant Parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata!“.
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/20/cea-mai-primejdioasa-temnita-e-aceea-in-care-te-simti-bine/

Parintele Arsenie Boca despre cum arata un episcop adevarat
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
“Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a zis odată, apărând văduva, cuvintele acestea: “iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan“. Pentru curajul său de a apăra săracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană.
Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpân al lumii nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la asta te duce.
Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni. Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiin că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.
Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.
“Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului?” - îi zise prefectul. “Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei“. Prefectul începu cu ademeniri zicând: “Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului“. Sfântul Vasile îi răspunse: “Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui“. “Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta?” - îi zise prefectul. “Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele“. “Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?” “Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” - întreabă Sfântul Vasile liniştit? “Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar“. La acestea Sfântul Vasile râse zicând: “Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu“.
Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: “De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: “Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? “Poate că niciodată n-ai văzut episcop“!
Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: “Să fie exilat numaidecât!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.
Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii”
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/11/30/parintele-arsenie-boca-despre-cum-arata-un-episcop-adevarat/

Minuni vechi si noi ale parintelui Arsenie Boca
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Amintiri despre Arsenie Boca
Parintele Pantelimon, duhovnic si "stupar" la Ghighiu
Sfantul Ardealului, evocat de ultimul sau ucenic: parintele Pantelimon de la Manastirea Ghighiu La manastirea Ghighiu, in buza Ploiestiului, isi traieste batranetile unul dintre ultimii ucenici ai Parintelui Arsenie Boca, cel numit cu atata dragoste si evlavie, "Sfantul Ardealului".Cu mult inainte sa-ti dea binete si sa-ti vorbeasca, parintele Pantelimon te intampina cu un zambet cat o latifundie de lumina, plutind spre tine printre stupii de-albine pe care ii pastoreste in clipele dintre rugaciuni. Chipul sau ascutit prin post aspru, pe care flutura o barba alba si rara, iradiaza un soi de inocenta copilareasca, in vreme ce ochii par ca tradeaza o taina care il bucura permanent. Taina si bucuria credintei traite deplin. La 83 de ani, viata sfintiei sale e un sir de incercari pe care le-a transformat in trepte spre mantuire. Asa l-a invatat duhovnicul sau dintai, parintele Arsenie Boca, a carui amintire o poarta nestinsa in suflet si despre care vorbeste greu. Smerit, batranul calugar de la Ghighiu se teme sa nu fie acuzat de trufie, facandu-si, Doamne fereste, reclama, pe renumele celui mai mare duhovnic al Transilvaniei. In anii '50, parintele Pantelimon a fost calugar la manastirea Brancoveanu, de la Sambata de Sus, din Fagaras. Pe urma, a suferit pentru credinta in temnitele comuniste mai multi ani. I s-a interzis sa reintre in manastire si abia in 1980 s-a adapostit la Ghighiu, unde a fost preotit si unde slujeste si azi. Interviul pe care il publicam a fost realizat in toamna anului 2007.
"Un cuvant ca de foc"- Cum l-ati cunoscut pe Parintele Arsenie Boca?- Aveam vreo 18 ani cand am mers sa-l vad pe Parintele despre care se dusese vestea, la manastirea Sambata de Sus, din Fagaras. El era in mijlocul unei miscari de reinviere duhovniceasca grozava. Duminica de duminica se adunau puhoaie de oameni din toti muntii din jur, la Sambata, sa-l vada si sa-l asculte pe Parintele Arsenie. Avea un cuvant ca de foc si o putere foarte mare asupra oamenilor. Eram curios ce fel de om al lui Dumnezeu este acesta, de vorbeste atata lume despre el. Si am stat in multime cuminte, pana s-a terminat predica. Atunci, Parintele a venit printre oameni, ii privea scurt si le spunea ce trebuinte au si ce sa faca. La un moment dat, il vad ca se uita spre mine si-mi spune: "Copile, sa te duci sa faci armata si apoi sa ma cauti. Numai atunci vom vorbi despre calugarie". Am ramas intepenit. Eu nu venisem cu gandul sa ma calugaresc, ci doar sa-l vad, dar dupa ce l-am vazut, mi-a trecut prin minte fulgerator ca as vrea sa-i fiu alaturi in manastire.- Si ce-ati facut? - Am tacut, mirat ca mi-a cunoscut gandul, si la o vreme am plecat. N-am mai dat pe la manastire un an, doi, pana m-am dus in armata si acolo m-a cutremurat pentru prima data puterea lui Dumnezeu si mi s-a intarit convingerea ca trebuie sa ma calugaresc.- In ce fel vi s-a aratat puterea lui Dumnezeu? Ce s-a intamplat?
- Eram pe un camp, adunati in front, cateva plutoane de soldati. Si un ofiter ne vorbea despre noile timpuri care se deschid si ca noi, astia de la tara, care avem gargauni in cap si credem in Dumnezeu, ar trebui sa punem mana pe carte, sa ne luminam si sa devenim de ajutor tarii. Ne spunea ca Dumnezeu nu exista si ca numai pregatirea profesionala si ravna ne pot salva. Altcineva nu-i sa ne ajute. Si deodata s-a scuturat cerul si a inceput sa ploua cu galeata si sa trasneasca. Trasnetele erau tot mai aproape de noi. Al treilea fulger a lovit niste brazi chiar in spatele nostru si a izbucnit valvataie mare. Atunci, toti am scapat armele din maini, am cazut in genunchi si ne-am facut cruce. Chiar si ofiterul cel indracit. Pe urma, s-a potolit ploaia si ne-am reluat pozitiile. Eu am zambit, iar ofiterul m-a vazut. "Ce razi, ma? Si de ce ti-ai facut cruce?" I-am raspuns: "Eu mi-am facut cruce ca sa ma apere Domnul. Dar dumneavoastra de ce v-ati inchinat, daca nu credeti in Dumnezeu?" A tacut suparat.- Dupa ce v-ati satisfacut stagiul militar, v-ati dus la Sambata?- Da. De data asta, eram hotarat sa ma calugaresc. Si Parintele Arsenie m-a intampinat ca si cum eram cunostinte vechi. Trecusera cativa ani... Am inceput sa muncesc pentru manastire, sa asist la slujbe si sa fac totul pentru a fi tuns in monahism.
"Cand te privea, te paraliza"- Cum vi-l amintiti pe Parintele Arsenie din acea vreme?- Nu era voinic, ci subtire si inalt. Dar desi era destul de fragil, parea extrem de puternic. Avea o atitudine foarte darza, mandra, si se impunea unde aparea, fara nici un efort. Puterea lui era mai ales in ochi. Cand te privea, te paraliza. Avea o autoritate care venea din interior prin privire, ca o forta in fata careia nu-ti ramane decat sa te supui. Nu era nevoie sa faca vreun gest, caci iti spunea din ochi ce sa faci. Te facea sa plangi sau sa te bucuri, dupa cum iti era sufletul, usor sau greu de pacate.- Dar de unde ii venea aceasta putere? Era foarte tanar, avea in jur de 30 de ani pe-atunci. Cand a avut timp sa creasca duhovniceste atat de mult?
- De la Dumnezeu, de unde altundeva? Avea o putere de rugaciune mare, iar Dumnezeu le da mult acelora care stiu sa se roage. Lui i-a dat darul acesta de a patrunde in sufletul fiecaruia si de a-i cunoaste pacatul. Si vazand lumea ca Parintele ii stie betesugurile si ii da si leacurile, fara sa apuce sa se marturiseasca, a crezut in el ca e omul lui Dumnezeu si l-a ascultat.- Magnetismul pe care il exercita asupra maselor era harul divin...- Pai, da... La rastimpuri, Dumnezeu trimite popoarelor oameni care sa le arate calea, oameni pe care ii intareste in duh si carora le da multe daruri. Un astfel de om a fost Parintele Arsenie. Eu am credinta ca Parintele Arsenie a avut aceasta forta duhovniceasca deosebita, prin care a facut si minuni, pentru ca ne apropiem de Marea Judecata, de a doua venire a lui Hristos. Cu cat e mai aproape Parusia, cu atat ne trimite Dumnezeu oameni mai puternici, ca sa salveze ce se poate salva, caci El nu vrea sa ne piarda.
"Nu pot sa va mantuiesc, ci doar sa va trezesc"- Cum se purta Parintele Arsenie cu cei mai tineri?- L-am cunoscut destul de bine si pot sa va spun ca nu am vazut un om cu o putere mai mare asupra oamenilor si a lucrurilor. Supunea totul, nu prin vointa, ci prin credinta si prin exemplul personal. El lucra cot la cot cu noi si cauta sa ne invete pe cei incepatori cum sa ne comportam, cum sa muncim, cum sa ne rugam, sa facem cinste manastirii si sa ne imbunatatim duhovniceste.- Avea si momente cand glumea sau cand era afectuos?
- Pe cat de aspru era la o prima privire, pe atat de bun era dupa ce-l cunosteai. La inceput ti se parea biciul lui Dumnezeu. Aspru la purtare, aspru cu sine, aspru cu pacatul. Dar daca ii urmai sfatul si te pocaiai, atunci il vedeai cat e de bun. Pe noi, calugarii mai tineri, ii placea sa ne invete diverse lucruri, de la literatura si pictura pana la munca la grajd. De multe ori glumea si radea cu noi si era foarte bland. Se inasprea doar in fata pacatului. Lucra cu noi si nu cerea nimanui sa faca mai mult decat putea. Ca manastirea era atunci o ruina. Peste 200 de ani a fost ruina. Si am lucrat mult s-o refacem. Nu te chema la munca, ci se apuca primul de treaba si toti il urmam. Erau multi studenti. Uneori, se batea cu zapada cu noi. Spunea ca e bine sa ne comportam cum ne e varsta, ca avem timp sa devenim seriosi si sa uitam de joc.- Va amintiti vreun sfat pe care-l dadea mai des?- Parintele a vazut ca lumea il iubea si se temea ca unii pot cadea in idolatrie. Si le spunea tuturor: "Voi veniti dupa cuvant de folos si apoi asteptati sa va mantuiesc, dar eu nu pot asta. Eu pot doar sa va trezesc din pacatele in care traiti. Pentru ca viata asta e scurta, iar cealalta e vesnica si n-as vrea sa plangeti la ziua Judecatii". De aceea, Parintele nu prea primea sa i se sarute mana. Totusi, unora le permitea. Si l-am intrebat de ce pe unii din oamenii care vin la el ii lasa sa-i sarute mana. Mi-a zis: "Acestia ma vad pentru ultima oara". Erau din cei care se opuneau comunismului si care apoi au murit in munti si in inchisori. - L-ati vazut vreodata nervos pe parintele Arsenie?- Nu. Avea o seninatate de mare rugator. Dar cand se supara, se incrunta putin, fara sa i se intunece chipul. Iar daca erai vinovat, te privea de simteai ca nu-i poti ascunde nimic. - Era vorba numai de autoritate sau si de dragoste?- Dragostea la el o simteai daca-l cunosteai, cum am spus. Era ca acei tarani care-si saruta fiii doar in somn. Cand greseai, nu te certa, nu ridica glasul, dar te privea intr-un anume fel. Cum si atunci cand meritai laudat, nu iti cauta in coarne, ci te privea si stiai ca meriti sa fii laudat. - L-ati vazut vreodata plangand?- Da. Plangea cand se ruga. L-am surprins odata la chilie, cu lacrimi pe obraji. Pe urma si in altar l-am vazut lacrimand, cand slujea. Plangea pentru pacatele oamenilor. Ii era necaz ca oamenii nu vor sa se indrepte si se duc astfel de la Fata lui Dumnezeu.- Parintele e considerat un sfant, mai ales de catre ardeleni. De ce exista in Ardeal un cult pentru parintele Arsenie?- Pentru faptele lui bune. El era exact dupa cuvantul lui Dumnezeu. A scos poporul din intuneric. L-a invatat cum sa traiasca dupa cuvantul Domnului. Poporul a simtit dragostea lui. Pentru ca a fost samanta buna, samanta semanata de Parintele rodeste si astazi. - Cum vorbea Parintele: direct sau in pilde?- Pacatele le spunea pe fata, de cele mai multe ori public, dar tainele le spunea in pilde. Avea obiceiul de a spune verde in fata pacatele unora, pentru a-i invata si pe altii. Dupa Liturghie, se adunau multi in curtea manastirii, parintele trecea si se oprea la fiecare.
O femeie i-a spus: "Parinte, nu-mi merge bine deloc". Iar el: "Stiu, dar stii si tu de ce, aminteste-ti de cei pe care i-ai ucis" - caci femeia facuse avort. Alta data, un baiat si o fata au venit la el si i-au cerut binecuvantare sa se casatoreasca, iar parintele le-a spus sa nu se cunune, fiindca sunt frati si mult vor patimi daca fac pacatul acesta. Ei nu l-au crezut si s-au cununat, au facut trei copii, unul surdo-mut si doi indraciti.- V-ati spovedit la sfintia sa. Cum era ca duhovnic: dur sau ingaduitor? - Era mult rabdator. Nu spovedea pe oricine si nu dadea canoane. Caci stia ca poti sa faci formal canonul si sa fii tot cu gandul la pacat. Si ca, daca nu-ti da canon, dar tu te caiesti cu adevarat, vei fi mai ravnitor la rugaciune si te vei infrana mai bine de la pacat.- Nu erau si oameni care se indoiau de Parintele?- Ei, ba da. Mereu sunt si din acestia. Odata, un taran i-a injurat pe cei care se duceau la Parintele Arsenie si pe loc i s-a strambat gura. N-a mai putut s-o deschida, nici sa bea apa. L-au dus oamenii la manastire si Parintele s-a apropiat de caruta in care se gasea amaratul si l-a intrebat: "Ce ti-a facut, bade, Arsenie? Ia deschide gura si graieste!". Si pe loc omul a putut deschide gura sa vorbeasca, s-a aruncat in genunchi si a inceput sa planga si sa se caiasca pentru ce spusese.
O minune a Parintelui Arsenie, dupa moarte- Cat ati stat langa Parintele Arsenie?- Destul de putin, cam un an, ca apoi l-au arestat. Mai tarziu ne-au arestat si pe noi, pe mine si pe inca cinci calugari, ca nu voiam sa plecam din manastire si eram considerati "agitatori mistici".- Stiti cum a fost arestat Parintele Arsenie?- Au venit intr-o zi cinci securisti si un procuror. Dar Parintele stia dinainte ca vor veni sa-l ridice, ca asta era darul sau. Si cand au ajuns acolo, i-a intampinat Parintele Arsenie: "Mai, stiu de ce ati venit, dar duceti-va acasa, ca daca vede lumea ca ma luati, o sa va alunge cu pietre. Vin singur maine dimineata la voi". Astia n-au mai zis nimic, au plecat cu privirile in pamant. - Le era frica de el?- Poate ca nu. Dar se temeau de revolta oamenilor, ca era mai la inceputul terorii, prin '48, cand inca nu se stia cum reactioneaza lumea si se auzea deja despre partizanii din munti. Iar Parintele era in legatura cu partizanii, pe care ii ajuta si-i spovedea. Poate si de partizani s-au temut securistii.- V-ati revazut mai tarziu cu Parintele Arsenie?- Da, mereu, pana la sfarsit. Dupa ce a iesit din inchisoare, Parintele a fost luat sub protectie de Patriarhul Justinian... Picta la Schitul Maicilor si acolo l-am revazut pentru prima oara dupa inchisoare. Si, vorbind odata cu sfintia sa, mi-a spus pe nepusa masa: "Sa te duci acasa, la Fagaras, si sa ma vorbesti de rau. Daca nu ma vorbesti de rau, la mine nu mai ai ce cauta!". Eu l-am intrebat ce sa spun. Si el: "Lasa, ca te taie pe tine capul". Adica, voia sa spuna ca de rau stim sa vorbim toti. N-am zis nimic, dar n-am facut asa.- Si ce-a spus data urmatoare cand v-ati vazut? - Picta, si cand am deschis usa mi-a zis: "Ti-am spus sa nu mai vii la mine daca nu ma vorbesti de rau". La care i-am raspuns: "Pai, daca te vorbeam de rau, Parinte, nu ma mai vedeai". "De ce?" "Imi spargeau capul oamenii". Si a ras.- De ce v-a pus la incercarea asta?- Cred ca din doua motive: sa vada ce simte poporul, daca il apara, daca ii spune ca e vorbit de rau... Si apoi, sa vada daca mai judec corect dupa inchisoare.- Ati trait vreo fapta minunata ca urmare a puterii duhovnicesti a Parintelui?- Sunt mai multe, dar nu le pot povesti, pentru ca lumea nu le-ar intelege. Mi-a zis o data: "Veniti la mine, va dau sfat, dar voi asteptati si minuni. Sa stiti ca mai mult o sa va ajut dupa ce voi pleca la Domnul, decat acum". Si a avut dreptate. Eu i-am simtit mereu ajutorul dupa ce a murit. Si am trait o minune, acum trei ani. M-am dus la parastasul care i se face Parintelui anual la manastirea Prislop. Nu mai fusesem, si am zis sa merg sa slujesc pana nu mor. A fost foarte frumos. Pe la ora patru dupa masa, am plecat indarat spre Bucuresti, cu cineva cu o masina. Numai eu si soferul. Dar tot drumul am simtit ca in masina mai era cineva langa noi, pe bancheta din spate. Si, va spun adevarat, masina n-a venit pe pamant pana aici, la Barcanesti.- Cum adica?
- Plutea... Am ajuns in trei ore, desi la dus am mers opt ore. Pe drum am intalnit stopuri, accidente, dar nu ne-am oprit, pe toate le-am depasit, parca prin aer. Ma uitam la omul care conducea si ma intrebam de ce trece pe rosu, doarme? El nu spunea nimic, nu spuneam nici eu. Parca ne temeam sa vorbim. Cand am ajuns aproape de manastire, aici, masina a inceput sa se auda cum merge pe pamant. Si a zis soferul: "Masina noastra merge pe pamant". L-am intrebat: "Ce-ai simtit, omule?". Si el: "Am simtit pe cineva in spate si altceva nimic. Eu n-am condus pana aici, stiu ca masina a mers singura". Si-am auzit atunci o voce in spate: "Pana aici am venit cu voi". Cand m-am intors, nu era nimeni. - Ati mai povestit intamplarea aceasta cuiva?- Nu, ca oamenii de azi nu mai cred.- Ce invatatura mai de pret v-a ramas de la Parintele Arsenie?- Sa fim pregatiti de moarte, prin felul in care traim, ca sa dam bun raspuns la judecata de apoi. Si prin curajul marturisirii, sa spunem adevarul cu orice risc. L-am ascultat, drept pentru care am fost inchis. - Erati pregatit de moarte?- Da. Si acum sunt.
Sursa:http://www.formula-as.ro/2008/803/spiritualitate-39/amintiri-despre-arsenie-boca-9057

TINE-TE DE DUMNEZEU si LUPTA!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
Din invataturile pretioase ca aurul ale unui pustnic anonim din secolul al XV-lea:
“Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim? Sau, mai bine zis, ce trebuie sa facem ca sa nu pierdem mantuirea pe care ne-a adus-o Hristos? Cum trebuie sa umblam pentru a ne mantui? In cele din urma, acesta este cel mai important lucru din viata noastra.
In Sfintele Scripturi citim ca unul dintre mai marii iudeilor s-a infatisat inaintea Domnului chiar cu aceasta intrebare, zicandu-I: “Invatatorule bun, ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Iar Domnul i-a raspuns ca aceasta se dobandeste prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot astfel, pentru ca sa te mantuiesti trebuie sa urmezi poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici pazesc pe om de pacat si-l invata sa implineasca voia cea buna si desavarsita a lui Dumnezeu.
Ai credinta, tine-te de ea si nu-i ingadui niciodata vrajmasului sa ti-o fure din inima. Umbli prin intunericul acestei vieti, si in mainile tale ai o faclie pentru a te feri sa nu cazi in prapastie, sau sa te poticnesti si sa pieri, dupa cum este scris: Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele (Ps. 118: 5). Daca faclia credintei tale se stinge sau slabeste, striga, plangi, roaga-te lui Dumnezeu ca ingerul luminii sa-ti reaprinda faclia si sa tina aprinsa flacara ei palpaitoare. Cauta oameni purtatori de Dumnezeu, citeste carti duhovnicesti, straduieste-te din rasputeri sa faci bine altora - fa totul pentru a recastiga comoara pe care ai pierdut-o si s-o pazesti de furi. Ca atunci cand ai credinta, esti fericit, dupa cuvintele Domnului: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (In. 10:29). Cand n-ai credinta, Sfanta Scriptura te numeste nebun (Ps. 13: 1), si, deoarece lepezi ceea ce jertfa Mantuitorului de pe Cruce, atat de vadit, atat de dumnezeieste a implinit pentru tine, vei fi osandit de Dumnezeu, dupa cuvintele Domnului si Mantuitorului nostru: Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi (Marcu 16: 16).
Adevarata credinta, cea care te indeamna la fapte bune, este ca radacinile unui copac; copacul se tine de aceste radacini si prin ele primeste hrana din pamant. Nadejdea poate fi asemanata frunzelor, care impodobesc copacul si-l vadesc ca este plin de viata si ca radacinile lui nu sunt stricate. Dragostea este rodul copacului, toata ratiunea radacinilor si a frunzelor. Si astfel, frate, daca cineva are credinta adevarata, de aici urmeaza fapte bune, faptele dragostei.
In acelasi timp, trebuie sa te feresti de pacat cu orice pret, pentru ca pacatul este cea mai mare primejdie din viata ta. Ai vazut vreodata pini inalti crescand pe stanci? E de-ajuns ca o singura samanta sa cada intr-o mica fisura, si sa despice granitul, si din ele sa creasca un copac intreg. In mod asemanator, trebuie sa fii constient ca o consimtire pacatoasa e ca o mica fisura in armura sufletului tau, si, daca samanta pacatului intra in el - si adesea o face - va nimici intreaga fortareata a sufletului si-l va face neputincios.
Dumnezeu cauta o asezare sincera a inimii catre El. Daca cu ravna te nevoiesti catre El, Izvorul a tot binele, toata viata ta va fi una de-Dumnezeu-placuta. In dragostea ta pentru El, vei dori sa-I slujesti cu toata puterea, sa faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor Lui, sa faci bine, sa-ti arati credinta prin fapte, si cu orice pret sa te pazesti de tot ce este uraciune lui Dumnezeu, adica de tot pacatul. Aceasta este asceza vietii crestine. Asa ca vezi, dragostea de Dumnezeu duce omul la asceza.
In incheiere, frate, poarta-ti crucea vietii cu multumire. Calea ta catre mantuire trece prin suferinte, dupa cuvintele Apostolului: …ca prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14: 22). Vei merge spre mantuire pe calea durerilor, a impreuna-suferintelor si a mortii. Calea cea pietroasa, cu spini, brazdata de fagase. Dar insusi faptul ca-ti porti crucea vietii cu rabdare si cu multumire adusa lui Dumnezeu, ca incerci sa faci binele si sa urasti raul - aceasta te va invrednici sa-ti dobandesti mantuirea. Apostolul spune ca femeia se va mantui prin nastere de fii daca va starui in credinta, in iubire, in sfintenie si in cumpatare (cf. I Timp. 2:15). Crucea femeii este nasterea de fii, caci, dupa cadere, si ca urmare a celor ce a adus aceasta, dupa cuvantul lui Dumnezeu, femeia a fost nevoita sa experieze durerile vietii de familie: Voi inmulti mereu necazurile tale, mai ales in vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, in dureri vei naste copii; atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani (fac. 3:16). Dar, multumita acestei cruci, ea se va mantui daca, in acelasi timp, va duce o viata buna. In scrierile patristice gasim marturii despre unele femei maritate care au dobandit totusi sfintenie prin implinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.
Dar despre soti ce poti spune? Cum se mantuiesc ei? Daca o femeie se mantuieste prin purtarea propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei si despre care El i-a spus, tot asa si barbatul se va mantui prin purtarea crucii sale, care presupune un mod de viata anevoios, in necazuri, munci si griji pentru copiii sai si in responsabilitatea sa inaintea lui Dumnezeu pentru familia sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru ca ai ascultat vorba femeii tale si ai mancat din pomul din care ti-am poruncit: “Sa nu mananci”, blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Fac. 3: 17-19).
Acestea sunt urmarile pacatului. Dar aici sta si crucea izbavitoare a omului - cu conditia ca el sa evite pacatele grave, si sa faca mai degraba bine, sa iubeasca pe Dumnezeu, si cu multumire sa poarte intreaga povara a vietii, stiind ca Dumnezeu este bun si tot ceea ce se face este pentru mantuirea omului. Mantuirea omului sta in a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.
Ingaduie-mi sa repet, si nu te mahni pe mine pentru o asemenea repetitie: frate, fereste-te de pacat! Puternice aripi de vulturi sunt ranite de mici curse. Vase puternice se ciocnesc de stanci mici ascunse sub apa si se scufunda. Cetati intregi se aprind de flacari dintr-o singura scanteie. Iar pacatul a adus la ruina cele mai mari virtuti. Pacatul este groaznic prin aceea ca ne desparte de Dumnezeu. Nici boala, nici saracia, nici nestiinta de carte nu ne desparte de Dumnezeu (cf Rom. 8: 38). Pacatul este cel care ne desparte de Dumnezeu. Zice Proorocul: Nelegiurile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda fata ca sa nu va vada (Is. 59: 2). Cu toate acestea, cunoaste ca acest zid care te desparte de Dumnezeu este puternic doar atunci cand sta in picioare; el nu e facut din pietre solide, iar daca te pocaiesti, el va cadea degraba si praf se va face. Astfel, daca pacatul te desparte de Dumnezeu, pocainta te va uni din nou cu Dumnezeu. Prin minunata porunca a lui Dumnezeu, sunetul a multe trambite a pricinuit caderea uriaselor ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, “Iarta-ma, Doamne!” - rostite cu o simtire adevarata - zidurile pacatului ce te despart se vor face una cu tarana…Asculta numai ce zice Domnul prin acelasi prooroc: Ca asa zice Domnul cel Preainalt, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbaez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa cert totdeauna si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am facut. Pentru faradelegea sa, M-am intaratat o clipa si, stand ascuns, l-am lovit intru mania Mea. Si el, razvratit, mergea pe calea inimii sale! Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia… (Is. 57:15-18).
Cel ce iubeste pe Dumnezeu, daca pacatuieste si se pocaieste, va gasi intru El un Judecator bland. Stii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta inaintea Ta? Adica: Daca Tu esti aspru cu pacatele noastre, cine se va izbavi? Apoi adauga ca nu este asa, ci Domnul iarta cu milostivire pe pacatos, si penru aceasta sfarseste biruitor, zicand: Ca la tine, Doamne, este milosivirea (Ps. 129: 3).
Spune-mi, cunosti vreun pacatos care s-a pocait si pe care Dumnezeu sa nu-l ierte? Macar unul? Nu, nu vei gasi nici unul. Dar in Scriptura avem nenumarate exemple (atat in Noul cat si in Vechiul Testament), in Vietile Sfintilor si in alte texte in care cei ce s-au pocait chiar si de cele mai cumplite pacate - chiar si in ultimul ceas - au primit iertare. Fiecare om are multe pacate, iar daca Dumnezeu ar fi Judecator aspru si drept[1], nimeni n-ar putea trece de cercetarea Sa, sau, ca sa zicem asa, n-ar lasa pe nimeni sa intre intr-o viata vesnica si fericita. Dar nu te infricosa: Insusi Judecatorul tau zice despre tine cu pogoramant plin de mila: Carnea este neputincioasa [slaba] (Mt. 26: 41), adica: “Tu, omule, esti neputincios si ai nevoie de bunatate, de compatimire de la Atotmilostivul Dumnezeu. Insusi Dumnezeu marturiseste despre Sine: Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu (Ezec. 33: 11).
Intru inceput, lui Adam nu i s-a cerut nimic penru a fi in rai: el a primit totul de dinainte. De la tine, fireste, se cere participarea la lucrarea de a te mantui a lui Dumnezeu. Hristos a platit toata datoria ta, dar El doreste din partea Ta, din dragoste pentru El, sa contribui cu o singura drahma la platirea datoriei tale, pentru care El si-a dat sufletul Sau pentru tine. Dumnezeu doreste si te cheama sa fii impreuna-lucrator la mantuirea ta. Desigur ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu poti dobandi mantuirea, nici Dumnezeu nu te poate mantui fara ajutorul tau. Aici sta cinstea pe care El o da voii tale libere si in iconomia mantuirii tale, unde gasim atat mila lui Dumnezeu cat si dreptatea Lui: mila - pentru ca in lucrarea mantuirii tale aproape totul vine de la Dumnezeu; dreptate - pentru ca acest mic “aproape” trebuie sa fie un lucru al vointei tale, efortul si osteneala ravnei tale.
Intotdeauna si in toate tine-te de Dumnezeu, Mantuitorul tau. Un dascal de inot, in timp ce-l sustine pe ucenic deasupra apei si-l impiedica sa se inece, cere in acelasi timp ca ucenicul, la randul sau, sa-si miste mainile si picioarele in mod corect, altfel nu va invata niciodata sa inoate. Tot astfel si Dumnezeu voieste sa te invete, cat esti in aceasta viata, sa te deprinzi cu caile vietii dudovnicesti si vesnice si sa te pregateasca pentru o viata constienta si vesnica cu El, care este Insasi Fiinta Bunatatii. Pentru aceasta se cere participarea ta, penru aceasta trebuie sa cultivi intru tine bunatatea si sa lepezi rautatea. La inot, este de trebuinta ca apa sa fie trasa cu mainile inapoia celui ce inoata, lovind-o in acelasi timp cu picioarele. Tot asa, depinde de tine sa-ti folosesti “mainile”, intelese duhovniceste[2], sa te misti inainte si sa-ti folosesti “picioarele” pentru a da la o parte tot ceea ce te impiedica a continua in inaintarea duhovniceasca. Ia aminte la aceasta povata: Fereste-te de rau si fa bine (Ps. 33: 15). Iar Domnul te cheama prin Proorocul: Invatati sa faceti bine (Is. 1:17). Din nou, daca dascalul de inot vede ca ucenicul sau, dupa ce a inceput sa inoate singur, are probleme si se afla in primejdie de a se ineca, se grabeste sa-l ajute; sau mai degraba ii sta alaturi neincetat, sprijinandu-l degrab si ajutandu-l pentru a face fata valurilor ce-i vin din fata. Si vai acelui ucenic care, sigur pe sine si cu buna stiinta inoata in ocean inainte sa fi invatat sa inoate cum trebuie si fara a lua aminte la indrumarile dascalului.
Pentru a implini poruncile lui Dumnezeu si a incerca sa te feresti de pacat, nu este destul doar sa ai hotarare in inima si ceea ce se numeste putere a vointei, desi amandoua acestea sunt trebuincioase a le avea de partea ta. Ceea ce trebuie sa ai pentru mantuire este ajutor de sus, adica harul Duhului Sfant, fara de care este cu neputinta a fi mantuit, caci razboiul tau nu este o lupta dintre om si alt om, ci o lupta impotriva duhurilor netrupesti ale raului, lupta unei fiinte umane neputincioase impotriva printului acestei lumi; si numai prin harul Duhului Sfant esti destul de tare sa-ti biruiesti potrivnicii. Intr-o samanta e pusa puterea de a creste, cu alte cuvinte, vointa ei de a creste. Dar daca nu e pamant, raze de soare, samanta nu va incolti; si daca nu e umezeala, mugurul va muri. Intelege aceasta in sens duhovnicesc: “samanta” este pricina ce ti-o da Dumnezeu pentru a face binele atata cat esti in aceasta viata; “Soarele Dreptatii”, Care lumineaza pe tot omul ce vine in lume(Ioan 1:9), este Domnul nostu Iisus Hristos; iar “stropirea” semintei cu roua este lucrarea harului Duhului Sfant. De aceea, roaga-te lui Dumnezeu in ziua Cincizecimii, roaga-te Duhului Sfant ca sa fii, intr-un sens duhovnicesc, ca un pom sadit langa izvoarele apelor care-si va da rodul sau la vremea sa (cf. Ps. 1:3).
Este cu putinta a intelege pilda talantilor ca timp al vietii dat omului. Talantul este ceva pe care un om nu il poate avea prin lucrarea proprie; talantul este dat omului de Dumnezeu. Totusi, nu este chiar un dar (desi omul il poate folosi pentru propriul castig); apartine lui Dumnezeu si trebuie in cele din urma inapoiat Acestuia. Unii oameni traiesc vieti indelungate, altii mai scurte, dar fiecare este in stare de a-si intrebuinta viata pentru a face bine. Cel ce nu face astfel, se distruge fiintial. Talantul este de asemenea darul dragostei pe care Dumezeu a sadit-o in inima omului si pe care el trebuie sa o sporeasca in timpul vietii; talantul este harul Duhului Sfant sadit in om pentru viata vesnica si pentru a face bine. Si astfel, “talantul” este timpul vietii acesteia dat noua pentru a face bine; Frate, cauta o talcuire la aceasta pilda in scrierile Sfintilor Parinti. Eu, un biet nemernic, am aratat doar cateva ganduri, care pot fi adevarate sau gresite. Nu stiu[3].
Iar acum, frate, iti voi spune cum pune diavolul in inimile noastre un simtamant de deznadejde pentru a ne slabi eforturile si dorinta de mantuire. El vrea sa ne faca sa credem ca nu ne putem mantui cu nici un chip, ca aceasta e cu putinta numai pentru sfinti, pentru locuitorii pustiului, mucenici, marturisitori si mari asceti, dar nu pentru noi, pacatosii, care nu stim nici macar sa ne pocaim cum se cuvine. Cunoaste, frate, ca El a sadit aceleasi simtaminte de deznadejde si slabiciune si in acesti sfinti, insinuand ca vietile lor erau zadarnice si ca nevointa lor este fara folos sau destul de neinsemnata penru a fi primita de Dumnezeu pentru mantuirea sufletelor lor. Dar ei au respins aceste provocari ale ispititorului si s-au aratat, precum stim, biruitori. Asa si tu, sa lepezi departe de la tine aceste ganduri si sa ai nadejde tare. Daca te simti indemnat sa iei asupra ta o nevointa mai mare decat cea care ti s-a dat ca ascultare in manastire sau de catre batranul tau, fa, dar, dupa gandul tau, dar numai prin binecuvantarea parintelui duhovnic sau a batranului. Fara aceasta binecuvantare, nici o nevointa, mica sau mare, nu-ti va fi de vreun folos si va fi socotita ca nimic. Si nu-l sili in vreun fel pe parintele tau duhovnic sau batranul tau sa-ti dea o astfel de binecuvantare; lasa mai degraba totul la voia si responsabilitatea lui pentru tine inaintea lui Dumnezeu. In general, nu incerca sa intreprinzi nimic, niciodata, fara o binecuvantare. Te-ai incredintat batranului tau cu toata viata, iar Dumnezeu l-a insarcinat cu calauzirea ta cum se cuvine. In viata duhovniceasca totul trebuie facut cu cea mai mare umilinta, intotdeauna zicand Parintelui Ceresc “Faca-se voia Ta!”
Desigur ca sfintii, in dragostea lor pentru Dumnezeu si pentru slavitele lor fapte de nevointa, vor mosteni ceva deosebit de maret, dar chiar si pentru tine, care-ti lucrezi mantuirea, este gatita mantuirea. Si sa stii ca daca vei primi - dupa asezarea sufletului - cel mai putin in Imparatia cerurilor, fata de marea rasplatire a sfintilor, acest “putin” va fi urias si va depasi cu mult toate asteptarile tale; va depasi orice ai fi putut tu nadajdui sau inchipui - in asa masura incat nici nu se poate gandi sau rosi in cuvinte, ca Dumnezeu nu da Duhul cu masura (Ioan 3:34), si milostiv si indurat este Domnul (Ps. 110: 4), milostiv, indurat si indelung-rabdator (Ioil 2:13).
Cu adevarat, diavolul a dat lovitura cumplita neamului omenesc. Iar noi ne-am impotrivit, si am pierdut Raiul, si bucuria, si nemurirea. Am cedat fara lupta toata cetatea vrajmasului. Dar in razboi, aceasta nu e prima batalie care hotaraste urmarea. Nu s-a intamplat adesea in istorie ca neamurile si marile osti sa sufere infrangeri si pierderi, sa ramana fara cele necesare luptei, sa se retraga si, in general, sa sufere lipsuri, pierderi si necinste? Cu toate acestea, comandantii iscusiti nu s-au predat si nu si-au ingaduit sa fie cuprinsi de deznadejde, ci au continuat razboiul, si, in ciuda tuturor infrangerilor pe care le-au suferit inainte, ei au dat vrajmasului o lovitura neasteptata, iesind in cele din urma biruitori.
Tot asa, frate, nu te indoi de biruinta ta. Daca continui lupta si nu lasi jos armele si nu parasesti campul de lupta, ci, mai degraba, nu bagi in seama infrangerile de dinainte, daca tii cu tarie scutul credintei si tii pe cap coiful mantuirii si nu lasi sa-si scape sabia duhului, adica sabia cuvantului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei castiga biruinta, si premiul va fi al tau. Este Cineva care va lupta alaturi de tine, si, daca chiar vrei sa stii, El deja l-a biruit pe vrajmas, care [vrajmas] este si vrajmasul tau. Dumnezeu Insusi este cu tine; El este Compatriotul tau, Aparatorul tau, al tau cu totul.
Cu numele Lui, cu nadejde in El si cu dragoste fata de El, du-te si lupta! Daca esti ranit, adica daca pacatuiesti intr-un fel sau altul - fiindca lupta nu e usoara si vrajmasul e iscusit in a da lovituri - , nu te descuraja, caci pentru un crestin nici o rana nu poate fi mortala. Vino la spitalul de pe linia frontului, adica la Biserica, si aici pocaieste-te de pacatele si de neputintele tale, si ranile tale se vor vindeca de indata. Sageata pacatului care te-a vatamat este scoasa si rana deja nu mai este. Intoarce-te dar inapoi la lupta cu vrajmasul. Iata, vrajmasul ti-a smuls printr-o lovitura sabia; cum s-ar zice, te-a aruncat intr-o stare de slabiciune prin temeri, mahniri, nenorociri, care, ca sa zic asa, te-au dezarmat. Pleaca-te cu smerenie inaintea vointei lui Dumnezeu, apleaca-te si apuca armele, mustra-te pentru slabiciune si respinge atacul vrajmasului. Daca lucrezi astfel, vei iesi biruitor si, ca biruitor, vei fi incununat. O, crestine, tu esti ostas al lui Hristos in aceasta viata, si nu esti chemat la o vietuire obisnuita, pasnica, linistita, ci la razboi, la un razboi cumplit. Daca in acest razboi vei fi biruitor, te vei bucura de pace, cinste si fericire in veacul ce va sa vina.
Inima ta e mica. Nu primi nimic de prisos. Lasa loc in inima ta numai pentru Dumnezeu si pentru dragostea ta pentru El. Pentru acest scop te-a adus Dumnezeu in lume si ti-a dat un suflet rational - ca sa dobandesti mantuire si sa stai cu Dumnezeu pentru totdeauna in vesnica viata si bucurie. O, monahule, dac-ai sti cat de fericit esti si ce “parte buna” ti-ai ales! Iubeste pe Dumnezeu, Care ti-a dat aceasta fericita soarta pe pamant, si fii credincios Domnului Iisus Hristos pana la moarte (cf. Apoc. 2: 10), incredintat de dorinta Lui tare de a te mantui si de a te ajuta in toate. Cunoaste de asemenea ca este cu neputinta sa nu fii mantuit daca faci efortul de a-ti intinde firava ta mana catre puternica “mana dreapta” a lui Dumnezeu - aceste este harul lui Dumnezeu care te cheama catre mantuire, oferindu-ti un ajutor puternic in acest scop, in vreme ce “mana” ta este puternica si lucratoarea dorinta de a fi mantuit, si dragostea ta pentru Dumnezeu, si credinta. Preda-te cu totul lui Dumnezeu; smereste-te inaintea Lui si inaintea fratilor tai, inaintea altora; dispretuieste-te; socoteste-te ca nimic, ca vamesul din Evanghelie (cf. Luca 18), si te vei mantui. Omul smerit dobandeste mantuirea si primeste harul lui Dumnezeu.
[1] Mai exact: dupa acrivie. Adica, de ar socoti cu de-amanuntul cele rele ale noastre si le-ar judeca in consecinta…Totusi, trebuie spus ca dreptatea lui Dumnezeu e mai presus de ceea ce intelegem noi prin dreptate, adica mai mult in sensul juridic al termenului. Drept care, a cauta sa socotim cat este peste fire omului sa socoteasca caile si judecatile lui Dumnezeu, insemna a da dovada de lipsa de evlavie si credinta fata de minunatele taine ale lui Dumnezeu.
[2] Sau cu mintea, intelegator.
[3] Sfarsitul acestui cuvant arata profunda smerenie a batranului. El nu arunca indoiala in cuvintele sale, cum ar parea la prima vedere. El isi arata nimicnicia sa. Lasa totul pe seama lui Dumnezeu sau ne trimite sa-i cercetam pe Sfintii Parinti de dinaintea lui, se increde cu desavarsire in Dumnezeu, ca El sa adevereasca cuvintele sale in mintea celor ce le primesc. El nu-si impune cu o ravna nesocotita invatatura, nici nu vrea sa caute niscai argumente imbatabile din Sfanta Traditie (desi se foloseste si de ea) prin care sa-i faca praf pe cei care-l asculta. El isi arata propria traire duhovniceasca prin insusi felul sau de a fi, increzandu-se mai putin in dreptatea cuvintelor sale. Nadajduieste ca, prin cuvintele lui, dreptatea lui Dumnezeu sa lucreze si sa-i foloseasca si pe cei ce-l asculta, pe care el ii indeamna, mai mult sau mai putin tacit, sa transpuna in viata sfaturile sale, zicandu-le adesea, “cunoaste frate”…, adica “convinge-te si tu, asa cum m-am convins si eu…”.
(“Cugetarile unei inimi smerite“, Editura Egumenita)
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/17/tine-te-de-dumnezeu-si-du-te-si-lupta/

Virgil Maxim: ganduri despre povara reeducarii - marturisirea pacatelor
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 17:35
“Satan prevestise, prin slujitorii lui, un fenomen duhovnicesc. Actul mărturisirii păcatelor poate fi făcut şi în cadru public, aşa cum se făcea în primele veacuri ale creştinismului, in uşa sfintei Biserici. Comunitatea îşi asuma greşelile şi, ispăşindu-le împreună cu vinovatul, garanta în faţa lui Dumnezeu îndreptarea lui. Această formă de mărturisire a fost oprită de Sfânta Biserică, din cauza unora care au încercat să speculeze greşelile mărturisite public. Fiecare dintre noi poate să recunoască sincer alunecarea în greşeli nedemne de fiinţa raţională, OM. Şi toţi cei din jur se pot recunoaşte în acele stări de cădere morală. De aceea, înţelegători, şi le pot ierta unii altora.
Acum se punea altă problemă. Cine dezleagă, cine absolvă, cine anulează aceste greşeli? Pentru că eu n-am lezat numai pe aproapele meu şi nici n-am îmbolnăvit numai sufletul meu, ci am ofensat chiar pe Cel Care-mi atrăsese atenţia că nerespectând porunca, necinstesc pe Dătătorul poruncii, adică pe Dumnezeu, şi aceasta îmi va aduce moartea. De aceea actul mărturisirii păcatelor nu se face decât înaintea lui Dumnezeu, prin mijlocirea celor investiţi de El, slujitorii Bisericii şi niciodată înaintea lui satan şi a slujitorilor lui.
Fiindcă numai pe slujitorii Săi, Hristos i-a investit cu dar şi har de a lega şi dezlega, de a ierta sau de a ţine păcatele oamenilor: “Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, iertate vor fi celor ce le veţi ţine. ţinute vor fi”. „Şi oricâte veţi lega pe pământ, legate vor fi şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ, dezlegate vor fi şi în ceruri” (Ioan, 20, 23). O taină sfântă în care corespondenţa dintre om şi Dumnezeu se restabileşte pe baza unei acordări de încredere din partea lui Dumnezeu pentru actul recunoaşterii greşelii şi al promisiunii hotărâte, din partea omului, că nu va mai greşi. Scopul acestei taine este să fi înnoit în condiţia de fiu nevinovat, de nou născut, ca un înviat din moarte.
Or, mărturisirea păcatelor în faţa lui satan şi a slujitorilor lui provoacă batjocorirea penitentului, nu bucuria pentru regăsirea oii pierdute. Vameşul îşi mărturiseşte păcatele în templu, în faţa lui Dumnezeu, bătându-şi pieptul: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!”; Zaheu, înaintea lui Hristos, în casa sa, care devine, când intră Mântuitorul în ea, Casa lui Dumnezeu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”; păcătoşii şi desfrânatele s-au aruncat la picioarele Mântuitorului, cerând îndurare: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Iuda îşi mărturiseşte şi el, cu părere de rău, păcatul iubirii de arginţi, care l-a dus la vânzare, dar nu o face în faţa lui Hristos, ci în faţa acelora care îi speculaseră patima, de aceea la mărturisirea lui, “Am vândut sânge nevinovat”, ei răspund: „Ce ne priveşte pe noi, tu vei vedea!” Cu alte cuvinte, singur vei da socoteală pentru nesăbuinţa ta.
Mulţi din cei neexperimentaţi au considerat, fiind subtil induşi în eroare de conducătorii reeducării, că, recunoscându-şi păcatele în faţa lor, nu fac altceva decât o repunere a conştiinţei în poziţia de adevăr şi dreptate, ca o reabilitarea eului. Pierdeau din vedere că scopul urmărit nu era salvarea din păcat, ci contrariul: confirmarea în păcătoşenie, nu numai personală, ci a întregii comunităţi de ideal din care făcea parte, căci i se cerea să continue păcatul, prin delaţiune, injurii, loviri, nu să înceteze. Păcatul îl numeau sinceritate, negând lui Dumnezeu dreptul de a interveni ca cenzor al conştiinţei omului. Jonglând cu această falsă cinste sufletească, diavolul a înşelat pe mulţi; făcându-i să uite cununa martiriului, i-a transformat în unelte mai mult sau mai puţin conştiente de răul pe care şi-l făceau lor, aproapelui şi lui Dumnezeu, silindu-i să adopte formula omului fără Dumnezeu. Aici este cheia căderii multora.
Insă nu toţi s-au prăbuşit până la fundul păcatului. Numai cei ce din iniţiativă personală s-au identificat cu diavolul în săvârşirea răului, nu şi cei care siluindu-li-se voinţa au făcut răul, dar nu au activat din iniţiativă proprie. Primii şi-au închis poarta harului milostivirii dumnezeieşti, ceilalţi s-au putut smulge din păcatul săvârşit de frică, conştient, prin sfâşieri lăuntrice, regretând neputinţa de a presta cu moartea trupului, salvarea sufletului. In acest război nevăzut, cunoaşterea adevărurilor de credinţă şi a metodelor de luptă trebuie dublată de buna cunoaştere a armelor de luptă ale adversarilor.
Deconspirând lucrarea satanică, chiar cei condamnaţi la moarte, Turcanu et comp., au recunoscut şi şi-au strigat vinovăţia, devenind conştienţi ca şi Iuda de greşeala pe care au facut-o. Pe aceştia, ca şi pe Iuda, nu avea cine să-i mai dezlege de păcatul săvârşit. In faţa mărturisirii lor se aflau doar cei cărora le slujiseră, îşi aruncau argintii în Templu.
Mântuitorul, învăţându-ne rugăciunea domnească: Tatăl nostru, după doxologia adusă Tatălui, după cererile pentru nevoile inerente vieţii pe pământ şi împăcarea cu semenii şi cu Dumnezeu, încheie prin cutremurătoarea invocare: „Şi ne isbăveşte de cel viclean!” Aceasta este în ultima instanţă toată lupta şi tot zbuciumul lui satan: prăbuşirea omului din condiţia de fiu al lui Dumnezeu, anularea conştiinţei lui ca fiinţă hristică.
Ar trebui să medităm adânc asupra sfârşitului rugăciunii şi să fim treji, căci „Diavolul ca un leu umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” (Sfântul Apostol Pa vel). El se foloseşte de cele mai subtile perfidii, care de foarte multe ori au scăpat chiar şi celor învăţaţi, ducând la prăbuşiri fără întoarcere (Origen, Nestorie, Eutihie, Arie etc). Căci dacă pe Insuşi Mântuitorul, ca om, L-a ispitit, încercând să-L prăbuşească, cu atât mai mult pe noi. Să fim treji şi să ne apărăm cu armura şi armele de la Efeseni:
Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor (diavoleşti), împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri.Pentru aceea, luaţi toate armele dumnezeieşti, ca să puteţi sta împotrivă, în ziua cea rea (ziua încercării, ispitei n.n.) şi toate biruindu-le să rămâneţi în picioare.
Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu brâul adevărului şi îmbrăcaţi-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre cu sandalele vestirii Evangheliei păcii. In toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful (nădejdea) mântuirii şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu.
Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri şi în toate acestea privegheaţi, cu toată stăruinţa, rugându-vă pentru toţi sfinţii.
Cu atât mai mult, cu cât nu ne pregătim de lupta cu ispitele şi de suferinţe pentru timp limitat, ci pentru toată viaţa. Toată viaţa trebuie să ne fie o stare de veghe, de trezvie, o vigilenţă sfântă, pentru a putea mărturisi Adevărul şi a suporta consecinţele acestei mărturisiri, cu conştiinţa că Dumnezeu e de partea noastră; căci noi suntem uneltele prin care El îşi arată puterea lucrătoare în faţa lumii. Numai având această stare de conştiinţă vom putea ieşi biruitori. Presupunând că Dumnezeu încearcă încrederea noastră în El, altfel zis, satan cere să ispitească încrederea noastră, înspăimântându-ne cu grozăviile supliciilor lui, noi nu trebuie să stăm nepăsători ca nişte părăsiţi, ci să analizăm şi să înţelegem unde ar fi punctul slab, fisura din cetatea simţirii şi minţii noastre pe unde s-ar putea strecura veninul morţii şi să apărăm zidul cu întărirea strigării: Iisuse, miluieşte-mă! Iisuse, izbăveşte-mă din mâna vrăjmaşului! Amin”.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/23/virgil-maxim-ganduri-despre-povara-reeducarii-marturisirea-pacatelor/

Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:54
“Tare mult doresc să nu vă gândiţi la căsătoria voastră, absolut deloc. Cu cine mă voi mărita? Cum va fi el? Cine va fi el? Etc. Sunt gânduri inutile, fără sens, deşarte. Aceste preocupări arată că în sufletul vostru încă nu s-a stabilit certitudinea adâncă a adevărului. Să aveţi o singură grijă. Sufletul. Să trăiţi curat, în frica lui Dumnezeu. Să iubiţi pe Hristos, să vă dăruiţi toată fiinţa Lui, printr-o trăire curată, în rugăciune.
În ceea ce priveşte căsătoria: O, să n-aveţi nici o grijă, dar absolut nici o grijă, căci se găsesc atâtea suflete dornice de a întâlni suflete curate de fecioare, pentru a se uni cu ele şi a zidi un cămin creştin fericit.
Dacă voi aţi înţelege acest adevăr pe care vi-l mărturisesc, v-aţi convinge mai târziu, că dragostea de Dumnezeu este Esenţialul, v-aţi convinge de adevărul spus de Mântuitorul : “Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă“.
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/06/17/sfantul-valeriu-despre-gandurile-desarte-privind-casatoria/

Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:54
“15 mai 1946
“Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. (…) Intru direct în intimitatea inimilor voastre şi vă spun: căutaţi fericirea în sufletele voastre! Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Vă spun atât: căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie! (…) Cine împlineşte cuvântul lui Hristos realizează Maximum, Totul!”
28 mai 1946
“E zădărnicie multă în lumea asta pământească dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii - căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în rugăciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.
(…) Ne-am petrecut ziua ce de obicei. Pe înserate ne-am dus toţi trei la plimbare. Am început a ne mărturisi din stările sufleteşti încercate în ultima vreme, o mărturisire de păcate. Au fost momente mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturisiri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi intenţiile. (…) Trăim intens lupta cu păcatul. În adâncul sufletului dorim Învierea. Suntem într-o poziţie care cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet. Îmi dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet pe căi aparent nevinovate. (…)
Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. (…) Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale. O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat - orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire”.
Fragmente de scrisori trimise de la Galda (1946-1948):
“Mă odihnesc la gândul dăruirii totale şi al jertfei permanente. Mi-i dragă Crucea. Şi eu port o cruce. Simt iubirea Mântuitorului Hristos şi la El alerg când vin ispitele asupra pătimaşului meu trup. Şi Domnul mă ajută şi-mi dă puteri să birui răul. Cât este de bun Dumnezeu!
De cele mai multe ori mă găsesc luptând cu egoismul din mine. De aceea îmi este dragă singurătatea. Mi-i tare drag să ascult foşnetul frunzelor şi murmurul apei. Sunt un om liber. Hristos mi-a sfărâmat lanţurile robiei!
Frate iubit, niciodată să nu te consideri de prisos. Acolo unde eşti, eşti cu voia lui Dumnezeu şi ai un rost anume de împlinit. Cu iubirea şi cu smerenia ta vei zidi pe fratele tău. Şi vei culege mare fericire. (…) Nu există nici un păcat care să rămână nepedepsit. Dacă însă te căieşti sincer şi cu zdrobire de inimă şi te rogi lui Dumnezeu, el te va ierta şi-ţi va trimite harul Lui. Şi invers, nu există nici un bine, nici un gând bun, oricât de simplu ar fi el, care să nu fie răsplătit. Fii însă smerit, căci nu tu, ci Dumnezeu lucrează prin tine.
Tocmai a venit proprietarul viei. Are ochelari de soare . Când l-am văzut, mi-am amintit că sunt puşcăriaş care lucrează pe moşia lui. Gândul acesta mă smereşte. Dar Dumnezeu îmi trimite bucuria cea mare. Lucrez pe pământul lui Dumnezeu. Oamenii sunt mândri şi nu vor să vadă că Unul singur este Stăpân a toate: Hristos!
Când eram copil iubeam mult porumbeii dar, ca de altfel toate dorinţele, nu i-am putut avea prea multă vreme. Azi înţeleg că aici a fost iubirea lui Dumnezeu, care îmi răpea bucuriile din lumea aceasta pentru a mă învăţa ca prin renunţare să ajung a iubi curat, desăvârşit. Şi azi iubesc porumbeii, dar nu-mi simt sufletul legat de ei, ci-i iubesc prin Dumnezeu. Şi înţeleg că iubirea lui Dumnezeu nu mă va părăsi niciodată. Şi El va interveni în viaţa mea ori de câte ori îmi voi lega sufletul de vreo bucurie sau dragoste omenească. Şi fie mă va ajuta să mă smulg din ea, fie mi-o va răpi El, pentru a-mi dărui în schimb libertatea sufletului, care este cel mai mare bun.
Mi-e dor de un loc liniştit, îndepărtat, de o colibă ori un bordei săpat în stâncă, de o chilie sub poale de munte, să fiu ca păsările cerului. În jurul meu cu natura prietenă şi cu Domnul Hristos mereu în suflet. Să iubesc în linişte, smerit şi uitat de lume. Uneori mă gândesc să mă fac preot, dar nu sunt vrednic. Privesc pământul. Într-o zi voi fi şi eu pământ şi alţii vor scormoni ţărâna. Trupul meu se va preface în praf şi pulbere. Din trupul meu va creşte probabil o altă viaţă. Sufletul meu va fi în ceruri, unde-şi va aştepta judecata. Doresc să mă mântuiesc.
Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu atâtea daruri, încât prin stăruinţa în virtute, cu ajutorul Părintelui Ceresc, el poate să se mântuiască. Dumnezeu i-a dăruit atâţia talanţi pentru ca prin ei omul să poată lupta, să poată să se apropie de El, să dăruiască şi să se jertfească. În măsura în care nu întrebuinţăm bine „talantul” pe care ni l-a încredinţat suntem robi păcatului. Aşadar pentru fiecare din noi se pune problema întrebuinţării talanţilor dăruiţi de Dumnezeu. Nu este permis nici a întrebuinţa spre rău talantul şi nici a-l îngropa în pământ. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate“. Ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, Lui să-I dăruim. El ne-a dăruit viaţa, deci pentru El să trăim. El ne-a dăruit iubirea, Lui să I-o dăruim.
Ispăşim în această viaţă şi în viaţa veşnică. În această viaţă, ispăşirea prin suferinţă are două aspecte: un rol ispăşitor şi un rol curăţitor. În viaţa veşnică ispăşirea prin suferinţă este chin veşnic. De aceea se cuvine să-I mulţumim Domnului când ne pedepseşte aici, în viaţa aceasta. Deci să fim foarte atenţi la felul în care folosim darul lui Dumnezeu”.
7 martie 1948
“Vă urmăresc pe toţi şi pe fiecare în parte cu dragostea şi cu rugăciunea. Deşi sunt departe cu trupul, nu însă şi cu duhul, căci sunt alături de voi.
Când te văd întristată îţi strâng mâna şi-ţi spun: fruntea sus! Înainte! Curaj! Orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă. Orice cetate se cucereşte cu credinţă, bărbăţie, îndrăzneală, încredere în misiunea dată de Dumnezeu, şi în principal cu rugăciune.
Să mergeţi pe cărarea cea spinoasă, prin suferinţele pe care le îndură creştinul iubitor de adevăr. (…) Vreau să ştiţi că vremurile acestea pentru mine le socotesc o încercare şi le privesc ca pe o stare de ispăşire: cu sufletul senin şi plin de pace, cu bucurie tainică şi cu multă nădejde. Vreau să ştiţi că sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea drumului pe care ani şi ani în urmă l-am mărturisit. Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă, încât pot spune că privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică şi cu nădejdea fericirii viitoare. Îmi doresc zile multe pentru ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să mă pregătesc sufleteşte. Toată dragostea sufletului meu.”
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/06/23/noi-fragmente-din-scrisorile-cuviosului-valeriu-gafencu/

SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:54
“Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmaţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.
Alta este viaţa, decât aceea pe care obişnuit, şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.
De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa veşnică.(…)
Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: “Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna, cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.
Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite? Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat.
Ce este viaţa?
După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943… Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce dar sufeream?!
Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea Iui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… O minune! Ce mare eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate… Şi ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedea.
Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a aşezat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis: “Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit”‘… Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubirea pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica, un singur om mi-a spus: “Meriţi să fii sărutat”! Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în perină şi… mi-am continuat plânsul… mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.
La data aceea atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix era lângă mine. Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-se în inima mea (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?! (…)
Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos-Dumnezeu. Oamenii, toţi sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi iubirea.“
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/06/11/sfantul-valeriu-gafencu-catre-surorile-lui-si-catre-noi-toti/

Sfinte lumini in intuneric Valeriu Gafencu
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:54
Cine s-ar fi asteptat ca un site de informatii politice, economice, de can-can chiar, sa inaugureze o rubrica numita Sfintii Inchisorilor? Cred ca mult prea putini. Dar iata ca site-ul www.hotnews.ro a rupt obiceiul prost al stirilor insipide care vin de-a valma si ne-a pus la dispozitie un serial despre Sfintii din inchisorile comuniste. Ne bucuram sa impartasim cu dumneavoastra aceasta marturie duhovniceasca a muceniciei Sfantului Valeriu Gafencu: Valeriu Gafencu- “Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele” Pr. Gh. Calciu: “Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”
Inceputul a fost facut cu un articol despre pr. Ilie Lacatusu:
Parintele Ilie Lacatusu-Rugaciunea lui era profunda si neincetata
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/07/25/sfinte-lumini-in-intuneric/

Marturii ale fostilor camarazi de suferinta ale lui Valeriu Gafencu
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:54
Marturii
Redam aici fragmente din marturiile unor fosti detinuti politici care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu si care nu au nici o indoiala ca acesta era un sfant in viata. Aceste marturii au fost aduse si la cunostinta Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, singurul care poate hotari canonizarea lui Valeriu Gafencu. Titlurile si intertitlurile apartin redactiei.
Alexandru Virgil Ioanid, Bucuresti: “Un înalt trăitor crestin”
Valeriu Gafencu a pătruns în constiinta mea brusc si luminos. Eram încă liber când am aflat că în închisoarea Aiud si apoi în colonia de muncă din localitatea Galda, în apropiere de Aiud, se află un tânăr detinut politic, a cărui trăire crestină răspândeste în jur o fortă binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalti frati de suferintă si asupra tuturor celor cu care vine în contact.
Am aflat ulterior că acest tânăr, Valeriu Gafencu, se născuse în Basarabia, în localitatea Sângereii Vechi, judetul Bălti, la 24 decembrie 1921. Tatăl lui fusese deputat în „Sfatul Ţării” care votase unirea Basarabiei cu România, în anul 1918. Ca pedeapsă, la ocuparea Basarabiei de trupele sovietice, în 1940, fusese arestat si deportat. De atunci, nu s-a mai stiut nimic despre el. Valeriu urmase cursurile de liceu la Bălti si apoi cele universitare la Facultatea de Drept si la cea de Filosofie, la Iasi. Era încă student când a fost arestat si condamnat pentru lupta natională si crestină pe care o îmbrătisase. (...)
În închisoare, Valeriu nu era singur pe linia trăirii crestine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtăsea aceeasi orientare spirituală, alături de doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea să devină ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Ţotea si alte suflete alese. (...)
Boala necrutătoare
În anul 1948, am fost arestat si eu, condamnat si trimis la penitenciarul Pitesti, unde fusese adus si Valeriu Gafencu. Acolo am făcut cunostintă cu el si am schimbat câteva cuvinte, în cursul unei plimbări comune în curte. Prima impresie a fost deosebit de puternică. Mi se părea că din el emană fără încetare un fluviu de iubire si o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică. (...)
Am aflat că era într-o celulă, la acelasi etaj cu mine si că se îmbolnăvise de plămâni din cauza frigului, foametei si celorlalte conditii inumane, specifice regimului „dur”, de exterminare, ce avea să preceadă si să pregătească „reeducarea” de la Pitesti. Detinutii trebuiau să fie doborâti la pământ, să nu poată opune nici un fel de rezistentă fizică, iar sufleteste să fie cât mai slabi. Considerându-se însă că bolnavii de plămâni nu erau apti să reziste „probelor de reeducare”, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea Pitesti si trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Medicul oficial al închisorii a întocmit o listă după care, la sfârsitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care făceam parte si Valeriu Gafencu si eu. Valeriu era într-o stare gravă. De abia putea să se tină pe picioare. (...)
Alimentatia de la Târgu Ocna, mai bună, si repaosul prelungit la pat, împreună cu putinele medicamente ce i s-au administrat, i-au îngăduit să dobândească, temporar, o ameliorare. Desi nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece în penitenciarul-sanatoriu, la început, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni si bolnavi din alte camere. Îl ascultau si se pătrundeau de adevărurile rostite de el. Multi au primit atunci acea lumină crestină care i-a însotit apoi întreaga viată. S-au scurs câteva luni si de la Pitesti au sosit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării. Terorizati de cele întâmplate acolo si înspăimântati până la groază de perspectiva de a fi retrimisi, cum erau amenintati, s-au constituit într-un grup pe care ofiterul politic l-a însărcinat să declanseze si la Târgu Ocna procesul de „demascare si reeducare”.
Respingerea “reeducării”
Aflând de ororile petrecute la Pitesti, Valeriu s-a întristat si ne-a spus: „Ne asteaptă si pe noi timpuri grele”. Ne-a îndemnat să ne rugăm fierbinte si să ne mobilizăm toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele în încercările ce aveau să urmeze.
Printre cei sositi cu unul din aceste loturi se afla si Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare al lui Valeriu. Foarte slăbit la început, s-a refăcut repede si s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu si altor bolnavi. În jurul lor s-au grupat toti cei hotărâti să se opună „reeducării”, chiar cu pretul unor suferinte sfâsietoare si al sacrificării vietii, rămânând până la sfârsit pe pozitia de mărturisire a Domnului Hristos si de respingere a ateismului comunist. Conditia reeducării era lepădarea de credintă, apostazia.
Într-adevăr, „reeducarea” a început. Cu presiuni psihice, santaje, amenintări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordare de scrisori, pachete si medicamente, celor ce s-ar fi arătat dispusi să-si „spele creierul”, renegându-si trecutul si însusindu-si mentalitatea marxistă. S-au înregistrat si brutalităti, acte de violentă. Atunci s-au văzut roadele influentei profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu si prietenii săi asupra masei de detinuti bolnavi. Ofiterul politic si reeducatii nu au obtinut nici măcar un singur succes categoric. Au fost bolnavi cărora le soseau de acasă pachete cu medicamentul salvator, streptomicina, si care, santajati să devină informatori în schimbul primirii medicamentelor, au refuzat fără sovăire. Pachetele cu medicamente erau înapoiate familiilor, iar cel care-si păstrase sufletul curat era sortit să-si piardă viata pământeană. Cunosc trei asemenea cazuri: Eduard Masichevici, bucovinean, Gheorghe Nitescu si Emil Sobieschi. (...)
Prietenia cu Wurmbrand
În această perioadă a sosit la Târgu Ocna si pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la crestinism în împrejurări exceptionale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos si de combatere a comunismului ateu ce se instaura în tară. Ca urmare, a fost arestat si tinut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi tbc osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea tine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna. Ceilalti bolnavi, care aveau o stare relativ mai bună, l-au înconjurat cu toată grija si iubirea. Unii detinuti, care în viata civilă erau medici, îi pansau rănile si îl îngrijeau cu totală dăruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai grav bolnavi, camera 4, unde se afla si Valeriu Gafencu. Între cei doi a început un schimb de cunostinte si comentarii religioase, dar în spiritul bunei credinte si al dragostei crestine, care urmăreste apropierea de adevăr, nu impunerea unei opinii anume. Se înfruntau nu două personalităti alese, ci două conceptii si mentalităti crestine: cea ortodoxă si cea protestantă. (...)
Cei care au asistat la convorbirile celor doi de la camera 4 ne-au spus însă ulterior că, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligându-l pe pastorul protestant să recunoască justetea punctului său de vedere. Acesta i-a mărturisit o dată lui Valeriu: „As vrea să intru în Împărătia Cerurilor pe aceeasi poartă cu dumneata”. (...)
Răpirea în ceruri
As vrea să redau acum o mărturie din acea perioadă, când nu mă mai aflam la Târgu Ocna, împărtăsită mie de Ioan Ianolide, când ne-am reîntâlnit, după multi ani de despărtire. Ioan a murit în anul 1985, încât nu mai poate depune personal această mărturie. Rog să-mi fie îngăduit să o redau, cu temerea de constiintă de care sunt capabil.
Într-o dimineată când, ca de obicei, Ioan a venit la patul lui Valeriu, l-a găsit într-o stare de transfigurare neobisnuită. Valeriu i-a relatat următoarele: „Azi-noapte, după o concentrare puternică în rugăciune, am simtit cum ies din mine. Simteam anume cum duhul iese din trupul meu prin gură. Apoi m-am înăltat deasupra mea si îmi vedeam trupul cum zace imobil în pat, iar lucrurile de dedesubtul meu deveneau din ce în ce mai mici. Poate am fost răpit în ceruri, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Simteam o pace si o fericire de nedescris. Târziu, am reintrat în mine, tot pe gură. Acum vreau să mă sfătuiesc cu tine ce să fac. Să cer Domnului să-mi dea în continuare asemenea stări? Dar dacă duhul ce le pricinuieste nu este Cel Sfânt? S-ar putea să fie o ispită, ca să mă mândresc si să mă cred ridicat acolo unde numai celui cu har deosebit se cuvine să ajungă”.
După ce s-au sfătuit amândoi, au ajuns la concluzia că cel mai bine este să lase lucrurile să se petreacă de la sine, fără a depune vreo strădanie sau a face vreo rugăciune pentru repetarea acelei stări pe care stiinta psihologiei, prin ramura parapsihologiei, o recunoaste astăzi sub numele de extracorporalitate sau dublură psiho-fizică si o studiază, în măsura posibilitătilor, cu mijloace stiintifice, chiar experimentale, desi fenomenul are o latură ce scapă acestor metode.
Valeriu cunostea bine literatura teologică si mistică. Studiase anume scrierile Sfintilor Părinti, câte apăruseră până atunci în primele volume ale Filocaliei. Îl impresionase mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar si mai modernii Bulgakov, Soloviov si Berdinev. Desi el însusi avea o pronuntată componentă mistică, nu se credea vrednic, în smerenia lui, să fie vas ales în care Dumnezeu revarsă cele mai sublime miresme spirituale.
Din spusele lui Ianolide rezulta că Valeriu nu a mai avut asemenea stări, până la moartea sa, care a survenit destul de curând după aceea. (...)
Jertfa de sine
Unul dintre bolnavii ce-l iubeau si-l admirau, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie specială de la familie, un pachet cu streptomicină. Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele si i le-a pus în brate lui Valeriu, fericit că îi poate salva viata. Valeriu le-a primit si a doua zi l-a înstiintat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Wurmbrand, spunând că acesta se află, de asemenea, într-o stare gravă si salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea crestinătătii, deoarece este o personalitate recunoscută, cu relatii internationale si mare putere de influentă. Stratan s-a supărat si a declarat că nu este de acord. Atunci, cu blândete, Valeriu i-a spus că din moment ce i-a dăruit medicamentele, acum ele îi apartin si are libertatea să le folosească potrivit îndemnului constiintei lui. Într-adevăr, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a cărui viată a fost astfel salvată. (...)
Moartea lui s-a petrecut, ca si viata, sub semnul credintei fierbinti si al jertfirii de sine. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiati prieteni. Fă tu asa fel încât să vină pe rând la mine, în liniste.” Atunci au început să se perinde discret, la căpătâiul lui, toti cei ce-l iubeau, îl respectau si-l admirau. Şi nu erau putini. Într-adevăr, în ziua anuntată a murit, pecetluind cu jertfa lui o existentă închinată credintei crestine si atingând, după întelegerea noastră omenească, înalta si rara stare de „theosis”. Era ziua de 18 februarie 1952.
Ordinul Servilor
În ultimele luni ale vietii sale, Valeriu Gafencu a elaborat, împreună cu Ioan Ianolide, planul unui „ordin” sau „cin” laic, numit al „SERVILOR”.
Principalele caracteristici prin care s-ar deosebi de ordinele monahale ar fi:
Trăirea în lume, fără a fi din lume.
Respectarea primelor două voturi monahicesti: ascultarea si sărăcia de bună voie.
Înlocuirea celui de al treilea vot, al castitătii, cu votul „servirii” sau slujirii lui Hristos. Trăirea în lume face deosebit de dificilă, uneori imposibilă, păstrarea puritătii trupesti si sufletesti.
Scopurile principale ale acestui ordin ar fi:
Activitatea de apostolat, de răspândire intensă a învătăturii crestine.
Ridicarea membrilor ordinului si a celor ce se află în sfera sa de influentă la o trăire crestină adevărată, în continut, nu în formă.
Conferirea unei expresii crestine tuturor activitătilor publice, obstesti: sociale, culturale, juridice, medicale, economice etc., prin membrii ordinului care fac parte din aceste corpuri profesioniste.
Exercitarea unei actiuni binefăcătoare, în sensul măririi independentei Bisericii ortodoxe fată de Stat si al restituirii tuturor bunurilor ecclesiastice, confiscate sau distruse de regimul comunist .
Reconsiderarea imaginii obisnuite cu privire la „tipul de crestin”, imagine în care acesta este socotit numai un om blând, milostiv, iertător, tolerant, supus, un fel de naiv, usor de păcălit de oricine. Această imagine partială ar trebui completată, după cuvintele lui Iisus, cu calitătile de îndrăzneală întru Hristos, întelepciune, dârzenie în apărarea credintei si, în conditiile particulare ale epocii noastre, participarea la evenimentele istorice prin care planul lui Dumnezeu, „mersul lui Dumnezeu pe pământ” (Soloviev), se poate înfăptui.
Întreaga activitate a ordinului s-ar desfăsura sub ascultarea si îndrumarea Bisericii.
O asemenea reactualizare a proiectului lui Valeriu Gafencu si Ioan Ianolide s-ar înscrie în actiunea de revigorare a „laicatului”, la antrenarea cât mai multor credinciosi pentru buna stare si dezvoltare a întregii Biserici (Ecclesia), care cuprinde atât cinul preotesc si cel monahicesc (Sacristia), cât si totalitatea enoriasilor.
Aurelian Gută, Craiova: “ Nu l-am auzit niciodată plângându-se”
(...)Grija lui pentru mântuirea crestină depăsea cu mult persoana proprie si chiar România si românismul. Era adânc interesat de înflorirea crestinătătii, în forme de ecumenicitate si universalitate, sub semnul spiritualitătii ortodoxe si se gândea mereu la destinul final al omenirii. Nu făcea referiri la timpul ce trecuse si la anii ce vor mai veni până la izbăvirea noastră. Am înteles că încălca limitele obisnuite ale timpului si spatiului, trăind după dimensiunile eternului. (...)
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute în pat, fără miscare, si din cauza slăbiciunii si insuficientei circulatiei sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare suprafată a spatelui, coapselor si gambelor. Alti bolnavi, în situatie asemănătoare, se văitau, blestemau si se revoltau, căci usturimile si durerile rănilor erau îngrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, desi pe chipul său se putea citi suferinta accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală si dragoste frătească de detinutii doctoranzi în medicină Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore în sir. Din fâsii de cămăsi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fâsiile se lipeau de răni si produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lăsau putin să-si revină. (...)
Valeriu Gafencu, împreună cu nedespărtitul său frate de credintă si suferintă Ion Ianolide, au creat la Târgu Ocna o adevărată comunitate spirituală, la care au aderat si de la care s-au adăpat oameni noi ce L-au cunoscut atunci mai adânc pe Dumnezeu, precum si altii care Îl purtau în inimă, dar nu-I descifraseră încă toată măretia. Tot datorită acestor două suflete alese de Dumnezeu, s-a scris la Târgu Ocna o pagină deosebită a solidaritătii si armoniei crestine între oameni. Este pagina pastorului Wurmbrand, pagină care a trecut de mult granitele României si a devenit un fapt cunoscut în numeroase cercuri.
Marin Naidim, Constanta: “Era fire de poet”
Valeriu Gafencu?!... Despre el, N. Steinhardt spunea că e unul din Sfintii închisorilor; despre el vorbeste si Ion Ioanid, si D. Bacu si toti câti au trecut prin închisori. Toti îl vorbesc numai de bine, fie că l-au cunoscut personal, fie din auzite. Eu l-am cunoscut personal si mărturisesc si eu că cele spuse sunt adevărate. Asa era, asa a fost, fără nici o discutie si fără îndoială. A fost un erou-martir. Pe el nu l-a făcut erou un simplu act de curaj de o clipă, ci o întreagă serie de eroisme de fiecare zi. El a murit câte putin în fiecare zi si mentinându-se tot timpul pe pozitie crestină. (...)
Era o fire de poet. Ştiut este că pe scara desăvârsirii poetii sunt pe prima treaptă, de jos. Apoi urmează celelalte categorii: eroii, profetii, sfintii; asa am citit undeva (Iovan Ducis) si mi se pare adevărat. Poetii, care-si împlinesc cum trebuie menirea, înfrumusetează viata, înaltă pe om. Valeriu făcea chiar si poezii. Scria în vers alb, dar si în formă clasică. Pe când se afla la Târgu Ocna la închisoare ca tebecist, pe-atunci eu mă aflam în mină la Baia-Sprie, si aflase si el despre mine că sunt la mina de plumb. Mi-a dedicat o poezie, care din om în om a ajuns până la mine, dar din care nu mai retin decât câteva versuri:
„Pe fruntea mea senină, mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetisor pe nume
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă.
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.”
Auzise si el că sub pământ, în mină, e o căldură grozavă, că transpiri cumplit si că mereu ti-e sete si-n compasiunea lui implora milă lui Dumnezeu, cerea pentru mine, prietenul lui, „un strop de apă”. (...)
Constiinta păcatului
Citise mult în viata lui, dar acum (cât s-a mai putut citi în Aiud, până în 1948), nu mai citea decât o singură carte, Biblia, si ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Şi se ruga. În colonie, mergea între ruinele unei vechi biserici părăsite, ce se afla pe un deal, într-o lucernă a coloniei, n-avea acoperis, era expusă ploilor si intemperiilor si el se ruga acolo.
Când venea cineva pe la el de-acasă, aborda cu ei totdeauna probleme de credintă, căutând să convingă pe fiecare de importanta mântuirii. Spunea către mine că chiar dacă nu reusim noi să schimbăm lumea, dar măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârseste răul, să creăm probleme, să-si pună întrebări, să-si schimbe pasii. Făcea mult caz de „constiinta păcatului”, pentru că erau multi care considerau păcate numai curvia, hotia si crima si multi nu se recunosteau păcătosi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanta cuvenită. Dar pierdeau din vedere că mai sunt si altele si poate mai mari decât acestea, cum ar fi mândria. „Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă si celor smeriti le dă har.” Pe omul care se grozăveste, Domnul îl lasă singur si fără El o să-si dea seama că nu poate face nimic si o să strige la El.
Constantin Străchinaru, Iasi: “Un spirit prezent”
Marile spirite stăpânesc două vieti: una dată si alta redobândită. Trăind initiatic încercările existentei terestre, ele se constituie în modele paideice a căror influentă asupra semenilor e cea a constientizării virtualitătii, încrederii, accesului oricărui vrednic sau nevrednic la starea dintâi, prin iubire.
Un asemenea spirit a fost si este Valeriu Gafencu. Imaginea sa creste în posteritate. (...)
Cei din jur îi apreciau atitudinea coezionară si deschiderea spre etic si estetic. Bătrânii din Galda Aiudului si-l mai amintesc probabil cu aceeasi dragoste cu care ascultau manifestările artistice ale detinutilor adusi la muncă. În această colonie s-a împrietenit el mai bine cu Ion Ianolide, un alt print al spiritului, al trăirii prin reflexiune si al frumusetii.
Dar infernul comunist începea să-si arate adevăratul chip: cruzimea, ura, ateismul. Retrasi în penitenciar, detinutii au fost supusi la foame si depăsiri de normă în fabrică. Supravietuirea mai era posibilă doar în spirit. Aici, la lumină si liniste, s-a retras Valeriu Gafencu. Promisiunile K.G.B.-ului de a-l declara cetătean sovietic si de a-l elibera imediat s-au frânt de tăria credintei si caracterului său. Martiriul s-a accentuat. Tuberculizat, a ajuns în stare gravă la sanatoriul Târgu Ocna. Un penitenciar guvernat de moarte. Tot parterul, toate camerele de lângă pământ erau mai mult în mormânt.
Şi totusi, aici, Valeriu Gafencu a învins moartea prin ignorarea ei, prin trăirea în Dumnezeu, prin dragostea fată de semeni, prin modelul de viată crestină care a cutremurat si clarificat constiinte în derivă, care a readus pe drumul cel drept victime epuizate în mlastinile deznădejdii sau sunt muscate de turbate fiare sălbatice. Comunicarea lui Valeriu cu semenii a fost si a rămas comuniune întru iubire, comuniune întru Hristos.
Bucur M. Negulescu, Buzău: “Prin spiritul său de jertfă, priza lui Valeriu Gafencu în masa detinutilor a fost totală"
Prin spiritul său de jertfă, priza lui Valeriu Gafencu în masa detinutilor a fost totală. Datorită înaltei trăiri crestine el avea privirea senină, fata îi radia de iubire, smerenie si blândete si – transfigurat – semăna cu sfintii zugrăviti de Grigorescu la Mănăstirea Agapia.
Trăirea crestină nu-i era numai pentru sine. El a semănat în rândurile studentilor – victime ale culturii pozitiviste, ale scolii laice implantate timp de un secol în tara noastră – preocuparea pentru mântuirea sufletului; el le-a descoperit adevărurile fundamentale ale vietii, care sunt adevărurile divine; el le-a luminat calea spre virtutile nemuritoare predicate de Mântuitorul Hristos. El i-a trezit pe cei mai multi din indiferenta religioasă si a risipit îndoielile celor trufiti de scoala materialistă pozitivistă. Prin exemplul său i-a învătat să se roage. (...)
Gândesc acum că multi sfinti ai Bisericii Crestine ortodoxe s-au izolat prin pustii si au trăit în asceză, în slujba lui Dumnezeu. Dar ca să fii sfânt într-o înghesuială de puscărie comunistă cred că trebuie să fii aluat ales de Dumnezeu, care creste si se revarsă cu generozitate. Şi care dă roade.
Virgil Maxim, Ploiesti: “Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumusetii
Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele:
Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curătiei plin de parfum tainic.
Moral, fără a i se putea reprosa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor.
Spiritual, transfigurat tot timpul ca într-o stare extatică, aproape permanentă, neputând să-ti dai seama dacă ceea ce spune aceea si vede în duh sau dacă duhul vorbeste prin el în cuvinte care se fac lumini. (...)
(...) Tot în această perioadă cuprinsă între 1941 si 1944, Valeriu Gafencu împreună cu alte mari suflete dăruite de Dumnezeu cu actul intuitiei sărutării si întelegerii viitorului, Traian Trifan, Marian Traian, Anghel Papacioc, Preot Vasilie Serghie, Schiau Ion, Costică Pascu si altii au trasat o linie de conduită crestină si românească pentru toti detinutii politici, linie care a rămas valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar pentru întreaga viată a celor închisi, ca un model de atitudine, indiferent de forma de asuprire si emblema stăpânirii.
Neacceptarea vreunei forme de conciliere între asupriti si asupritori si supunerea si acceptarea oricăror suplicii, consecintă a mărturisirii adevărurilor dumnezeiesti, în viata personală si comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanta biruintei să încline, în plan nevăzut, totdeauna în favoarea noastră desi aparent vrăjmasul nevăzut se credea învingător. (...)
Îmi aduc aminte că odată, mai la începutul prieteniei noastre, voind să mă mărturisesc si împărtăsesc în cercetarea cugetului ce am făcut-o, am găsit si această stare de îndoială pe care o aveam asupra sinceritătii manifestărilor duhovnicesti ale lui Valeriu si, mergând la el, i-am descoperit această stare vinovată a gândurilor mele fată de el. M-a ascultat cu foarte multă atentie si la sfârsit, plângând, m-a îmbrătisat si, rugându-ne amândoi, a luat asupra lui toată tulburarea pe care mi-o provocase, spunându-mi: „Sunt vinovat în fata lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ti-am provocat-o. Îti multumesc că mi-ai sesizat o lacună de care nu eram constient. Căci nu numai prin păcat poti sminti pe cineva, adică nu numai cu cele de stânga, ci si cu cele de dreapta, cu virtutile, când nu sunt făcute cu tact duhovnicesc, cu o ferire a cugetului fratelui, care poate pieri din pricina libertătii tale, încredintat că faci binele.”
Era ideea din epistola Sfântului Apostol Pavel, pe care, mai târziu aveam să înteleg, toti Sfintii Părinti si-o făcuseră un fel de dreptar al vietii lor, în comunitătile călugăresti si pustnicesti mai ales.
ÎPS Bartolomeu Anania : “Stâlp al rezistentei spirituale românesti”
Osemintele cărora speram să ajungă moaste, poate vor iesi cât de curând din gropile comune de pe lângă închisorile din România.
Între cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualitătii crestine, stâlp al rezistentei spirituale românesti din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.
Sursa:http://www.romfest.org/rost/oct2003/marturii.shtml

Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:54
“14 Octombrie 1942
În viaţa lumii blestemate de aici mă simt singur. Îmi petrec timpul gândindu-mă mereu la Dumnezeu. Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin şi pe El, spre marea mea mulţumire sufletească, Îl simt veşnic lângă mine, ocrotindu-mă şi luminându-mi calea. Cât sunt de fericit când simt în mine vibrând duhul creştin, voi poate niciodată nu veţi înţelege! Sunt atât de puţini cei ce-L înţeleg pe Hristos, ca să nu mai vorbesc de numărul extrem de redus al celor ce-L trăiesc. În viaţa asta credinţa e totul. De aceea omul fără credinţă e mort.
1 Noiembrie 1942
Faptul că am ajuns a înţelege, a trăi chiar învăţătura lui Hristos m-a făcut să mă simt mulţumit şi ca trezit din mormânt. La aceasta au contribuit singurătatea, viaţa pe care o duc şi înfrânarea firească de aici. Mă gândesc uneori că într-o viaţă normală n-aş fi ajuns la o asemenea transformare lăuntrică.
21 Iunie 1943
O zi uriaşă! M-am spovedit, m-am împărtăşit. Trăiesc momente mari, cele mai mari din viaţa mea! O răscruce a vieţii! M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu.
10 Ianuarie 1944
Câte suflete îndreptate către Tine, Doamne, doresc să trăiască o viaţă nouă, în care să stăpânească pacea, înţelegerea şi dragostea creştină! (…) Fiecare zi e cât o viaţă de fericire! Rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putinţa de a face binele pe care sufletul meu doreşte să-l facă în lume. Cred că acesta este rostul vieţii omului: să iubească toată zidirea lui Dumnezeu şi să facă bine.
10 Februarie 1945
Atâta timp cât Dumnezeu veghează asupra lumii, nici un rău nu va putea zdruncina fondul moral şi adânc creştin al sufletelor curate şi pline de dragostea nemărginită pentru adevăr şi aproapele. Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire. (…) Doresc să ştiu că sunteţi pregătite să primiţi cele mai grele lovituri cu credinţa că dincolo de această viaţă trecătoare există o altă viaţă, veşnică, fericită, o patrie cerească fără hotar care merită orice jertfă, oricât de mare. (…) Eu sunt sănătos şi fericit. Nimic nu mi-ar putea nărui această stare sufletească. Sunt atât de fericit încât aş vrea să strig în gura mare, să audă toată lumea strigătul meu, să-l audă şi Tuţa de acolo de unde se găseşte, să ajungă fericirea mea până la cer!
20 Februarie 1945
Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (…) Sunt cum mă ştiţi. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în şir. Îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc la realitate zâmbesc. Cânt şi mă rog. Sunt vesel sufleteşte. Viaţa cotidiană are un aspect uniform. Viaţa interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu doruri şi vise pe care eu le trăiesc şi le simt vii în sufletul meu. Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.(…) Sunt foarte mulţumit acum că am trăit o viaţă morală şi curată. În relaţiile mele cu fetele am fost cinstit, corect şi curat, mai exact n-am căzut în păcat. Şi am iubit atât de mult! (…) Vă spun drept, sunt fericit. Înţeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal îl iert.
10 Aprilie 1945
Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult. Întotdeauna învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui… Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea… am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se o minune… am avut momente în viaţa mea de închisoare când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de nimicnicia firii mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu, de iubire. În aceste lacrimi am găsit cea mai mare fericire trăită de mine vreodată.
23 Septembrie 1945
Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, atunci vei cunoaşte pacea şi fericirea. Eu încerc mereu şi Bunul Dumnezeu mă ocroteşte şi-mi dăruieşte atât de mult încât am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se câte o minune. Trebuie să fiu sincer şi să recunosc că nu realizez decât foarte puţin, că încă n-am ajuns a mă ruga cu inima curăţită de griji, păcate şi gânduri lumeşti. Scumpă Norica, numai cine a gustat din bucuriile adânci ale sufletului le poate înţelege. Am avut momente în viaţa mea când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de zădărnicia şi nimicnicia fiinţei mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu şi de iubirea Lui. Ei bine, în aceste lacrimi izvorâte din adâncul fiinţei mele îndurerate am găsit cea mai înaltă şi mai curată fericire trăită de mine vreodată. Cât aş fi de fericit să ajung a realiza o stare continuă de rugăciune! (…) Viaţa aceasta este cu totul trecătoare. Şi tot ce ţine de ea este trecător!”
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/06/21/sfantul-valeriu-gafencu-fericirea-cea-mai-mare/

PE URMELE LUI VALERIU GAFENCU
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:07
Acum citiva ani, cind l-am intilnit pentru prima oara pe tinarul monah ardelean care mi s-a prezentat “Moise de la Oasa”, am avut o senzatie stranie, care m-a urmarit o vreme si dupa ce ne-am lungit verde la vorba: ca e prea neaos, si dupa nume, si dupa infatisare, ca sa fie aievea! Cruce de voinic, cu uitatura haiduceasca, dar cu vorba moale si asezata, de o smerenie neincovoiata, poate putin stingaci in mijlocul Vavilonului dimbovitean, dar stiind bine ce vrea si ce poate, mi-a impartasit fara emfaza indraznetul sau proiect, pentru care cerea sfat si sprijin: sa se informeze temeinic si sa dea la lumina mucenicia crestina din temnitele comuniste. Stia ce se scrisese esential pe aceasta tema, incepuse deja sa-i cerceteze fata catre fata pe putinii supravietuitori, dar avea nevoie de acces la dosarele fostei Securitati, de buchisirea atenta a arhivelor, constient ca numai asa poate duce cum se cade treaba la implinire. Am facut ce-am putut, mijlocindu-i anumite relatii binevoitoare, cum probabil au facut-o si altii, mai mult sau mai putini increzatori in steaua lui. Nu i-am pus nici o clipa la indoiala zelul si puterile, dar pastram eu insumi o anume circumspectie legata de ingradirile conditiei lui de monah, de distanta de la care venea si de lipsa experientei in materie. Tinarul frate s-a pus insa pe treaba, n-a mai dat decit semne discrete, iar anul acesta, facindu-ma de rusine cu circumspectiile mele “intelectualiste”, via lucrata de el a intrat sanatos pe rod: la Editura Reintregirea, a Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, cu binecuvintarea si cuvintul inainte al I. P. S. Andrei Andreicut, ierarhul locului (si la rindul sau cald evocator al martirajului romanesc din secolul XX), a iesit de curind volumul monografic Sfintul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise (336 pagini), iar contributia sa nu a fost mica nici la o alta carte de exceptie aparuta in aceasta toamna (si prezentata si ea in numarul de fata: pp. 11-12): Viata Parintelui Gheorghe Calciu, dupa marturiile sale si ale altora (lucrata in obstea Minastirii Diaconesti si tiparita de Editura Christiana).
Acum citeva saptamini, monahul Moise m-a cautat din nou la Bucuresti, cu traista de carti in spinare. Desi traiesc printre hirtoage si am “mosit” pina acum cateva sute de carti, mi-a facut o placere aparte sa tin in miini acest volum, ca pe un prunc nou-nascut, apoi sa-l parcurg pe indelete, nu doar fascinat de figura legendara a lui Valeriu Gafencu, ce mi-era mai dinainte destul de familiara, ci si impresionat de felul in care autorul si-a facut treaba, structurind materialul si dind parca o viata noua documenteleor, stiind sa ramina discret indaratul lor, dar in acelasi timp conducindu-si abil lectorul spre receptia duhovniceasca a faptelor si spre corecta lor contexualizare istorica. L-am auzit apoi vorbind despre carte la radio si m-a impresionat inca o data coherenta, fermitatea si actualitatea discursului, vadind o personalitate bine inchegata si care-si stapineste tema fara rest, cu rigori profesionale, cu subtirimi intelectuale si, mai ales cu o straluminatoare cuprindere spirituala, de care istoriografia laica nu va fi niciodata in stare. Valeriu Gafencu si-a aflat, as zice, monograful ideal, iar monahismul romaneasc pare a trai, de la Oasa la Diaconesti, o promitatoare primenire culturala in duh national, despre ale carei ispravi se va vorbi, sint sigur, multa vreme de aici inainte.
Cartea puncteaza traseul vietii lui Valeriu Gafencu din copilarie si pina la savirsirea lui in inchisoare (Tg. Ocna, 18 februarie 1952), dar arata si roadele pildei sale in “ucenicii” cei mai apropiati (Ioan Ianodide, Virgil Maxim, Marin Naidim, Gheorghe Jimboiu, Mihai Lungianu, Gheorghe Nitescu, Constantin Voicescu etc.). In Addenda ni se ofera si scrierile ramase de la Valeriu Gafencu, in proza sau in versuri, inclusiv inca putin cunoscutul Indreptar de spovedanie alcatuit de acesta.
Monahul Moise a pornit de la aceasta incredintare, careia cartea insasi ii este cea mai la indemina dovada: “«Comunismul a umplut cerul de sfinti», spunea parintele Arsenie Papacioc. Daca ar fi sa cunoasca cineva pe toti cei din neamul nostru care au trecut pragul sfinteniei in prigoana comunista, ar veni la cuvintele rostite in veacul al XVII-lea de sfintul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: «dara si dintre rumani multi sint sfinti... dara nu s-au cautat»”. Iata insa ca de la o vreme ivitu-s-au cautatorii, iar Moise de la Oasa e unul dintre ei, raminind ca si Sf. Sinod al B.O.R. sa-si infringa inertiile si sa cinteasca in sinaxar, dupa toata cuviinta, floarea nevestejita a muceniciei romanesti contemporane, pentru care poate ca Dumnezeu ne mai rabda, nevrednici cum sintem, in acest tirziu al istoriei.
Mie mi se pare ca cea mai frumoasa recomandare a cartii (lansate luna trecuta la Sibiu si Bucuresti) ramine arhierescul cuvint inainte al I. P. S. Andrei, ce poarta in loc de titlu acest loc paulinic din Epistola catre Romani (5, 3): “Ne laudam si in suferinte...”:
Parintele Moise de la Minastirea Oasa are mare evlavie fata de cei ce au suferit in temnitele comuniste marturisindu-L pe Hristos. Aceasta evlavie, secondata de rivna cercetarii, l-a determinat sa bata tara in lung si in lat pentru a stringe documente si marturii de la oamenii care au trecut prin iadul incarcerarii si inca mai traiesc, alcatuind lucrarea de fata si alta care va urma, oferindu-ne noua posibilitatea de a afla lucruri cutremuratoare dintr-o perioada trista prin care a trecut Romania.
Aici, aproape de noi, este Aiudul, cu teribila-i inchisoare si cu monumentul dedicat celor ce au patimit. Daca avem convingere crestina, vom spune dimpreuna cu Sfintul Apostol Pavel: “Ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde” (Romani 5, 3).
Unul dintre cei ce au gandit asa si care a suferit marturisindu-L pe Hristos a fost Valeriu Gafencu. Pentru el era limpede cuvintul Mintuitorului: “Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Matei 10, 32).
De remarcat este ca Parintele Moise a reusit sa scoata in evidenta faptul ca efectiv Valeriu Gafencu a reusit sa se delimiteze de orice ideologie si atitudine partizana, actionind pur si simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos*. Chiar daca la inceput a facut parte din “Fratiile de Cruce” – si atunci din elanul sau pentru o viata spirituala curata, fara compromisuri si politicianisme – a ajuns sa se detaseze atit de mult de toate, incit si unii dintre cei de dreapta il socoteau un exagerat si un mistic. Asa se face ca Parintele Nicolae Steinhardt , evreu de obirsie, il supranumeste “Sfintul inchisorilor”.
Cartea aceasta ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta omului contemporan, spune Paisie Aghioritul, este de a dobindi totul fara jertfa. Elevii si studentoii ar vrea sa ia note mari fara sa invete; oamenii maturi ar vrea sa cistige mult fara sa munceasca; iar noi, toti crestinii, am vrea sa ne mintuim fara sa ne nevoim. Lucruri absolut imposibile.
Apoi cartea este un memento. O aducere aminte de vremurile teribile cind statul comunist, folosindu-se de institutii draconice, i-a chinuit pe cei mai buni dintre noi.
Felicitindu-l pe Parintele Moise, care este un om tinar, ce n-a trait in acele timpuri, voi cita un alt verset din Sfintul Pavel, din care reiese rostul pragmatic al cartii acesteia, aducatoare aminte de suferintele unor oameni deosebiti: “Priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta” (Evrei 13, 7).
Iata ce minunat lucru este cind se intilneste vrednicia celui pastorit cu vrednicia celui care pastoreste! Daca Parintele Moise a dus la buna incheiere lucrarea aceasta, si va duce la buna incheiere si altele, dupa masura pe care i-a dat-o Dumnezeu, aceasta se datoreaza si parintestii intelegeri de care s-a bucurat din partea staretului sau si a Arhiepiscopului de Alba Iulia, care sint astfel co-autori morali si duhovnicesti ai lucrarii acesteia de dreapta pomenire, dind poate si altora elanul de a urma pilda lucratoare a monahului de la Oasa, prin care se rascumpara in fata lui Dumnezeu multe dintre nedesavirsirile noastre de ieri sau de azi, stiute si nestiute...
Razvan CODRESCU
* Sa amintim aici una dintre marturisirile tirzii ale lui Valeriu Gafencu, facuta unui apropiat din inchisoare (cf. Lumea credintei din mai 2007, p. 33): “Iti spun un lucru pe care nu l-am spus nimanui pina acum: nu regret ca am fost legionar si ca am purtat haina legionara; dar daca voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la inceputul inceputurilor o singura haina: haina lui Hristos!” (Nota Red.).
Cine a fost Valeriu Gafencu?
Valeriu Gafencu (24.12.1921 – 18.02.1952) s-a nascut in comuna Singerei (jud. Balti). Arestat pentru apartenenta sa la Fratiile de Cruce, dupa evenimentele din ianuarie 1941, a fost condamnat la 25 de ani munca silnica si a ramas in detentie si dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, cind a refuzat sa semneze cererea de eliberare conditionata . Cind a fost arestat, era student in anul II Facultatii de Drept din Iasi. Reputatul profesor Constantin Angelescu l-a aparat la proces, declarind: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere didactice”. Din Aiudul vechiului regim a ajuns in iadul comunist de la Pitesti. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei si medicamentelor i-au grabit sfirsitul trupesc, dar sufletul lui s-a intarit si a stralucit intru Hristos. Transferat la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna in decembrie 1949, s-a stins in 1952. Pe 2 februarie, si-a rugat camarazii sa-i procure o luminare si o camasa alba, pregatindu-i-le pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare. In ziua prevestita, catre ora 15.00, dupa momente de rugaciune transfigurata, s-a stramutat la Domnul. Au ramas de la el poezii, scrisori si un indreptar pentru spovedanie, dar si multe consideratii si meditatii consemnate de cei care l-au cunoscut (cf. mai ales Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006). (Red.)
Sursa:http://www.punctecardinale.ro/noi_2007/noi_2007_07.html

Filocalicul intemnitat - CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:07
“Când se simtea mai bine, Valeriu vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:
- Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sfantul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfant, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral!
Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie.
Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrunti pacatul pâna la sânge. Asa si numai asa te nasti din nou. Nu exista in privinta aceasta cale de compromis. Altadata ne-a zis:
- Este atata de minunata invatatura lui Hristos, incat daca avem intelegerea ei, avem cel mai puternic argument al existentei lui Dumnezeu. Am plans de durere si de fericire cand am avut aceasta descoperire. Iar cei ce cred in El trebuie sa marturiseasca adevarul de constiinta, chiar daca vor fi martirizati. Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis ca dusman al neamului Sau?
Samanta aruncata de el aducea roada. Zi de zi oamenii se apropiau tot mai mult si mai sincer de Hristos, Care devenea Izvorul si Calauza vietii si gandirii lor”.
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/06/25/filocalicul-intemnitat-valeriu-gafencu-despre-curatirea-launtrica/

Sfantul inchisorilor-Valeriu Gafencu
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:07
Sfantul inchisorilorAdunate de monahul Moise Iorgovan - Manastirea Oasa
Valeriu Gafencu abia intrase la facultate în 1941 când a fost condamnat la 25 de ani pentru că făcea parte din Frăţiile de Cruce, însă singura lui vină a fost că îl iubea pe Hristos. A părăsit lumea zece ani mai târziu, bolnav de tuberculoză, însă liniştit că a putut să-şi împărtăşească dragostea de Hristos şi altora mai puţin apropiaţi de Dumnezeu. La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu a fost limanul la care toţi deţinuţii au găsit mângâiere şi ascultare şi de aceea, alături de mulţi alţii, părintele Gheorghe Calciu, sau părintele Arsenie Papacioc au considerat că ar trebui canonizat. În 1959, la şapte ani de la moartea lui Gafencu, 29 de persoane au fost condamnate la pedepse de la 15 ani la muncă silnică pe viaţă pentru că, eliberându-se spiritual în perioada cât au stat alături de el la Târgu Ocna, şi-au ajutat creştineşte semenii năpăstuiţi din puşcărie.
Sursa:http://www.agnos.ro/magazin/product_info.php?products_id=36&osCsid=n986m69moepe46aimg0kfu21t0

Evanghelia vie din inchisorile comuniste
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:07
“Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea turtoiului, iar Valeriu, ştiind acest lucru, înfrânându-se şi smerindu-se, se aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic.
În sinea lui era mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire, dar dacă unii se bucurau de înfrânarea lui, alţii au socotit că se cuvine să aleagă şi el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare. S-a supus rânduielii stabilite şi când trebuia să aleagă înaintea celorlalţi lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în faţă, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de suferinţă. Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părţile.
În viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum şi când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiţi de paturi. Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuţii. - Dar tu ce zici? îl întrebau unii. - Eu consider că este bine aşa cum veţi stabili voi. Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor dacă vrem să trăim în pace şi bunăvoire.
Valeriu îşi întărea cuvintele cu exemple din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, pe care le raporta adesea la experienţa actuală. În general prefera să tacă şi să se roage în sine însuşi, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte. De oriunde ar fi început o discuţie, el o termina la unirea cu Hristos.
Mulţi tineri au fost şocaţi de comportamentul lui Valeriu, căci ei nu cunoşteau creştinismul, dar au sfârşit prin a-l lua drept exemplu de viaţă creştină. Alţii, cu calităţi sufleteşti de o rară frumuseţe, credeau în Dumnezeu, fără însă să fi fost formaţi duhovniceşte - şi aceştia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu. El îi iubea pe toţi şi li se dăruia cu bucurie”.
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/06/25/evanghelia-vie-din-inchisorile-comuniste/

Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-25 16:07
Ioan Ianolide despre prietenul sau, Valeriu:
“Unii l-au admirat, altii l-au acuzat, dar foarte putini l-au inteles. Valeriu soca prin constiinta pacatului, pe care il marturisea cu umilinta la modul personal si colectiv, intr-o vreme in care noi, desi eram crestini, nu aveam inca o adevarata viata duhovniceasca. Orgoliul se ascundea in noi sub mantia tainica a “onoarei” si a fost o lupta grea pana cand asa-zisa “demnitate” si “onoare” s-au induhovnicit, trecand prin baia curatirii”.
Sfantul Valeriu despre sine insusi:
“La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă, a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi, încet, încet, am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am data seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume Ideală, eu însumi, eram un păcătos. Deci, mai întâi trebuia să devin eu, om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine. Încet, încet, a coborât în mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea, în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să mi-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea Mare. Şi am înţeles atunci că: “Mare cu adevărat este cel care are dragoste mare…” ”Mare cu adevărat este cel ce se vede pe sine mic“.
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2007/06/12/valeriu-gafencu-de-la-abstractul-idealismului-la-plinatatea-sfinteniei/

Sinteza PRO-VITA: reflectarea valorilor familiei si vietii in noile coduri Civil si Penal
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 23:31
Sursa:http://www.presaortodoxa.ro/2009/03/20/sinteza-pro-vita-reflectarea-valorilor-familiei-si-vietii-in-noile-coduri-civil-si-penal/

Guvernul ar putea majora accizele la carburanti de la 1 aprilie
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:40
Sursa:http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5512608-guvernul-putea-majora-accizele-carburanti-1-aprilie.htm

Varza de Bruxelles : ai lor, ai nostri .. aceeasi Marie
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:32
Sursa:http://nostrabrucanus.wordpress.com/2009/03/18/varza-de-bruxelles-ai-lor-ai-nostri-aceeasi-marie/

De la 1 ianuarie 2011 romanii vor fi dotati cu carti electronice de identitate cu microcipuri RFID
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:10
Sursa:http://www.urbaniulian.ro/2009/03/20/de-la-1-ianuarie-2011-romanii-vor-fi-dotati-cu-carti-electronice-de-identitate-cu-microcipuri-rfid/

Evreii pregatesc intens ridicarea celui de-al Treilea Templu
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:10
Sursa:http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=131783&catid=22&p=evreii-pregatesc-intens-ridicarea-celui-deal-treilea-templu.html

Dacă sunt împotriva cipuirii, am “legături cu mişcări ezoterice, mistice, în principal cu yoga, M.I.S.A, tantra” ...
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:10
Sursa:http://florinm.wordpress.com/2009/03/20/daca-sunt-impotriva-cipuirii-am-legaturi-cu-miscari-ezoterice-mistice-in-principal-cu-yoga-misa-tantra-sau-au-probleme-de-indisciplina-si-de-gresita-intelegere-a-crestinismului-fiind-usor-d/

Patriarhia rusa, de acord cu Papa in chestiunea prezervativelor
     media: 1.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:10
Sursa:http://theologhia.wordpress.com/2009/03/21/patriarhia-rusa-de-acord-cu-papa-in-chestiunea-prezervativelor/

Obama nu o ia pe urmele lui Bush: va susţine drepturile homosexualilor
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:10
Sursa:http://www.realitatea.net/obama-nu-o-ia-pe-urmele-lui-bush--va-sustine-drepturile-homosexualilor_478421.html

Părintele Justin Pârvu este alături de cei prigoniţi pentru atitudinea lor anti-cip
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:10
Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/2009/03/19/parintele-justin-parvu-este-alaturi-de-cei-prigoniti-pentru-atitudinea-lor-anti-cip/

Exercitii de admiratie. Bartolomeu Anania
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-22 22:10
Sursa:http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/03/19/exercitii-de-admiratie-bartolomeu-anania/

Nu aşa se tîlcuieşte Apocalipsa, ci AŞA! - (noi perle de la Biroul de presă al Patriarhiei)
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-20 13:59
Sursa:http://savatie.wordpress.com/2009/03/19/nu-asa-se-tilcuieste-apocalipsa-ci-asa-noi-perle-de-la-biroul-de-presa-al-patriarhiei/

Sihăstreasca sperietură: paşaportul biometric sau telefonul mobil?!?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-20 13:59
Sursa:http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/843987/Sihastreasca-sperietura-pasaportul-biometric-sau-telefonul-mobil/

ADEVARUL DESPRE PASAPORTUL TEMPORAR. Pasaportul simplu temporar nu poate fi obtinut decat in conditii aproape imposibile! Patriarhia si MAI mint
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-20 13:59
Sursa:http://victor-roncea.blogspot.com/2009/03/adevarul-despre-pasaportul-temporar.html

Antihriştii şi unii ierarhi ai BOR îi combat cot la cot pe ortodocşi
     media: 1.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-20 13:59
Sursa:http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2009/03/antihristii-si-unii-ierarhi-ai-bor-ii.html

Obiectivul meu in aceasta saptamana: 1500 Euro - mai trebuie 1200 Euro - mai trebuie 1000 Euro pt ANDREI TUDORACHE
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-20 13:27
Cu siguranta fiecare din noi obisnuim sa ne setam niste prioritati la inceput de an, de luna etc.Ieri eu mi-am setat un obiectiv la inceput de saptamana. Stiu ca suna cam indraznet, dar chiar imi doresc ca acest obiectiv sa iasa la lumina asa cum trebuie, acest lucru inseamna ca vom aduna impreuna 1500 de Euro pentru Andrei Tudorache, copilasul care are mare nevoie de ei. Lunea ce vine este programat sa mearga in Ucraina la recuperare medicala. Boala de care sufera el se numeste Paralizie Cerebrala... Stiu ca e greu pentru toata lumea, dar merita sa faceti un efort pentru un baietel atat de dragalas cum este Andrei!1. Aseara, 15.03.2009 dupa ora 21 m-a sunat un parinte din Baia Mare dornic sa il ajute pe Andrei - tot ce se aduna duminica la acea Biserica intra in contul lui Andrei!2. Ieri, 17.03.2009 un alt domn de buna credinta m-a sunat, era din strainatate si dorea sa il ajute pe Andrei, azi ii dau numarul parintilor sa intre in legatura!
19.03.2009 ora 08:30 - Inca mai avem nevoie de 1200 de EURO pentru Andrei!!!19.03.2009 ora 13:20 - Am mai primit bani - inca mai avem nevoie de 1000 EURO pentru Andrei!!!Ca noutate pot nota aici pe cei care au indraznit sa il ajute pe Andrei: 200 Euro + 1800 RON
Vladescu Constantin - 100 RON
Popescu Sturz Andra - 100 RON
Dumitru Mihai - 100 RON
Dulce Laurentiu - 50 RON
Ciprian - 50 RON
Doru Brinduse - 200 EURO
Mateescu - 20 RON
Cadar Adrian - 200 RON
Draganesti - 80 RON
Necunoscut - 100 RON
Mircea - 500 RON
Tunduc Marius - 500 RONDaca cumva mai cunoasteti si voi preoti dornici sa ajute, oameni cu dare de mana, persoane bune care sunt dispuse sa ajute, va rog nu ezitati, impartiti cu ei aceste numere de cont:
Cont in LEI: RO64RZBR0000060005300291; EURO:RO30RZBR0000060010136644 - Raiffeisen Bank !!!Numarul de telefon al parintilor: 0724 514 658 - puteti verifica cazul!Doamne ajuta sa adunam banutii - acum vad cum fiecare banut conteaza, e in joc viitorul unui copil...si nu e totuna ca il incepe dupa ce se intoarce de la tratament sau mai asteapta o noua programare din cauza unor nenorociti de bani.Sa stiti ca nu el a ales sa fie bolnav, Dumnezeu l-a lasat asa ca sa ne faca pe noi mai buni, mai darnici, mai plini de iubire...Daruiti si cresteti impreuna cu Andrei!
Sursa:http://dreams-realities.ablog.ro/2009-03-17/obiectivul-meu-in-aceasta-saptamana-1500-euro.html

Andrei Tudorache-LUPTA SA TRAIASCA!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-20 13:27
Andrei Stefan Tudorache - lupta sa traiasca
Un nou caz al Asociatiei PITICOT - aici lucrez ca voluntar!
Andrei – Stai in picioare, doar esti baiat mare!
PITOCOT isi doreste nespus de mult sa il vada pe noul prieten al sau Andrei Stefan cum merge! Il vrea impreuna cu el la joaca in parcul din aproprierea blocului de manuta cu alti copii de varsta lui.
Va mai trece ceva vreme pana dorinta lui PITICOT sa prinda viata pentru ca Andrei inca nu are putere sa stea de unul singur...are nevoie de ajutorul mamicii lui si a taticului care il iubesc mai mult ca orice pe lumea asta. Il vad ca pe comoara cea mai de pret care poate fi daruita unor muritori de bunul Dumnezeu.
Chiar daca sunt tineri, acesti parinti stau nedeslipiti in lupta cu viata amara pe care s-a intamplat sa o traiasca...important e ca o traiesc impreuna, iar impreuna totul e mai usor!
Cont in LEI: RO64RZBR0000060005300291; EURO:RO30RZBR0000060010136644 - Raiffeisen Bank !!!
Andrei Stefan s-a nascut pe 21.06.2005 in Loc. Buftea, jud. Ilfov in urma unei frumoase povesti de dragoste a parintilor sai. Il asteptau ca pe o raza de soare la ivirea primaverii, ca pe un bob de roua in arsita verii – era Andrei Stefan, bucata rupta din ei, o minunatie de copil!
Nasterea lui Andrei a avut loc dupa doar 36 de saptamani de sarcina, nastere prematura in urma careia baietelul a trecut ca prin minune de o hemoragie cerebrala suferita la 1 zi dupa nastere. Parintii au avut curajul sa faca botezul dupa 3 zile, iar Andrei a inceput sa isi revina incet, incet. Dupa aproximativ 1 luna si 1 saptamana parintii l-au luat acasa din maternitate pe semnatura! Erau pur si simplu coplesiti de durere, dar mai ales de nesiguranta medicilor care au actionat in cazul lui Andrei. Inainte de nastere parintii lui stiau ca vor avea o fetita, insa la ultimul control li s-a confirmat cum ca totusi vor avea un baiat care trebuie adus pe lume prin cezariana! Practic de aici a inceput calvarul familiei Tudorache, cand Andrei s-a nascut la doar 1,700 gr. Cu insuficienta respiratorie – fapt ce a cauzat hemoragia cerebrala.
In momentul in care l-au dus acasa pe semnatura Andrei avea doar 1,900 gr si deja incepuse tratamentul medicamentos. La 11 luni a facut si prima criza de epilepsie...Viata familiei Tudorache luase o intorsatura teribila si parca Dumnezeu uitase de fericirea lor...
Un copil atat de frumos, o familie atat de iubitoare si unita si totusi boala: paralizie cerebrala si epilepsia nu l-au ocolit! Andrei nu putea sa se miste, statea doar intins pe patutul sau de bebelus, fara putere si fara chef de viata.
Odata cu inceperea tratamentului medicamentos, copilasul a inceput si sedinte de recuperare fizica , insa nu cu rezultatele dorite. Din vorba in vorba parintii lui Andrei au auzit despre o clinica de recuperare in Ucraina. Au inceput sa adune banuti si in scurt timp au plecat cu Andrei acolo pentru recuperare! Chiar dupa primele sedinte rezultatele s-au facut simtite...acum Andrei sta in sezut, paseste sustinut fiind, etc.
Pana acum, Andrei a fost dus de 3 ori in Ucraina la recuperare. In acest moment se afla la capitolul bani pentru ca doresc sa faca un al patrulea efort pentru a-l readuce la viata pe Andrei in totalitate!
Au nevoie de suma de 2500 de Euro pentru a pune capat acestei nefericite intorsaturi din viata lor. Prin aceasta a 4-a sedinta de recuperare Andrei isi va redobandi capacitatea de sustinere fara sprijin: a capusorului, a corpului, chiar va putea sa faca primii pasi.
Trebuie sa fim aproape de Andrei, un copil extraordinar de frumos, plin de viata si dorinta de a sta drept!
E momentul sa punem capat suferintei unei familii tinere – a venit clipa sa lasam si fericirea sa isi puna amprenta pe chipul parintilor sai.
Cont in LEI: RO64RZBR0000060005300291; EURO:RO30RZBR0000060010136644 - Raiffeisen Bank!!! - Contul lui Andrei Tudorache.
Cei interesati pot contacta Asociatia PITICOT :
Iulia Vesa: 0728.974.878 donatii@piticot.org
Sursa:http://dreams-realities.ablog.ro/2009-03-03/andrei-stefan-tudorache-lupta-sa-traiasca.html

Stii care sunt efectele negative ale anticonceptionalelor?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-17 14:22
Sursa:http://theologhia.wordpress.com/2009/03/16/stii-care-sunt-efectele-negative-ale-anticonceptionalelor/

STRUTII UMANOIZI, MUTATIA GENETICA A EREI NOASTRE
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-17 14:22
Sursa:http://sceptik.wordpress.com/2009/03/15/strutii-umanoizi-mutatia-genetica-a-erei-noastre/

Liber la produs!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 22:00
Sursa:http://www.urbaniulian.ro/2009/03/13/liber-la-produs/

BOMBA PARLAMENTULUI EUROPEAN: Utilizarea sistemelor RFID nu ar trebui să se facă în detrimentul protectiei datelor si drepturilor cetătenilor Europei!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:http://victor-roncea.blogspot.com/2009/03/bomba-parlamentului-european-utilizarea.html

Depresia, o boală urbană care poate avea efecte devastatoare
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:http://www.adevarul.ro/articole/depresia-o-boala-urbana-care-poate-avea-efecte-devastatoare.html

Film documentar despre situatia avorturilor in Rusia - “Killing girls”
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:http://ro.altermedia.info/general/film-documentar-despre-situatia-avorturilor-in-rusia_12692.html

Ziua in care accesul la internet va fi interzis
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:http://www.urbaniulian.ro/2009/03/13/ziua-in-care-accesul-la-internet-va-fi-interzis/

SUPER-MARKETUL LUI DUMNEZEU
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:SUPER-MARKETUL LUI DUMNEZEU

Amprentarea este obligatorie pentru a vinde casa (in Chicago)
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:http://www.urbaniulian.ro/2009/03/13/amprentarea-este-obligatorie-pentru-a-vinde-casa/

SUSPECTULE! Citesti acest articol? Vrei sa fii informat? Unde te crezi, banditule?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:http://dreptatesifratie.blogspot.com/2009/03/suspectule-citesti-acest-articol-vrei.html

Nervii, greu pusi la incercare. Vânzarile de antidepresive au crescut cu 30% fata de anul trecut
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:http://www.gardianul.ro/Nervii,-greu-pusi-la-incercare.-V%C3%A2nzarile-de-antidepresive-au-crescut-cu-30-fata-de-anul-trecut-s131467.html

Dezincriminarea incestului, combătută de geneticieni
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
Sursa:http://cotidianul.ro/dezincriminarea_incestului_combatuta_de_geneticieni-76614.html

Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-15 21:13
De la răsărit se va ridica un popor fără cruce dar şi un om cu stea în frunte!In anul 1976, cand picta biserica Drăgănescu, părintele Arsenie spunea, în dialog cu informatoarea "Vicol Tatiana":"Conducerii de astăzi nu le trebuie mănăstiri. Ei au lăsat câteva mănăstiri istorice şi atât. Ei vor ajunge să cuprindă înntreg pământul, vor conduce lumea. Până atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este creştin adevărat, că va răbda toate . Care nu va cădea în valul lumii".Eu am zis: Eu nu cred că vor ajunge să cuprindă tot pământul , mai ales că sunt oameni fără credinţă. Parintele Arsenie Boca a răspuns: " Sunt îngăduiţi de Dumnezeu... să pună stăpânire pe înntregul glob pământesc... Nu te pune cu ei rău ci să fii credincioasă, că Dumnezeu este în orice loc ca şi la Ierusalim ca şi la noi. Căci biserica din inima noastră nimeni nu o poate dărâma".
Adrian Nicolae PetcuPrivind viitorul a spus odată: "Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri va dispare , dar va veni steaua cu şase colţuri , anarhia, şi va fi vai şi amar de lume".
Cornea Elena (Hârseni)Părintele Arsenie: Vasile, americanii pe care ştiu că-i aştepţi, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne aşteaptă o luptă grea şi lungă. Cei buni şi drepţi vor da jertfă mare de viaţă şi sânge, cei slabi, nimicnici şi făţarnici vor îngroşa rândurile duşmanilor noştri atât de mult încât vor crede că sunt numai ei, atotputernici şi atoateştiitori.Asta va fi burta lor moale şi-i va duce la pierzare când va veni din Răsărit un om cu stea în frunte.Dar va fi peste mulţi ani, peste foarte mulţi ani şi nouă Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei , câţi dintre cei drepţi au mai rămas! Căci , vezi tu, Vasile, după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepţi vor mai fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi năimiţii [vânduţi duşmanului] şi abia atunci va începe o nouă luptă, poate mai uşoară, căci fără jertfă de sânge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!Vasile Şerbu:Dumnezeu să mă ierte, părinte, dar eu nu mai înţeleg nimic. După ce-om răzbi peste zeci de ani, câştigul să fie tot al năimiţilor?Păi atunci pentru ce mai luptăm noi azi?Părintele Arsenie: Păi vezi, asta-i Vasile, voi cei drepţi şi buni trebuie să luptaţi pentru ca nepoţii, strănepoţii şi copii voştri să fie Oameni, cu capul sus printre drepţi, atunci când ne vom întreba câţi sunt dintre ai noştri şi câţi dintre năimiţi, la victoria de care ţi-am vorbit
Vasile Şerbu(Arpaşul de jos)(Monitorul de Făgăraş, 13-19 feb.2008)Odată venise o doamnă de la Bucureşti şi Părintele i-a spus că pe Bucureşti s-a "ouat" de două ori, referindu-se la bombardamente [dar şi la cutremure] , iar când se va "oua" a treia oara Bucureştiul va fi şters de pe faţa pământului deoarece acolo forfotesc păcatele.Altă dată Părintele ne-a vorbit despre sfârşitul lumii, că sfârşitul lumii nu va fi aşa cum gândim noi că va muri toată lumea odată. Ci va muri pe rând. Intr-o parte de lume vor fi războaie, în altă parte cutremure, în alta înecări (vezi de pilda tsunami ), vor fi accidente peste accidente, vor fi boli necunoscute şi fără leac. Toate acestea le putem vedea în zilele noastre. Toate acestea, pe care le vedem acum, le-a proorocit Părintele Arsenie prin anii 1945-1946 ca să ne întoarcem la credinţă că sfârşitul nu-i departe. Putem vedea asta după semnele care sunt.Toate aceste semne ni le-a proorocit Părintele Arsenie prin anul 1945-1946 şi ne-a citit [tălmăcit] din Biblie de la Apocalipsă că se va ridica de la Răsărit un popor fără cruce, va bântui casele oamenilor, le va dărâma, le va nimici, se va călca om pe om, se va mânca carne de om şi se va bea sânge de om. Cine va rămâne din războiul acesta va fi ales ca grâul din pleavă. Pleava zboară, iar grâul rămâne. Se va alege cine va rămâne.Părintele ne-a spus: "Nu vă spun de la mine. Aşa scrie în carte, în Biblie".
Preoteasa Lucreţia Urea şi Paraschiva AnghelSunt multe de spus, şi are mare dar şi mare putere. Acum, de când a trecut dincolo, simţim darul şi puterea . Ne povestea că "România va fi Grădina Maicii Domnului, Bucureştiul [reconstruit] va fi noul Ierusalim. Şi care vor rămânea, aleşii lui Dumnezeu, că numai aceia vor rămânea, vor fi într-o fericire nemaipomenit de mare. Dar numai Dumnezeu ştie care vor fi aleşii". Apoi mi-a spus de băiatul cel mare, care nu aude, că atunci când va fi Bucureştiul Noul Ierusalim, o să fie un om mare, că noi ca părinţi nu suntem vrednici să ştim unde va fi el.
Letiţia Suciu (Dumbrăveni)
Sursa:
http://vestitorul.blogspot.com/2009/03/noi-marturii-despre-parintele-arsenie.html

Presa italiana: Italienii, din ce in ce mai intoleranti fata de romani
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 15:29
Sursa:http://www.ziare.com/Presa_italiana_Italienii_din_ce_in_ce_mai_intoleranti_fata_de_romani-691343.html

SECRETELE murdare ale UE: Tratatul de la Lisabona reintroduce in Europa pedeapsa capitala in "situatii de criza"
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 15:29
Sursa:http://victor-roncea.blogspot.com/2009/03/secretele-murdare-ale-ue-tratatul-de-la.html

Peste 35000 de permise auto ar trebui anulate, fiind obtinute prin frauda
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 15:03
Sursa:http://www.urbaniulian.ro/2009/03/13/peste-35000-de-permise-auto-ar-trebui-anulate-fiind-obtinute-prin-frauda/

"Natiunea Suspecta"
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 14:11
Sursa:http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/natiunea-suspecta_12669.html

Fabrica de minciuni - Episodul 2: Lupi in blana de oaie
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 13:59
Sursa:http://nostrabrucanus.wordpress.com/2009/03/12/fabrica-de-minciuni-episodul-2-lupi-in-blana-de-oaie/

Antiromânism. Pe 15 martie de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, Presedintele Ungariei intentiona sa sustina autonomia teritoriala a maghiarilor din RO
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 13:54
Sursa:http://bataiosu.wordpress.com/2009/03/13/antiromanism-pe-15-martie-de-ziua-maghiarilor-de-pretutindeni-presedintele-ungariei-intentiona-sa-sustina-autonomia-teritoriala-a-maghiarilor-din-romania/

Monitorizare la cel mai Înalt nivel - GIGAPLAN
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 12:38
Sursa:http://www.hamangia.ro/linistea-lui-obama.html

Tigrul tasmanian s-ar putea trezi la viata.
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 12:30
Sursa:http://www.descopera.ro/dnews/4042896-tigrul-tasmanian-s-ar-putea-trezi-la-viata

Citirea gandurilor, cu un pas mai aproape datorita aparaturii moderne.
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 12:25
Sursa:http://www.reuters.com/article/scienceNews/idUSTRE52B4VZ20090312

Marian Sarbu: Nu vom accepta ca FMI sa ne impuna inghetarea pensiilor, despre salarii vorbim dupa 15 aprilie
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 12:07
Sursa:http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-5487494-marian-sarbu-nu-vom-accepta-fmi-impuna-inghetarea-pensiilor-despre-salarii-vorbim-dupa-15-aprilie.htm

Adevarul despre atacurile de la 11 septembrie 2001
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa: http://isneuron.blogspot.com/2008/02/adevarul-despre-atacurile-de-la-11.html

Obama, strategia Cloward-Piven şi Noua Ordine Mondială
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa:http://gandeste.org/general/obama-strategia-cloward-piven-si-noua-ordine-mondiala/1395/

Viata artificiala ar putea deveni posibila in urmatorii cinci ani
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa:http://science.hotnews.ro/stiri-stiintele_vietii-5484672-viata-artificiala-putea-deveni-posibila-urmatorii-cinci-ani.htm?cfnl=

Dezincriminarea prostituţiei şi a incestului degradează şi umileşte demnitatea persoanei şi a familiei
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa:http://www.basilica.ro/ro/stiri/comunicat_de_presa_idezincriminarea_prostitutiei_si_a_incestului_degradeaza_si_umileste_demnitatea_persoanei_si_a_familieii.html

Ţăranii şi televizorul: ştirile sunt pe primul loc
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa:http://cotidianul.ro/aranii_si_televizorul_stirile_sunt_pe_primul_loc-76318.html

Băsescu bagă frica în români: Temeţi-vă de şomaj!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa:http://www.videonews.ro/public/6794

Banca Mondiala arata ca saracia in Romania ar putea atinge cote maxime
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa:http://www.gardianul.ro/Banca-Mondiala-arata-ca-saracia-in-Romania-ar-putea-atinge-cote-maxime-s131331.html

Prima revoltă anti-Obama pe internet
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa:http://www.adevarul.ro/articole/prima-revolta-anti-obama-pe-internet.html

Tratatul de la Lisabona permite aplicarea pedeapsei capitale in UE - “Vara furiei” ar putea fi letala!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:36
Sursa:http://zonadecriza.wordpress.com/2009/03/11/tratatul-de-la-lisabona-permite-pedeapsa-capitala-in-ue-%e2%80%9cvara-furiei%e2%80%9d-ar-putea-fi-letala/

Codul de bare inteligent se înroşeşte când alimentele sunt expirate
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:21
Sursa:http://www.gandul.info/societatea/codul-de-bare-inteligent-se-inroseste-cand-alimentele-sunt-expirate.html?3932;4041143

Senat/Decizia introducerii paşapoartelor biometrice a fost amânată
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:21
Sursa:http://www.jurnalul.ro/articole/145998/senat--decizia-introducerii-pasapoartelor-biometrice-a-fost-amanata-

CU PASI REPEZI SPRE PECETLUIRE
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:21
Sursa:http://sceptik.wordpress.com/2009/03/11/cu-pasi-repezi-spre-pecetluire/

Un cantec care i-a bulversat pe homosexuali: Luca era Gay / Luca was Gay - Giuseppe Povia
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:21
Sursa:http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/03/12/un-cantec-care-i-a-bulversat-pe-homosexuali-luca-era-gay-luca-was-gay-giuseppe-povia/

Povestea zilei, 12.03.2009 - Tot despre Parintele Arsenie
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-13 00:12
Sursa:http://www.agnos.ro/blog/2009/03/12/povestea-zilei-12032009-tot-despre-parintele-arsenie/

NU SUNTEM SINGURI. Britanici si americani impotriva biometriei si a statului politienesc
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:43
Sursa:http://victor-roncea.blogspot.com/2009/03/nu-suntem-singuri-britanici-si.html

Incest-Prostitutie-Sodomizare
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:43
Sursa:http://www.hamangia.ro/macovei-incest-prostitutie.html

Senatorii, bombardati cu mesaje pentru a nu vota pasapoartele biometrice
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:43
Sursa:http://www.gardianul.ro/Senatorii,-bombardati-cu-mesaje-pentru-a-nu-vota-pasapoartele-biometrice-s131251.html

Noul Cod penal nu pedepseste femeile care isi provoaca singure avortul
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:32
Sursa:http://www.gardianul.ro/Noul-Cod-penal-nu-pedepseste-femeile-care-isi-provoaca-singure-avortul-s131252.html

Campania anti-Dumnezeu se mută în Canada
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:32
Sursa:http://cotidianul.ro/campania_anti_dumnezeu_se_muta_in_canada-75934.html

FABRICA DE SCLAVI – Episodul 4.3 - Vaccinarea HPV de la A la B(ani) !
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:32
Sursa:http://nostrabrucanus.wordpress.com/2009/03/10/fabrica-de-sclavi-%e2%80%93-episodul-43-vaccinarea-hpv-de-la-a-la-bani/

Porunca de la UE: Dati afara icoanele din scoli!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:32
Sursa:http://www.eurosceptic.ro/index.php/2009/03/10/porunca-de-la-ue-dati-afara-icoanele-din-scoli/

Efectele masturbarii între mit şi realitate
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:28
Sursa:http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/03/efectele-masturbarii/

Patriarhia Română pledează pentru menţinerea lui Dumnezeu la liceu
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:28
Sursa:http://www.gandul.info/scoala/patriarhia-romana-pledeaza-pentru-mentinerea-lui-dumnezeu-la-liceu.html?3934;4038071

Magnetismul parintelui Arsenie Boca
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-11 10:22
Sursa:http://www.agnos.ro/blog/2009/03/10/povestea-zilei-10032009-magnetismul-parintelui-arsenie-boca/

ÎNTRE CREŞTINISM ŞI DEMOCRAŢIE sau între viaţă şi moarte
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 11:01
Sursa:http://filida.wordpress.com/2009/03/07/intre-crestinism-si-democratie-sau-intre-viata-si-moarte/

Lista bolilor cauzate de stres
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 11:01
Sursa:http://www.gandul.info/sanatatea/lista-bolilor-cauzate-de-stres.html?3891;4035264

Predicţie ştiinţifică: următorul mare cutremur în România se produce până în 2010
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 11:01
Sursa:http://www.adevarul.ro/articole/predictia-stiintifica-pentru-urmatorul-mare-cutremur-in-zona-vrancea-se-va-produce-pana-in-2010.html

INCEPUTUL SFASIERII - de Paul Curcă
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 11:01
Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/09/inceputul-sfasierii-de-paul-curca/

SUA a ameninţat India, după ce aceasta a interzis comercializarea Coca Cola şi Pepsi Cola
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 11:01
Sursa:http://ro.altermedia.info/international/sua-a-ameninat-india-dup-ce-aceasta-a-interzis-comercializarea-coca-cola-i-pepsi-cola_12600.html

Colaborare dintre un ierarh BOR si clubul Rotary (organizatie masonica)
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 11:01
Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/2009/03/09/colaborare-dintre-un-ierarh-bor-si-clubul-rotary/

Mesaje anti-cip catre senatorii romani
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 11:01
Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/2009/03/09/mesaje-anti-cip-catre-senatorii-romani/

Urmariti general prin pasaport
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 11:01
Sursa:http://ziua.net/display.php?data=2009-03-10&id=250358

PROTESTE Anti-cip la Patriarhie. VIDEO. Atentie la dezinformarile ProTV din partea a doua a reportajului. Realitatea TV chiar reda realitatea
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 10:48
Sursa:http://victor-roncea.blogspot.com/2009/03/proteste-anti-cip-la-patriarhie-video.html

INCATUSAREA IN SISTEM: In curand va fi interzisa incalzirea cu lemne sau carbuni
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 10:48
Sursa:http://razbointrucuvant.ro/recomandari/2009/03/07/incatusarea-in-sistem-in-curand-va-fi-interzisa-incalzirea-cu-lemne-sau-carbuni/

Obama: Susţinem egalitatea, libertatea, propăşirea şi promovarea femeilor
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-10 10:48
Sursa:http://www.adevarul.ro/articole/obama-sustinem-egalitatea-libertatea-propasirea-si-promovarea-femeilor.html

Noi artefacte din Egipt scoase la lumina zilei…
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:51
Sursa:http://ro.altermedia.info/general/noi-artefacte-din-egipt-scoase-la-lumina-zilei_12515.html

Când Întunericul este luat drept Lumină
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:51
Sursa:http://ro.altermedia.info/opinii/balbaiala-metodic_12592.html

« Îşi va monta o mini-cameră de filmat în ochi şi va realiza un documentar
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:43
Sursa:http://bataiosu.wordpress.com/2009/03/07/11077/

Obama, omul negru cu suflet negru, e poreclit “presedintele avorturilor”
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:43
Sursa:http://bataiosu.wordpress.com/2009/03/07/obama-omul-negru-cu-suflet-negru-e-poreclit-presedintele-avorturilor/

IPS Teofan - De ce suntem ortodocsi ?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:35
Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/2009/03/07/ips-teofan-de-ce-suntem-ortodocsi/

Cursuri de supravietuire in jungla din strada
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:32
Sursa:http://www.romanialibera.ro/a148097/cursuri-de-supravietuire-in-jungla-din-strada.html

Abandonul Apusenilor
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:28
Sursa:http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842408/Abandonul-Apusenilor-quoto-neglijenta-de-neiertatquot-a-puterii-/

Ce (nu) mai mâncăm în timpul postului?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:15
Sursa:http://viatalatara.wordpress.com/2009/03/06/ce-nu-mai-mancam-in-timpul-postului/

Imagini socante cu ce a mai ramas din visul american!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:15
Sursa:http://www.urbaniulian.ro/2009/03/06/imagini-socante-cu-cea-a-mai-ramas-din-visul-american/

Traian Basescu se foloseste de scandalul diplomatic cu Ucraina in scopuri electorale
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:15
Sursa:http://www.hotnews.ro/stiri-international-5473706-presa-kiev-traian-basescu-foloseste-scandalul-diplomatic-ucraina-scopuri-electorale.htm

Nu exista cipuri in noile carnete de conducere. Am fost manipulati…
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-08 00:00
Sursa:http://www.danionvasile.ro/blog/2009/03/06/nu-exista-cipuri-in-noile-carnete-de-conducere/

Cercetatorii au descoperit diferente cerebrale intre credinciosi si necredinciosi
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-06 13:24
Sursa:http://theologhia.wordpress.com/2009/03/06/cercetatorii-au-descoperit-diferente-cerebrale-intre-credinciosi-si-necredinciosi/

Sa dam o teapa!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-06 13:12
Sursa:http://www.ziare.com/Editorial_Sa_dam_o_teapa-685303.html

New Songdo City, primul oraş în care totul va fi supravegheat
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-06 11:47
Sursa:http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/new-songdo-city-primul-ora-in-care-totul-va-fi-supravegheat_12567.html

Super-pasapoartele
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-06 11:29
Sursa:http://www.ziua.net/display.php?data=2009-03-05&id=250128

Liderii mondiali au provocat panică
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-06 11:29
Sursa:http://www.capital.ro/articol/liderii-mondiali-au-provocat-panica-117317.html

Viitorul Cod penal nu mai pedepseste INCESTUL si PROSTITUTIA!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-06 11:29
Sursa:http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=130974&catid=11&p=viitorul-cod-penal-nu-mai-pedepseste-incestul-si-prostitutia.html

Apocalipsa biometrică
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-06 11:29
Sursa:http://cotidianul.ro/apocalipsa_biometrica-75398.html

ATENTIONARE : In Bucuresti, eliberarea pasapoartelor cu cip incepe din aprilie!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-06 11:29
Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/2009/03/05/atentionare-in-bucuresti-eliberarea-pasapoartelor-incepe-din-aprilie/

Fabrica De Sclavi – Episodul 7.1 : Vaccinuri, creier si imunitate
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-06 11:29
Sursa:http://nostrabrucanus.wordpress.com/2009/03/04/fabrica-de-sclavi-%e2%80%93-episodul-71-vaccinuri-creier-si-imunitate/

"Criminalul din '89" a facut 79 de ani
     media: 2.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-05 00:08
Sursa:http://www.ziare.com/Presa_de_azi_Criminalul_din_89_a_facut_79_de_ani-684688.html

„Oamenii trebuie să afle, căci nu cunosc…”
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-05 00:08
Sursa:http://www.presaortodoxa.ro/2009/03/03/oamenii-trebuie-sa-afle-caci-nu-cunosc/

Spionul bulgar are afaceri cu masonii români
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-05 00:08
Sursa:http://bataiosu.wordpress.com/2009/03/04/spionul-bulgar-are-afaceri-cu-masonii-romani/

Iranul ia locul Imperiului Otoman in Orientul Mijlociu?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-05 00:08
Sursa:http://www.ziare.com/Iranul_ia_locul_Imperiului_Otoman_in_Orientul_Mijlociui-684848.html

CEO Google: Twitter, email -ul saracilor
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-05 00:08
Sursa:http://economie.hotnews.ro/stiri-it-5466609-ceo-google-twitter-email-saracilor.htm

Până şi Vaticanul îl aniversează pe Darwin
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-05 00:08
Sursa:http://theologhia.wordpress.com/2009/03/04/pana-si-vaticanul-il-aniverseaza-pe-darwin/

Parintele Mihai Aldea - Nu va infricosati intru nimic de cei potrivnici. Expunerea victoriilor contra-microcipului
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-05 00:08
Sursa:http://apologeticum.wordpress.com/2009/03/03/parintele-mihai-aldea-nu-va-infricosati-intru-nimic-de-cei-potrivnici-expunerea-victoriilor-contra-microcipului/

Incepe Ultima Batalie pentru Libertatea Fiintei Umane!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-05 00:08
Sursa:http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/incepe-ultima-batalie-pentru-libertatea-fiintei-umane_12544.html

Iubirea ingereasca
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
Iubirea ingereasca

Substanta relatiei dintre om si ingerul sau pazitor - spune Serghei Bulgakov - este iubirea. Din pacate, termenul a devenit, prin suprafrecventa si sentimentalism, aproape inutilizabil. Invocata la tot pasul, in cele mai diverse imprejurari, "iubirea" sucomba in propria ei sublimitate. Spui "iubire" si toata asistenta surade duios, prada unei emotivitati difuze. Se subintelege ca s-a spus ceva foarte frumos, ceva esential, ceva despre care tot omul are o idee foarte limpede. Cuvantul are un asemenea prestigiu, incat se poate dispensa de analize si definitii (e chiar o blasfemie sa "rationalizezi" ceva atat de inalt, de nobil, de misterios!). Stim foarte bine ce e iubirea! "Nu e om sa nu fi iubit macar o data", "viata nu are nici un rost fara iubire" s.a.m.d. Corelatia / Iove you! - I Iove you, too! ("Te iubesc!" - "Si eu pe tine!") a ajuns, in filmele americane, un fel de "Ce mai faci?" in realitate, ne confruntam cu unul din cele mai nebuloase concepte ale discursului cotidian. Si cu cat e mai nebulos, cu atat e mai frecvent. Fereasca Dumnezeu sa te balbai, cand esti intrebat (din gene mai mult decat din buze): "Ma iubesti?" Putini sunt indragostitii, oricat de ignari, oricat de atei, care sa nu-si aminteasca brusc, in momente festive, de Corinteni 13. Sfera iubirii este atat de cuprinzatoare, incat e aproape imposibil de sistematizat: iubire e si afectul dintre femeie si barbat, si cel dintre parinti si copii, si cel dintre rubedenii de diferite grade sau dintre prieteni. Exista iubire carnala, mai mult sau mai putin vinovata, exista iubire spirituala, iubire romantica, iubire "egoista" etc. Iti iubesti patria, meseria, casa, tabieturile. Il iubesti, fireste, pe Dumnezeu. Nimeni nu poate contesta realitatea si legitimitatea tuturor acestor tipuri de iubire. Dar iubirea de care e vorba in Scriptura - fara sa excluda vreuna din versiunile ei cotidiene - e altceva, e o alta iubire, mai complicata si mai rara. Ea nu e atat de "democratic" raspandita, nu are intotdeauna "spontaneitatea" iubirii obisnuite (caci nu e "naturala", ci supra-fireasca), si se distinge mai curand printr-o formidabila exigenta, se construieste (da, se construieste, oricat s-ar simti de jigniti apologetii "firescului", ai "simplitatii", ai inflamatiei irationale), se construieste trudnic, la limita imposibilului. Iubirea spre care indeamna Scriptura e, principial, o iubire imposibila si fara motivatii vadite.

Ce vreau sa spun? Vreau sa spun ca, de pilda, e foarte normal sa se vorbeasca despre o iubire a parintilor pentru copii si a copiilor pentru parinti. La fel de normal e sa-ti iubesti prietenii, femeia de care te-ai indragostit, maestrul care te-a format, profesiunea care te implineste. Pentru toate acestea, ca si pentru altele, ai, intotdeauna, bune ratiuni justificative. Cealalta iubire - cea de tip scripturar - nu are asemenea ratiuni. Ea apare fara sa fie sustinuta de argumente palpabile, fara motiv, ba chiar impotriva oricarei motivatii rezonabile. Din punctul meu de vedere, abia in acest fel "iubirea" incepe sa fie interesanta, adevarata, matura.

Ilustrarea clasica a iubirii despre care vorbesc este - in ambianta crestina - "iubirea aproapelui". In mod normal, nu ai nici un motiv sa te indragostesti de "aproapele" tau. Il percepi, in cel mai bun caz, cu o amabila indiferenta, ca pe un "el", distant si strain. Ei bine, ti se cere sa intri in comuniune afectiva cu acest strain, sa depasesti neutralitatea strictei sociabilitati, sa te investesti in el ca in tine insuti. "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" e o vorba mai intortocheata decat pare, desi e citata frecvent, ca un subinteles elementar al moralei crestine. In genere, "ca pe tine insuti" e luat drept o forma de superlativ. Se porneste, cu alte cuvinte, de la presupozitia ca ne iubim enorm, si suntem invitati sa aplicam si "aproapelui" acelasi tratament. Dar ne iubim, intr-adevar, atat de mult? In realitate, cand suntem singuri cu noi insine, stim foarte bine cat ne poate pielea. Stim foarte bine ce pacate avem, cat cantarim, care ne sunt penumbrele. Singura diferenta dintre judecata de sine si cea purtata asupra altora e ca cea dintai e insotita, aproape intotdeauna, de o generoasa indulgenta. Ne stim defectele, dar stim, de asemenea, ca, in ciuda lor, suntem oameni de treaba. Viata noastra e plina de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, ganduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simtim ca dracul nu e chiar atat de negru, ca suntem recuperabili, ca, in adanc, adapostim un suflet bun si o inima curata... Intr-o prima instanta, "iubirea aproapelui" nu pretinde de la noi altceva decat sa privim defectele celuilalt cu aceeasi indulgenta, cu aceeasi intelegatoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Sa credem in fondul lui bun, in dreptul lui la compasiune si iertare. Dar adagiul crestin se preteaza si la o interpretare simetrica, pornita din unghiul aproapelui: "Nu te iubi altfel decat iti iubesti aproapele!" Ia-ti oarecare distanta fata de eul tau, fii putin mai indiferent cu sufletelul tau, renunta la mila de sine si reflecteaza, din cand in cand, la tine insuti asa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: dupa ce ai facut efortul de a nu-ti iubi aproapele mai putin ingaduitor decat te iubesti pe tine, incearca, acum, sa nu te iubesti pe tine mai mult decat iti iubesti, indeobste, aproapele.

Scripturile cer insa ceva mult mai greu de acceptat decat sa-ti reconsideri atasamentele curente. Nu e vorba, doar, sa iubesti pe cineva pe care, pana mai adineauri, il priveai cu benigna indiferenta. Ti se cere, nici mai mult, nici mai putin, sa-ti iubesti dusmanul (Matei 5,43-48). Asta e, pentru constiinta comuna, ceva foarte greu de asimilat. S-o spunem pe sleau: e imposibil. Or, tocmai asta ai de facut, daca e sa te apropii, cat de cat, de cealalta iubire, cea pe care o propovaduiesc Evangheliile. Cum insa sa-l iubesti pe vrajmasul tau pentru el insusi? Nu suntem in plina utopie erotica? Nu e oarecum pervers ca atunci cand esti inconjurat de ura sa simti crescand in tine efluvii de iubire? Pentru a depasi aceasta perplexitate, trebuie ca intre mine si dusmanul meu sa existe un teritoriu de conciliere distinct de contorsionata noastra psihologie. Trebuie sa ma pot sprijini pe altceva decat pe el insusi si pe mine insumi, pentru a tempera irepresibila mea (noastra) pornire adversa. Altfel spus, trebuie sa identific o noua dimensiune a relatiei noastre, o dimensiune care sa ne cuprinda pe amandoi, sa ne fie comuna. Daca intre mine si dusmanul meu apare un al treilea, separat de noi, dar nu strain de noi, sub a carui benevolenta sa ne putem intalni, atunci relatia noastra redevine plauzibila. Acest al treilea, acest mesager al impacarii, delegat, prin natura lui, sa ne pazeasca de ispite schi-monositoare, sa educe in noi facultatea de a iubi dupa modelul iubirii "celeilalte", dumnezeiesti, este ingerul. Una din sarcinile lui e tocmai aceea de a aduce "intre oameni bunavoire". E peste puterile mele sa contemplu senin portretul vrajmasului meu. Dar daca ma pot raporta la ingerul lui, la "dublul lui ceresc", pe care el il contrariaza mereu, la fel cum si eu il contrariez pe al meu, ma linistesc. Si eu, si dusmanul meu - fiecare cu insuficientele sale - participam la aceeasi desfigurare. Proiectele noastre existentiale, "modelele" noastre ceresti sunt, chiar daca in proportii diferite, neimplinite, nesaturate; iar conflictul nostru nu face decat sa dea esecului nostru o noua dimensiune. In acest esec comun putem gasi insa un inceput de apropiere. Ceea ce umanitatea noastra desparte, angelicitatea noastra apropie. Nu poti iubi grimasa dusmanului. Dar poti avea o miscare de dragoste catre chipul ingeresc care il protejeaza si care, spre deosebire de tine, nu poate sa nu-l iubeasca. Fiecare inger isi iubeste "clientul", oricat ar fi el de nevolnic. Si in aceasta dedicatie neconditionata a lui se intrezareste, o data mai mult, calitatea indicibila a iubirii "celeilalte", imposibila si inargumentabila. "Iubeste-ti dusmanul" inseamna "adu-ti aminte ca ingerul lui il iubeste", "invata sa iubesti asemenea ingerilor".

In ezoterismul islamic se vorbeste despre trei etape ale caii mistice, care, intr-un anumit sens, sunt trepte crescatoare ale iubirii. Prima - shari'ah - e treapta prudentei lumesti, in care deosebesti net intre ce e al tau si ce e al altuia: "Ce e al meu e al meu, ce e al tau e al tau." Urmeaza o a doua treapta - tari-qah - in care are loc o prima iesire din sine, un glis-sando semnificativ catre celalalt: "Ce e al tau e al tau, iar ce e al meu e tot al tau." Treapta aceasta se consuma in chimia intima a indragostitului, independent de participarea perechii sale. In sfarsit, pe o a treia treapta - ma'rifah - distinctia dintre "al meu" si "al tau" dispare. Intre parteneri se naste o perfecta omogenitate, o contopire intensa, aproape o stergere a chipului.

Imi aduc aminte ca, fara sa stie sufism, Constantin Noica avea felul lui de a spune ceva asemanator. Deplangea, uneori, mediocritatea formulei " Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". I se parea de un minimalism inacceptabil. Ar trebui sa se spuna macar "Fa si altuia ce-ti place tie". Ar suna mai generos, mai nobil. Dar formula ideala ar fi "Fa altuia ce ii place lui".

Si versiunea islamica, si cea nicasiana culmineaza cu o pierdere de sine, cu o deversare in celalalt. E una din definitiile traditionale ale iubirii. Dar pierderea de sine e doar o jumatate, prima jumatate din miscarea ei respiratorie. Daca lucrurile se opresc aici, daca dupa solve nu urmeaza coagula, iubirea ramane o pura disolutie a eului, un soi de posesiune mediumnica. Ciclul complet al faptului de a iubi include un al doilea timp, o reintegrare a persoanei, o regasire de sine in varianta imbogatita. Acesta e modelul iubirii dintre om si inger. Trebuie sa te pierzi in ingerul tau pentru a descoperi conturul personal al umanitatii tale, dupa cum ingerul trebuie sa se piarda, o clipa, in umanitatea ta, pentru a se intoarce, implinit, la splendoarea angelicitatii sale.

Andrei Plesu
Extras din lucrarea "Despre ingeri"

Prietenul adevărat
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
Prietenul adevărat
Un om avea trei prieteni: banii, soţia şi credinţa în Dumnezeu. Înainte de a închide ochii, i-a chemat pe toţi trei pentru a-şi lua rămas bun. Celui dintâi i-a zis: – Prietene, mor, adio! Amicul i-a răspuns: – Adio prietene, am să-ţi aprind o lumânare spre odihna sufletului tău! Cel de-al doilea şi-a luat rămas bun făgăduindu-i că o să-l însoţească până la mormânt. În sfârşit a venit şi cel de al treilea. – Mor, adio, a şoptit muribundul. – Nu vorbi aşa, zicându-mi adio, a răspuns prietenul. De tine nu o să mă despart niciodată: dacă trăieşti, o să trăiesc şi eu, dacă mori, o să te urmez. Omul a murit. Banii i-au dat o lumânare, soţia l-a însoţit până la groapă, dar credinţa în Dumnezeu l-a urmat şi după moarte. (Grigorie Comşa, O mie de pilde)

Despre împlinirea poruncilor bisericeşti
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
Despre împlinirea poruncilor bisericeşti


Odată, un rege i-a reproşat unui ofiţer că a încălcat porunca postului. Acesta s-a justificat zicând că poruncile bisericeşti sunt doar nişte porunci omeneşti.
Atunci regele i-a zis:
– Eu n-am văzut pe cineva care a călcat poruncile bisericeşti, dar să le ţină pe cele dumnezeieşti.
(Grigorie Comşa, O mie de pilde)

Despre îndreptarea unui păcătos
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
Despre îndreptarea unui păcătos


Un călugăr evlavios auzise că tâlharii îngrozeau oamenii din apropiere. Se îmbrăcă cu cele mai frumoase haine şi plecă călare să înfrunte pe hoţi. Numaidecât l-a întâmpinat un bandit care i-a cerut hainele.
– Bucuros ţi le dau, dar ce să faci cu ele, că nu ţi se potrivesc?
– Le vând pentru pâine.
– Îţi dau eu pâine la mănăstire.
– Dar acolo se mănâncă prost.
– Îţi dau mâncare bună.
Tâlharul a încuviinţat. În mănăstire mânca cele mai bune bucate, în vreme ce călugărul mânca simplu, şezând pe pământ.
– De ce mănânci atât de simplu, zise tâlharul, eşti păcătos?
–Nu, răspunse călugărul, ci ca Dumnezeu să fie bun cu mine la judecată.
Auzind aceste cuvinte, tâlharul s-a îndreptat şi a rămas la mănăstire. (Grigorie Comşa, O mie de pilde)

Care este cel mai mare rău din lume?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
Care este cel mai mare rău din lume


Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, cel mai mare orator al Bisericii, a combătut cu multă energie învăţăturile eretice. Din această cauză a ajuns în conflict şi cu împăratul Arcadius. Odată, sfătuindu-se împăratul cu sfetnicii săi cum s-ar putea răzbuna pe episcop, unul l-a îndrumat: „Confiscă-i averile“; altul: „Pune-l la închisoare“; al treilea: „Trimite-l în exil“; al patrulea: „Ucide-l“; al cincilea însă îi zise: „Toţi greşiţi, aceste mijloace nu sunt potrivite pentru a te răzbuna pe acest episcop. Cunosc un mijloc de a-l face cu adevărat nefericit: siliţi-l să păcătuiască, căci acest om de nimic nu se teme mai mult ca de păcat“.
Şi într-adevăr, cel mai mare rău pe lume este păcatul, fiindcă nimic nu poate face pe om veşnic nefericit, nici sărăcia, nici boala, nici durerea, decât numai păcatul. (Grigorie Comşa, O mie de pilde)

Cum te poţi apropia de desăvârşire?
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
Cum te poţi apropia de desăvârşire


Sf. Antonie zise odată către un călugăr:
- Tu trebuie să sporeşti încă mult întru frica lui Dumnezeu, deoarece îţi lipseşte încă foarte mult până la desăvârşire.
Apoi îl conduse la o piatră şi-i zise:
- Ocărăşte piatra aceasta şi bate-o întruna.
Călugărul făcu aşa, iar Antonie îl întrebă dacă i-a răspuns ceva piatra. Călugărul răspunse negativ.
- Aşa trebuie să înduri şi tu toate nedreptăţile, fără a le lua în seamă. Abia atunci te vei apropia de desăvârşire.
(Grigorie Comşa, O mie de pilde)

Cum poţi munci pentru Dumnezeu
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
Cum poţi munci pentru Dumnezeu


Un monah din Muntele Sinai, deşi avea foarte mult de lucru, fiindcă trebuia să facă mâncare în fiecare zi pentru 220 de persoane, totuşi nu era niciodată năcăjit sau trist, ci vesel şi voios. Stareţul îl admirase pentru această bună dispoziţie şi odată îi ceru să-l lămurească asupra voioşiei lui. Monahul răspunse:
– Eu muncesc ca şi când tot ceea ce fac ar fi slujbă pentru Dumnezeu, referindu-se prin aceasta la cuvintele lui Hristos: „Tot ce veţi fi făcut la unul din aceşti mai mici ai mei, Mie mi-aţi făcut“.
De aici se vede că omul îşi poate îndeplini cu mult mai multă uşurinţă lucrările lui, chiar şi cele grele şi obositoare, dacă se gândeşte că a munci pentru aproapele înseamnă a munci pentru Dumnezeu. (Grigorie Comşa, O mie de pilde)

Despre milostenia unui preot
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
Despre milostenia unui preot

Era odată un preot foarte cunoscut pentru milostenia sa. Într-o zi de iarnă, un boier se duse să-i facă o vizită. Intrând în casă, boierul rămase uimit de ceea ce văzu în camera de primire a preotului. Mobila era foarte simplă şi puţină de tot, iar pereţii erau simplu văruiţi şi fără tablouri sau covoare.
- Părinte, îl întrebă boierul, ce este sărăcia aceasta din odaie?
- Prietene, îi răspunse preotul, când intru iarna în casă, pereţii nu mi se plâng niciodată că nu au podoabe pe ei sau că le este frig. Săracii însă, care intră pe poarta casei mele, primesc totdeauna câte o mâncare călduţă şi câte o hăinuţă, care îi poate apăra de frig. (Grigorie Comşa, O mie de pilde)

PREA CINSTIREA MAICII DOMNULUI
     media: 1.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:37
PREA CINSTIREA MAICII DOMNULUI
PENTRU ROMÂNI, AMVON.
Maica Domnului ocupa un loc cu totul aparte in pietatea credinciosilor ortodocsi romani. Adeseori, ca o scurta invocare, dar si ca o scurta forma de prea cinstire a Maicii Domnului, se aud rostindu-se cuvintele: <> sau: <>, ambele expresii fiind insotite indobste si de semnul sfintei Cruci. Si intr-un caz si in celalalt se observa o asociere doctrinara corecta a apelativului <>, referitor la Domnul nostru Iisus Hristos, si Sfanta Sa Maica, ori intre numele lui Dumnezeu ca Sfanta Treime si Maica Domnului cu forma diminutivului binecunoscut, <>. Analiza atenta a acestor doua moduri de invocare a Maicii Domnului arata o puternica manifestare afectiva a credinciosului, fie ca se exprima un sentiment de surpriza, de compasiune ori de speranta, fie ca se intentioneaza - cum este si corect - solicitarea ajutorului suprafiresc, prin rugaciune, la un moment de cumpana sufleteasca. Fara a intra insa in detaliile unei astfel de analize - interesanta si originala in ea insasi - remarcam acest semn deosebit de pietate al credinciosilor romani ortodocsi fata de Maica Domnului. Totusi, este necesar sa urmarim in continuare care sint motivele si temeiurile ortodoxe pentru prea cinstirea Maicii Domnului.
1. Maica Domnului in iconomia mantuirii neamului omenesc
In Sfanta Scriptura avem doua modalitati de prezentare a Maicii Domnului: una prefigurativa sau tipica, in Vechiul Testament, si alta direct sau deplin revelata, in Noul Testament.In Vechiul Testament se face mentiune despre femei care au avut o insemnatate speciala in istoria mantuirii pina la venirea lui Mesia. Astfel, Eva primea fagaduinta izbinzii asupra diavolului ispititor metamorfozat in sarpe (Facere 3, 15); Sarra devenea maica unui popor nou, a poporului ales si chiar a mai multor popoare (Facerea 17, 15-16); Rebeca si Rahila modele de mame devotate si sotii credincioase, harnice si ospitaliere, si-au sprijinit fiii lor si I-au intarit cu sfatul lor (Facerea 27, 5-17 si 42-45; 35, 16-18); Iaela (Judecatori 4, 17-22) si Rut (Rut 4, 13-22), Ana (mama lui Samuel (1 Regi 1, 10-11 si 27-28) si Estera (Estera, 5, 1-7, 3-6) au aratat evlavie deosebita, iubire netarmurita pentru poporul ales si pentru lucrarea lui Dumnezeu in lume.

Nasterea Maicii Domnului

Spre deosebire de celelalte femei mentionate in Vechiul si in Noul Testament, numai Maica Domnului a fost obiectul unor profetii. Isaia a prezis ca Fecioara va naste pe Mantuitorul in chip minunat, ca un mare semn dumnezeiesc de izbavire a poporului ales si de mantuire a lumii: <> (Isaia 7, 14). Ezichiel a profetit despre Maica Domnului ca Pururea Fecioara in viziunea sa despre noul templu al lui Dumnezeu, simbolizind-o printr-o poarta tainica a Dumnezeului lui Israel. <> (Ezechiel 44, 2). Ieremia inchipuie tot Israelul intr-o fecioara care si intoarece la Domnul si Stapanul ei pentru ascultare, ca sa devina <> binecuvintat de Dumnezeu (Ieremia 31, 21-23). Psalmistul o descrie pe Sfanta Fecioara ca pe o Imparateasa ce sade de-a dreapta lui Dumnezeu: <> (Psalm 44, 11). Dar tot Maica Domnului este preinchipuita aici si ca Fiica Imparatului Dumnezeu, impodobita si urmata de fecioare, cu alai: <> (Ps. 45, 15-16). Fara indoiala ca aceste fecioare insotitoare sint nenumaratele fecioare mucenite, care au urmat in smerenie si sfintenie jertfelnicia Maicii Domnului, tot asa cum femeile mironosite au insotit-o in momentele grele ale Patimii si ingroparii domnului nostru Iisus Hristos. De asemenea, dreptul Simeon a prezis suferinta Maicii Domnului zicindu-I, dupa ce a binecuvintat pe Pruncul Iisus: <> (Luca 2, 34-35).
Mai presus de cinstirea omeneasca fata de Maica Domnului, adusa prin cuvintele profetiilor amintite aci, este insa cinstirea dumnezeiasca adusa ei in chip minunat. Astfel, inainte de momentul extraordinar al Intruparii Cuvintului lui Dumnezeu, Sfanta Fecioara a fost vestita de Dumnezeu prin inger ca a fost aleasa pentru a naste pe Insusi Cuvintul lui Dumnezeu , cum arata Sfantul Evanghelist Luca. Ingerul Gavril a fost trimis de la Dumnezeu catre o fecioara din casa lui David, al carei nume era Maria: <> (Luca 1, 28-35).
Nasterea Mantuitorului Hristos din Sfanta Sa Maica a fost insemnata in chip minuat cu evenimente ceresti si pamantesti: aparitia unei stele mari pe cer (Matei 2, 1-11), calauzitoare pentru magii care au venit sa se inchine Pruncului Iisus; un inger al lui Dumnezeu a vestit pastorilor ca <> (Luca 2, 11); alti ingeri, <>, laudau pe Dumnezeu si ziceau: <> (Luca 2, 13-14). Pe aceste lucruri minunate, ca si pe altele in legatura cu Nasterea Mantuitorului si copilaria Lui - arata Sf. Evanghelist Luca - Maica Domnului le pastra in inima ei (Luca 2, 19 si 51), intrucit stia ca ele sint cu totul mai presus de ceea ce poate cugeta mintea omeneasca, si ca sint lucrari dumnezeiesti.
Asadar, Maica Domnului are un loc deosebit in istoria mantuirii neamului omenesc pentru ca ea este noua Eva curatita de pacatul neascultarii prin ascultarea de Dumnezeu la Intruparea Mantuitorului, este Mama Fiului lui Dumnezeu Intrupat (Emanuel); iar intrucit Biserica este numita Trup al lui Hristos, popor nou de credinciosi etc., Maica Domnului este si Maica a Bisericii, a tuturor celor renascuti prin Hristos, prin Sf. Taina a Botezului.

2. Preacinstirea Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa

Biserica Ortodoxa invata ca numai lui Dumnezeu in Treime: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, I se cuvine adorare sau inchinare, dar ca Maicii Domnului, sfintilor ingeri, sfintilor, sfintelor moaste, sfintelor icoane si Sfintei Cruci se cuvine sa dam cinstirea potrivita. Intrucit Maica Domnului este cea dintii dintre sfinti, ei I se acorda <> (iperdoulie), supravenerare. Sfintilor li se acorda numai <> (doulia) sau venerarea. In Noul Testament Maica Domnului a fost prea cinstita de Elisabeta, mama Sfantului Ioan Botezatorul , care <> si a zis: <> (Luca 1, 41-42). Apoi, dupa salutarea Elisabetei, insasi Prea Sfanta Fecioara a marturisit, ca intr-o profetie, ca pe ea <> (Luca 1, 48). Insa cel mai substantial argument pentru prea cinstirea Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa il constituie respectul dat de Insusi Mantuitorul propriei Mame in timpul copilariei si adolescentei, apoi in decursul lucrarii Sale publice cind, la rugamintea ei, a facut minunea din Cana Galileii, sau cind a incredintat-o ucenicului prea iubit in ultimele clipe ale vietii Sale pamantesti, zicind: <> (Ioan 19, 26). Si, ne spune Sfanta Scriptura, <> (Ioan 19, 27). De aici, din faptul ca abia inainte de a-si sfirsi viata pamanteasca pe Cruce, Mantuitorul a incredintat pe Sfanta Fecioara ucenicului in care avea cea mai mare incredere si care-L insotise pina in ultima clipa fara ezitare, desprindem concluzia fireasca si clara, ca Maica Domnului s-a aflat pina in acel moment in grija deosebita a Fiului. Caci daca Iisus ar fi avut alti frati - cum gresit interpreteaza unii credinciosi anumite pasaje din Noul Testament - ce rost ar fi avut ca Mantuitorul sa incredinteze pe Mama lui, <> sau ca un legamint de neschimbat, ucenicului prea iubit, iar acesta din urma sa se ingrijeasca de ea ca la propria mama? Caci se spune fara echivoc, chiar de Sfantul Evanghelist Ioan, caruia I se face aceasta incredintare, ca <> (Ioan 19, 27). Iar aceasta marturie, aparent simpla este covirsitoare!
Sfintii Apostoli au cinstit in chip deosebit pe Maica Domnului. La fel au facut si urmasii lor, episcopii, preotii si diaconii de totdeauna ai Bisericii Ortodoxe, fiind pilda centru credinciosii lor. Iar cind, prin formule eretice subtile s-a incercat sa se altereze doctirna ortodoxa despre Intruparea Fiului lui Dumnezeu si despre adevarata prea cinstire ce se cuvine Maicii Domnului, episcopii Sinodului Ecumenic de la Efes (431) au definit atit dogma hristologica imptriva lui Nestorie cit si atributul de <> pentru Maica Domnului. De al mijlocul secolului al IV-lea inainte, in Biserica Ortodoxa, asadar, s-a mentinut neschimbata invatatura ca Maica Domnului a nascut cu trup omenesc real pe Fiul lui Dumnezeu cel nascut din Tatal inainte de toti vecii, cum se stabilise deja in sedintele Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325) si cum se marturisea in Simbolul de credinta. Sinodul de la Efes a intarit si el cu detalii, invatatura ortodoxa despre Nascatorea de Dumnezeu sau, in greceste Theotokos. Mai tirziu, Sindoul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787) a reafirmat aceasta invatatura, impreuna cu invatatura ortodoxa despre cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaste si semnului Sfintei Cruci, neabatindu-se de la aceeasi invatatura apostolica neintrerupta,
Prea cinstirea Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa se face in diverse chipuri, pe care le vom arata de aici inainte, si anume: a) invocare ei in rugaciune, zugravirea chipului ei in icoane murale sau pe lemn etc., c) tinerea sarbatorilor rinduite de Sfanta Biserica in cinstea Maicii Domnului, d) atribuirea numelui Maicii Domnului, Maria, nou-nascutelor din familiile crestine ortodoxe.
a. Invocarea Maicii Domnului in rugaciune se face atit in cadrul cultului public: cele sapte laude, Sfintele Taine, ierurgii si acatiste, cit si in spatiul mai limitat al rugaciunii personale sau particulare. La cultul public, in ectenii se gaseste intotdeauna o cerere speciala pentru invocarea Maicii Domnului, la care poporul (cintaretul) raspunde: <>. Se cere, astfel, ca Maica Domnului sa se milostiveasca de credinciosi si sa mijloceasca pe linga Fiul ei si Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru dobindirea a tot ce este necesar pentru mantuire. Toate rugaciunile: de sfintire a apei, a roadelor pamantului si prinoaselor, de binecuvintare a firii inconjuratoare, din cultul Bisericii Ortodoxe, contin parti speciale adresate Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu. In mod special, Biserica Ortodoxa a utilizat si utilizeaza in cult stihiri si tropare, canoane si acatiste dedicate Maicii Domnului. De exemplu, la Vecernii, stihira cunoscuta sub numele de <> se refera la taina intruparii, slavind pe Nascatoarea de Dumnezeu. De asemenea, la Litii se aude intotdeauna frumosul tropar <>, cintat indeobste de credinciosi. In canoanele de la Ultrenii se afla un numar de stihiri speciale in cinstea Maicii Domnului, cunoscute sub denumirea < +.+-=-+.+0-+.-+=+-.+- de multa vreme, iar in unele lacasuri de cult protestante in ultimele citeva decenii, Maica Domnului este reprezentata indeobste prin statui, introducindu-se astfel tridimensionalitatea, de care se fereste Biserica Ortodoxa.
Biserica Ortodoxa tine cu strictete regulile erminiilor bizantine, introducindu-se doar ici si colo unele detalii de vestimentatie locale sau nationale. Chiar si atunci cind nu este reprezentata pictural cu Pruncul in brate, Maica Domnului este intotdeauna aproape de Mantuitorul Hristos, ca in icoanele reprezentind nunta din Cana Galileii, diverse alte ocazii din istoria sfanta, Rastignirea, Punerea in Mormint, Inaltarea la Cer, Deisis etc. astfel, Maica Domnului inspira pietate si curatie. Ca raspuns, ea primeste prea cinstirea credinciosilor care o privesc.
c. Tinerea sarbatorilor rinduite in cinstea Maicii Domnului constituie una din formele prin care credinciosii Bisericii Ortodoxe au aratat devotiunea lor speciala fata de Mama Domnului nostru Iisus Hristos. Cele trei mari sarbatori, Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie), Buna Vestire (la 25 martie) si Adormirea Maicii Domnului (la 15 august), sint tinute prin participarea la Sfanta Liturghie si prin fapte crestinesti, cea din urma prilejuind chiar pelerinaje la unele din marile minsatiri in Biserica Ortodoxa Romana.
d. Atribuirea numelui de Maria, numele In Sfanta Scriptura a Vechiului Testament gasim tipuri ale Maicii Domnului, prefigurari ale sfinteniei vietii ei, dar si profetii cu privire la nasterea Mantuitorului din Prea Curatul ei Trup. Iar la Noul Testament se descriu acele momente din viata pamanteasca a Sfintei Fecioare Maria care au avut o insemnatate deosebita pentru mantuirea lumii. De aceea s-au si subliniat astfel de momente, care au ramas apoi in memoria Bisericii crestine si au perpetuat prea cinstirea Maicii Domnului din timpurile apostolice si pina astazi. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxa nu a introdus o inovatie in cultul ei atunci cind, sub diverse forme, a recomandat credinciosilor ei sa roage pe Maica Domnului sa mijloceasca la fiul ei si Dumnezeul nostru pentru izbavirea din primejdii, pentru indreptarea celor rataciti, pentru dobindirea a tot ce este necesar in viata pamanteasca, si a harului in vederea vietii viitoare.
Cultul Bisericii Ortodoxe dovedeste cu prisosinta o intemeiata preocupare a imonologilor de a da expresie celor mai inaltatoare simtaminte pe care credinciosii orotodcsi le-au nutrit si le-au aratat fata de Maica Domnului. Aceste simtaminte au fost indreptatite de nenumaratele minuni si binefaceri pe care Maica Domnului le-a revarsat cu milostivire asupra poportului credincios: redobindirea pacii sufletesti si trupesti, vindecari minunate (vezi slujba din sarbatoarea Izvorului Tamaduirii etc.), izbinda asupra ispitirilor diavolesti. Prea cinstirea Maicii Domnului este in Ortodoxie o forma speciala de a lauda pe Dumnezeu prin sfintii Lui. Ea se mentine in limitele indicate de Sfanta Traditie si de Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe a Rasaritului, unde rugaciunea si transfigurarea sint mijloace de a ne apropia de Dumnezeu.
Pr. asist. Alexandru I. Stan,

Zodii, horoscoape de Pr. Savatie Bastovoi
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
Zodii, horoscoape de Pr. Savatie Bastovoi
Dincolo de glumele care se fac pe seama credintei in zodii, aceasta credinta exista. Este curios, dar oamenii care refuza ideea unui Dumnezeu Creator, prefera sa se supuna unor berbeci imaginari care alearga prin stele. O gospodina trece cu vederea cuvintele lui Hristos: "iubeste pe aproapele tau", dar o asculta pe prezentatoarea TV, daca ii zice: "astazi veti avea o zi grea, evitati conflictele cu cei apropiati".
Faptul ca omul e indreptat spre latura tainica a existentei sale, vorbeste despre dualitatea naturii umane. Pe de o parte, lumea imediata, vazuta, iar pe de alta parte, lumea mistica, necunoscuta si nesigura, dar prezenta in chip latent in fiecare. Omul crede, daca nu in Dumnezeu, atunci in orice altceva. De exemplu, studentii din Iasi nu trec in timpul sesiunii pe sub peretele fostei edituri "Junimea", pentru ca nu le merge la examene. Altii, din aceleasi motive, nu calca pe capacele de canalizare.
Lumea interioara a acestor oameni e o lume caleidoscopica, dezordonata, care isi lasa amprenta asupra modului de gandire si de receptare. De aici fragmentarismul lumii moderne si, mai ales, postmoderne, lumea clip-urilor si a colajelor.
Omul are nevoie de repere in univers, el nu poate sa existe de la sine. Experienta fricii, a singuratatii, ne impinge spre credintele cele mai ciudate. E adevarat, exista stele si constelatii, fiecare cu nume si traiectorii proprii, dar cum putem crede ca un corp irational poate influenta in vreun fel fiinta atat de complexa care este omul ? Ce-i drept, in complexitatea sa, omul poate sa creada chiar si ca luna, care nu e decat un bolovan, poate sa-i hotarasca soarta ! Aceasta credinta ma duce cu gandul la personajul lui Creanga, care plangea de frica bolovanului de sare de pe soba.
Sfintii parinti spun ca obisnuintele sunt a doua fire. De aceea, omul care asculta mai multa vreme horoscoapele, ajunge, in cele din urma, sa fie o umbra a semnului sau zodiacal. Acesti oameni nu isi dau seama ca devin foarte vulnerabili, pentru ca e destul sa-i afli zodia si poti face cu el ce vrei, il manipulezi ca pe un zombi, ceea ce e valabil, mai ales, pentru femei.
Noi suntem invitati sa imitam sau pe Hristos, sau berbecii, taurii si racii zodiacali. Imitand, devenim, sustine ascetica ortodoxa. Dar, desigur, fiecare e liber sa aleaga ceea ce vrea el sa devina.

De ce suferim din dragoste? de Pr. Savatie Bastovoi
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
De ce suferim din dragoste? de Pr. Savatie Bastovoi
Interviu cu monahul Savatie (Bastovoi) realizat de Alina Grigorascenco in cadrul emisiunii "Miracol si credinta" la radio "Antena C"
________________________________________
- Dragostea e un sentiment pe care il traieste orice tanar. Dar de multe ori acest sentiment provoaca suferinte. Cum sa ne protejam de ranile sagetilor lui Cupidon?
Dragostea nu numai ca este un sentiment pe care-l traieste orice om, ci am putea spune ca ea este insasi viata si scopul vietii. Depinde in ce fel intelegem noi dragostea. Pentru ca exista mai multe definitii ale acestui sentiment. Fiecare popor, cultura, au definit-o din punctul lor de vedere. In intelesul obisnuit, deja consacrat, dregostea este relatia dintre barbat si femeie, care de cele mai multe ori se limiteaza la una trupeasca. Aici am putea opune o atitudine pe care o numim moralista, adica dragostea la nivel de suflet, spirituala - platonica si dragostea afrodisiaca, adica trupeasca.
Orientalii au o carte despre dragoste care se numeste "Kama-sutra". Aceasta carte cuprinde si descrie pozitii ale corpului prin care se poate obtine maximum de placere trupeasca, denumita orgasm in psihanaliza, psihiatrie si in limbajul uzual. Acestei carti noi, crestinii, ii opunem alta carte a dragostei - Evanghelia. Dumnezeu insusi este dragoste - spune apostolul si evanghelistul Ioan. Dumnezeu este iubire.
De ce dar apare aceasta suferinta dincolo de placerea, bucuria intalnirii dintre barbat si femeie, care prin unirea lor se fac un trup, dupa cuvantul lui Dumnezeu. Insusi Dumnezeu a sadit in trupurile noastre aceasta pornire a unora catre altii - barbatul catre femeie si femeia catre barbat. Care este o tendinta si o atractie fireasca.
Dar de multe ori aceasta lege a firii este incalcata prin homosexualitate la barbati sau lesbianism la femei. Adresandu-se romanilor, apostolul Pavel le spune ca au schimbat pe Dumnezeul Cel nestricacios si s-au inchinat fapturii stricacioase. Ce inseamna asta?
Avem aceasta situatie atunci cand omul, uitand pe Dumnezeu, isi face din persoana iubita idol - un inlocuitor al lui Dumnezeu. Atunci cand toate aspiratiile, toate ideile sale despre bine si frumos, el le investeste in aceasta persoana iubita si mai tarziu nici nu le poate vedea altfel decat prin aceasta persoana.
Lucrurile sunt bune si frumoase atata vreme cat relatia lor este reciproca. Dar in momentul despartirii omul suporta un mare soc. Viata lui se goleste de ceea ce a avut el mai important. Pentru ca aici are loc un transfer de personalitate. Eul se deplaseaza si devine tu, tu devine eu. De altfel, cum spune si apostolul Pavel: "caci odata casatoriti trupurile voastre nu va mai apartin, ci trupul barbatului este al femeii si trupul femeii este al barbatului". Pentru a evita aceasta suferinta fireasca si dupa cum vedem, usor de explicat, atitudinea noastra trebuie sa fie foarte corecta, inlaturand excesele. Deoarece orice exces presupune necunoscutul. Orice exces este un risc...
- Cum poti sa eviti excesul atunci cand esti indragostit. Aceasta ar presupune un control asupra sentimentelor, or, cand se indragosteste, omul adesea pierde acest control.
Noi spunem ca inima este oarba, dragostea este oarba. Insasi aparitia acestui sentiment este excesul despre care vorbesc. Acest sentiment, pe care ne-am obisnuit sa-l numim asa, nu este, de cele mai multe ori, insasi dragostea. Atunci cand Eminescu spune ca este "un instinct atat de van, ce le vine si la pasari de vreo doua ori pe an", el nu greseste deloc, chiar daca el insusi era prada acestui sentiment.
A spus-o intr-un acces de luciditate?
A spus-o mai degraba intr-un acces de misoginism. Se vede ca suferea mult de pe urma relatiei sale cu Veronica Micle, care la randul ei era casatorita, si nu-l avea numai pe Eminescu drept amant. De multe ori intalnim la romantici aceste excese de misoginism, care nu sunt deloc luciditate si care nu sunt deloc intelepciune. De ce?
Spre deosebire de aceasta atitudine a romanticilor, pe care o gasim si la Shopenhauier, la Nietzshe, la multi alti filozofi - de diminuare a rolului si a insemnatatii femeii (ei insisi fiind, in acelasi timp, niste desfranati), in ortodoxie nu exista aceasta atitudine fata de femeie, chiar daca exista calugarie.
Misoginismul, dispretul fata de femei, este un pacat care striga la cer . Atunci cand diminuam sau injosim faptura lui Dumnezeu, zidirea mainilor Lui, pe motiv ca este femeie, noi ne ridicam impotriva a Insasi Facatorului si prin aceasta aratam ca Dumnezeu a comis o eroare si a creat o faptura imperfecta.
Femeia nu este mai putin perfecta decat barbatul. Noi invatam doar atat - ca femeia are o vointa mai slaba decat barbatul. In Noul Testament Mantuitorul Hristos o recupereaza pe Eva cea cazuta, prin care a patruns pacatul in lume si o ridica la demnitatea care o poate intrece pe cea a barbatului.
Uitati-va cine este primul om care-l itampina pe Hristos dupa inviere - este chiar Maria Magdalena, desfranata despre care aflam din Evanghelie. Ea este primul om care vede cea mai mare minune din istoria Universului - minunea Invierii lui Hristos, prin care tot neamul omenesc a inviat si a fost restabilit.
Spre deosebire de acest fel de a vedea si a intelege femeia, exista asceza, monahismul oriental - cel budist sau krisnait, care cultiva iarasi o atitudine dispretuitoare fata de femeie si fata de actul trupesc.
Repetam ca in ortodoxie, chiar daca se presupune asceza si se recomanda, deoarece insusi apostolul Pavel, atunci cand da sfaturi celor casatoriti, spune "fratilor, iata vremea s-a scurtat, cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti", aceasta nu se face din desgustul fata de femeie. In canoanele apostolice si la Vasile cel Mare se prevede caterisirea preotilor care se ingretoseaza de femeile lor pe motiv de falsa evlavie, "caci Dumnezeu a facut femeie si barbat" se spune acolo.
Uitati-va o atitudine corecta si umana, daca vreti, spre deosebire de alte moduri de asceza care au fost si la grecii antici - si Aristotel a fost un timp ascet. Deci iata un mod de a evita suferinta - prin asceza. Dar el nu este intotdeauna pe masura si in puterea tuturor. Insusi Hristos cand a fost intrebat a spus - cel care poate incapea, sa incapa.
Daca una din metodele de a evita suferinta in dragoste este monahismul - dar nu oricine ar fi in stare sa aleaga aceasta cale - logic ar fi sa presupunem ca alta varianta este casatoria? Este oare casatoria, cea bazata pe principii crestine, o garantie a faptului ca vom fi protejati de suferinte?
Despre aceasta, iarasi apostolul Pavel spune foarte bine. Vedeti, la intrebarile cele mai subtile si curioase Biblia are intotdeauna raspuns. Si un raspuns cel putin interesant. Apostolul Pavel spune asa : "Recomand si bine este sa fiti ca mine" - adica feciorelnici, necasatoriti. "Dar celor care nu pot - sa se casatoreasca. Insa acestora zic ca vor avea suferinta in trupurile lor". La ce se refera ap. Pavel? Tot el in alta parte explica: "caci cel casatorit cauta sa faca voia femeii, iar cel necasatorit face voia lui Dumnezeu" Tot asa se spune si despre femei, adica vor face voia barbatului.
Asadar, cum poate sa aiba suferinta in trup, dupa ce se afla intr-o relatie binecuvantata de Dumnezeu, prin taina cununiei de catre Biserica, deci este in afara desfranarii, in afara pacatului despre care Biserica invata ca el singur este cauza suferintelor noastre. De unde dar aceasta suferinta in trupurile celor casatoriti?
Raspunsul e simplu. Atunci cand lumea se casatoreste , nu stie ce jug isi ia. De aceea, cand alegem casatoria noi de fapt ne luam o povara mult mai grea decat calugaria, daca ar fi sa tinem cont de poruncile evanghelice si daca ar fi sa nu ne abatem de la scopul nostru - singurul scop al crestinului si al oricarui om - cel al mantuirii si al intalnirii cu Dumnezeu. Cand Apostolul spune: "cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti", la asta se refera.
In primul rand, anul bisericesc are foarte multe zile oprite [relatiilor intime] - posturi, sarbatori. Ar fi mai mult de 200 de zile pe an. In afara de aceasta se interzic relatiile in perioada alaptarii, incepand de la momentul zamislirii. Din clipa in care femeia a aflat ca este insarcinata, relatiile sunt oprite. Pana dupa incheierea perioadei de alaptare.
Foarte multi dintre oamenii sau tinerii care, desi umbla la biserica, se vor ortodocsi, totusi, nu indeplinesc aceasta restrictie, deloc neinsemnata, a Bisericii. In afara de aceasta, este evident ca orice metoda de contraceptie este exclusa si condamnata - avem exemplul lui Onan, cel care luand de nevasta pe vaduva fratelui sau, si-a aruncat samanta pe pamant, pentru a evita zamislirea si a fost omorat de Dumnezeu. Acest pacat este aspru condamnat. Nu mai vorbim de alt pacat care este avortul, sau spirala, care este si ea un avort... mai timpuriu, asa o prezinta si medicii, fiindca spirala distruge ovulul deja fecundat, atunci cand zamislirea a avut loc si se elimina practic un embrion, pur si simplu mai mic dec?t cel de 2 sau 3 luni, eliminat prin operatie chirurgicala.
Trebuie sa ne inspaimante aceasta situatie, cand femeia se face stapana a corpului sau, in sens rau. In situatia cand Dumnezeu ne spune ca tu insuti nu poti face un fir de par alb sau negru, sa ne dam seama cat de mare este pacatul cand noi singuri ne distrugem trupurile noastre si a altora, nu dam sansa la viata pruncilor care ar fi putut sa se nasca, caci pentru aceasta a lasat Dumnezeu relatia binecuvantata intre femeie si barbat. Si atunci cand spunem ca vrem sa ne casatorim pentru a prelungi spita neamului omenesc si anume de asta nu ne calugarim, atunci sa urmam acestui gand si nicidecum altfel.
Iulius Evola, un eseist italian, observa un lucru in cartea sa "Metafizica sexului": toti spun ca zamislirea este pentru a prelungi neamul omenesc, dar cat de mare este spaima tinerei fete sau femei de a ramane gravida". Deci, altul este scopul - satisfacerea poftei trupesti celei mai joase. Si anume astfel ajungem sa injosim femeia - cand ea devine un instrument al satisfacerii acestei pofte.
Aici suntem pusi in fata celui mai aprig misoginism, nu ?n cazul ascezei si al calugariei. Sa luam relatia trupeasca dintre un barbat si o femeie, dintre doi tineri. Adeseori toata dragostea lor se risipeste degraba. Si unul si altul se indreapta catre alt partener si asa la nesfarsit. Ce a iubit el sau ea la omul respectiv? Atunci cand urmeaza plansete, disperare, sinucideri, suferinte, despre care vorbim, despre care se canta in cantecele pentru tineri, se scriu poiezii, se fac picturi, piese de teatru , unde dispare acea dragoste?
Acest fapt este ridicat la nivel de mare drama a umanitatii. Sa vedem ce se afla in spatele acestei drame? Cu adevarat iubirea unei persoane fata de alta? Sau aspiratiile si tendinta catre satisfacerea necesitatilor trupesti? Vedem ca nici casatoria nu numai ca nu ne scuteste de suferinta pe care le avem in afara ei, ci uneori o poate agrava. Totusi, aceasta suferinta doar in casatorie poate fi evitata, in afara ei nicicum. Nu trebuie sa uitam ca scopul, frumusetea si rostul ei consta in a da nastere unor noi fapturi, oameni pe care atat tatal, cat si mama trebuie sa-i educe, sa-i creasca. Si atunci, iubirea este factorul principal, piatra de temelie pe care se zideste familia. Evident, atunci aceasta suferinta este omisa. Timpul pe care cei casatoriti si-l acorda unii altora are si el o insemnatate foarte mare. Tot apostolul Pavel spune: cei casatoriti sa nu se desparta pentru mult timp unii de altii, pentru a nu da prilej de suferinta, prilej de desfranare.
Parinte, este interesant ceea ce spuneti, dar cred ca multi dintre tinerii de azi inclina spre alte conceptii despre viata in familie. Cel putin exista o conceptie mai mult sau mai putin generala, potrivit careia sexul ocupa un loc important in familia moderna. Chiar conform opiniei specialistilor multe familii se destrama din cauza incompatibilitatii sexuale.
Tocmai ceea ce am spus pana acum. Asceza ortodoxa vine sa evite chiar acest lucru. Da, pana la un punct distractiile si vorbele de alint ne pot oarecum sustrage tumultului si greutatilor acestei vieti. Emil Cioran spunea ca orgasmul este suprema stare si singura care il poate smulge gandului mortii, spaimei si haosului mortii. Tantrism prostesc.
Dar haideti sa ne uitam treaz la lucruri. Da, este bine pana la un punct, dar nu intotdeauna suntem tineri, nu intotdeauna suntem sanatosi. De ce sa nu presupunem intamplarea trista in care nevasta sau sotul nimereste intr-un accident si jumatate de an trebuie sa stea la pat. Anume in aceasta situatie, daca sotii traiesc intr-un regim tumultos al relatiilor trupesti, vor aparea certurile. De ce sa uitam ca exista boli atat femeiesti, cat si barbatesti, care pot interveni pe neasteptate - fie impotenta la barbati sau cancer sau oricare alta boala la femei. De ce acesti oameni ar trebui sa se desparta? De ce trebuie sa aduca atunci in viata lor pe altcineva mai tanar, mai sanatos, de ce trebuie sa sufere copiii de pe urma acestei triste intamplari, de care nimeni nu este protejat?
Iata de ce avem nevoie sa indreptam sentimentele si relatiile noastre in sfera care este eterna, vesnica, unde iubirea este nestramtorata de factorii exteriori, unde nimic nu o poate stramtora si schimba - nici batranetea, nici boala, nici despartirea. Despre aceasta ne invata Hristos in Biserica Ortodoxa .
Cum e posibila o asemenea performanta in familia moderna? Cum sa stimulam nu dragostea fireasca ci pe cea duhovniceasca in relatiile dintre sot si sotie?
Noi, oamenii, suntem foarte mici la suflet. Dar Cel ce ne-a creat stiind de micimea noastra si stiind ca nimic nu facem gratuit si fara scop, recomandandu-ne sa nu ne pierdem viata in placeri trupesti, ne ofera in schimb alte placeri - mai mari si mai superioare - cele duhovnicesti.
Atunci cand renuntam la placerile si imbratisarile trupesti noi nu facem un sacrificiu. Noi de fapt obtinem in schimb o placere si mai mare - pe care o primim in scurta vreme dupa indreptarea noastra. Desigur nu atat de scurta ca in yoga sau alte curente disciplinare (zambeste).
Intalnirea cu Dumnezeu poate fi brusca si spontana. Despre aceasta avem pilde si in Pateric. Un frate cazuse si vine la parinte, la staret, si-i spune: avva am cazut, da-mi trei ani ca sa ma pocaiesc. El zice: e mult, fiule. "Atunci cat - unul?" "E mult, fiule". "Patruzeci de zile?" "E mult, fiule. Daca te pocaiesti cu adevarat, Dumnezeu in trei zile poate ierta pacatul tau".
Deci, sa nu-L uitam pe acest Dumnezeu al nostru care stie sa ierte neputintele noastre intr-un timp atat de scurt, sa ne scuteasca de urmarile faptelor noastre urate. Caci El a zis: Cel care-si va lua crucea si-mi va urma mie, va capata rasplata nu numai in viata de dincolo ci o va simti si aici pe pamant. Aici pe pamant rasplata consta anume in echilibrul sufletesc, linistea, pacea si iubirea, pe care doar Dumnezeu, Cel care este iubirea insasi, o poate da, nu numai noua, ci si apropiatilor, semenilor nostri, pe care-i iubim.
Caci spune proorocul - multe poate rugaciunea dreptului inaintea Domnului. Deci, indreptandu-ne noi insine viata vom avea trecere si indrazneala la Dumnezeu sa cerem pace, dragoste si iubire, nu doar pentru cei pe care-i iubim, ci chiar si pentru dusmanii nostri, dupa cum avem porunca. Si astfel sa contribuim la restabilirea armoniei si a dragostei pe care a avut-o si a pierdut-o Adam.

Lucrarea ingerilor la Sfintii Parinti
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
Lucrarea ingerilor la Sfintii Parinti

1.- Prin ingeri, Dumnezeu lucreaza curatirea, luminarea si unirea cu El a tuturor faptuirilor: "Frumusetea lui Dmnezeu, ca unul ce este simplu, bun si desavarsit, nu are nici un amestec, ci ea comunica din propria ei lumina fiecaruia, dupa vrednicie, si-l desavarseste prin taina cea dumnezeiasca, facand pe fiii Perfectiunii asemenea cu chipul ei neschimbator" (Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereasca, III,1).

- "Ca toata stralucirea de lumina ce pleaca de la Tatal, revarsand-se asupra noastra cu bunatate, ne indreapta din nou in sus, cu o putere ce unifica, si ne intoarce spre unitatea Tatalui celui ce strange la sine si spre simplitatea Sa ce indumnezeeste. Caci din El si spre El sunt toate (Rom. VI, 36), precum spune cuvantul cel sfant" (I,1).

- "Fericirea divina este asadar curatire sfanta, iluminare si perfectiune si mai presus de curatire si de lumina ea este obarsia primordiala si deplina a toata perfec¬tiunea" (III,2), asa incat toate curatirile, iluminarile si perfectiunile pornesc din Dumnezeu, Izvorul a toata sfintenia si perfectiunea (VIII, 2), iar curatirea, luminarea si desavarsirea nu sunt altceva decat comunicarea cu fiinta dumnezeiasca" (VII, 3).

- "Dar ierarhiile ceresti s-au invrednicit de comuniunea lui Iisus, lumina Tatalui cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume, nu prin mijlocirea ima¬ginilor lucrate cu sfintenie ..., ci apropiindu-se de El cu adevarat prin participarea nemijlocita la cunostintele luminii lui, celor ce indumnezeiesc, ca lor le este dat, in gra¬dul cel mai mare sa participe printr-o putere nemijlocita la virtutile lui cele divine si de oameni iubitoare" (I, 2; VII, 2),"transformandu-se pe cat cu putinta, dupa propria lui lumina, prin iubirea cea indreptata in sus catre Dansul... Caci raza aceasta fericita si divina a Tatalui care este Iisus, nu pierde niciodata ceva din simplitatea unificatoare ce-i este proprie ei, atunci cand se multiplica, asa cum se cuvine bunatatii sale, in scopul unei adoptari inaltatoare de suflet si unificatoare si se revarsa asupra fiintelor ce sunt conduse de Providenta, ci ramane in sine neclintita, intr-o identitate neschimbata, fixata in chip unitar, iar pe cei ce privesc spre ea ii atrage in sus precum se cuvine, potrivit firii sale, si-i unifica in a sa unitate care simplifica..., acomodata firii prin forma cea parinteasca adica imprejurarilor noastre" (I.2).

- "Toata lucrarea ierarhiilor ingeresti se imparte asadar in primirea si comu¬nicarea sfanta de netulburata curatenie, de lumina divina si de cunostinta desavarsita" (VII,2), fiindca "printr-o anumita randuiala si prin imitarea de Dumnezeu, ingerii sunt un mijloc de a comunica lumina cea dumnezeeasca celorlalte fapturi" (XIII, 3). Ierarhia ingereasca e astfel o intocmire sfanta, de cunostinta si de lucrare, care duce pe cat se poate, la asemanarea si la unirea cu Dumnezeu, avand pe Dumnezeu de conducator a toata stiinta si lucrarea sfanta, iar ca model neclintit, frumusetea cea prea dumnezeiasca. Ingereasca ierarhie o imita pe aceasta, pe cat este cu putinta si desavar¬seste pe membrii ei pana a-i transforma in chipuri divine, in oglinzi curate si fara pata care sa fie in stare sa primeasca in ele razele ce pornesc din obarsia luminii divine, in oglinzi care in chip sacru fiind pline de stralucirea cea luminoasa sa poata din nou lumina, la randul lor, fara pisma, treptele urmatoare ale fapturilor, asa cum se cuvine, dupa randuielile dumneziesti" (III,1-2).

-"Trebuie, asadar ca cei ce se curatesc sa ajunga la o purificare deplina si sa fie liberati de toata amestecarea cea nepotrivita, cei ce se lumineaza sa se umple de lumina divina si sa se inalte cu ochii cei prea sfinti ai duhului, pana la obisnuinta si indemanarea contemplativa, iar cei ce se desavarsesc fiind scosi din starea de imper¬fectiune sa fie facuti partasi ai stiintei celei desavarsite a tainelor sfinte. Pe de alta parte, trebuie ca cei ce pot savarsi curatirea, avand belsug de curatire, sa comunice si altora din neintinarea lor proprie ; cei ce pot lumina ca spirite mai ascutite, ce sunt proprii prin firea lor sa primeasca si sa comunice lumina si fiind plini de Duhul Sfant in chip cu totul fericit, sa reverse din stralucirea ce inunda intreaga lor fiinta si asupra celor ce sunt vrednici de lumina ; iar cei ce, in sfarsit, lucreaza desavarsirea, trebuie sa desavarseasca pe cei ce cauta perfectiunea, prin consacrarea lor intru totul sfanta, in cunostinta si intuirea tainelor celor sfinte, ca unii ce sunt inzestrati cu stiinta predarii celei perfecte" (III,3).

(N. B. Ingerii sunt deci imitatori si conlucatori ai lui Dumnezeu la intreita lui lucrare in lume). (Din Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereasca).

2. - Cele doua lucrari dumnezeiesti: directa, prin har ; mijlocita prin ingeri: Fiecare treapta a randuielii ierarhice se inalta potrivit cu rangul ei corespunzator, pana la conlucrarea cu Dumnezeu, desavarsind prin gratia si puterea lui Dumnezeu acele lucruri care revin Divinitatii, dupa fiinta sa, intr-un chip ce depaseste cu mult propria noastra fire, si sunt facute de Dansa in mod mai presus de fire, iar prin insti¬tutia ierarhiei ne sunt facute cunoscut in mod exterior, in scopul unei asezari cat mai fidele a duhurilor celor iubitoare de Dumnezeu".

(N. B. Ierarhia si harul direct sint doua cai ale lucrarii lui Dumnezeu in lume, doua cai complementare). (Din Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereasca, III, 3 ).

3. - Dumnezeu lucreaza prin ingeri ca prin niste preoti : Dumnezeu, fiind cauza a toata purificarea, curata pe toti ; ca sa fiu mai limpede, voi intrebuinta insa un exemplu obisnuit : dupa cum atunci cand ierarhul nostru curata si lumineaza prin diaconii si preotii sai, se spune ca el insusi e cel ce curata si lumineaza, tot astfel si ingerul savarseste in chip tainic purificarea : el refera la Dumnezeu, ca obarsie, propria sa stiinta si putere de curatire, ca si cum ar spune cineva ca ingerul invata asa : Principiul cel mai inalt al purificarii ce am savarsit intru tine, essenta ei, savarsitorul ei, este Acela care a chemat la existenta si pe cele mai alese naturi si le tine in jurul sau, in randuiala neclintita, ferindu-le de orice schimbare sau cadere si indemnandu-le sa participe in chip nemijlocit la lucrarea lui proprie, cea purtatoare de grija". (Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereasca, XIII.4)

4.- Cele trei directii ale lucrarii ingerilor: "Tuturor fiintelor ceresti le revin in mod firesc urmatoarele lucrari: a se indrepta si avanta spre cele de sus (spre Dumnezeu) ; a se misca necontenit in jurul lor, pastrandu-si propriile puteri (grija de propria lor stare si relatiile cu ceilati ingeri) si a participa cu grija lor la conducerea celor ce stau sub ele printr-un fel de proces comunicativ (grija de restul fapturilor).

Aceste lucrari revin tuturor fiintelor ceresti in chip nemincinos: celor superioare in chip deplin, iar celorlalte numai partial si intr-un grad mai mic". (Dionisie Areopagitu Ierarhia cereasca, XV, 1).

5. - Nici ingerii nu cunosc esenta lui Dumnezeu, asa cum este: "Cand vezi pe icoana serafimii, zburand in jurul tronului de slava al Dumnezeirii si ascunzandu-si cu aripile ochii, picioarele, spatele, fata si facand sa rasune cerul de strigatele lor, nu-ti inchipui ca ei au, cu adevarat, picioare si aripi, duhuri fiind ei ; intelege ca aceste inchipuiri vor sa arate firea cu neputinta de cuprins si de inteles a Celui asezat pe tron (Isaia VI, 2,). Fiindca si pentru ei Dumnezeu este cu neputinta de inteles si de cuprins".

- "Dumnezeu face pogoramant ca sa se arate la masura noastra, dar nimeni niciodata nu l-a vazut asa cum este El... Face pogoramant si Heruvimii tremura ; face pogoramant si muntii fumega ; face pogoramant, si marea se usuca ; face pogoramant si cerul se tulbura ; de n-ar face pogoramant, cine ar putea suferi vederea lui Dumnezeu ?"
-"Dumnezeu nu sade, nu sta asezat pe un tron, nu-i ingradit intr-un loc. Dar chiar cand ni-l inchipuim sezand, stand pe tron in mijlocul ingerilor (inchipuire a unui Dumnezeu care se pogoara la masura noastra, dar care de fapt nu sta pe tron), ingerii acestia nu-l pot privi, din neputinta de a suferi stralucirea de fulger a Domnului. Ei isi deschid aripile si-si acopar ochii cu ele. Singurul lucru de care sunt in stare este sa-l preamareasca, sa-i cante, sa faca sa rasune, cuprinsi de uimire, tainicul cant prin care il preainalta. Si tu nu dai inapoi, tu nu te acoperi, tu nu te ingropi sub pamant, tu care cu atata cutezanta vrei sa pricepi purtarea de grija a acestui Dumnezeu, a carui maretie ramane ascunsa si cu neputinta de rostit si de inteles chiar si pentru ingeri ?

Tainele Tatalui nu sunt cunoscute cu adevarat decat de Fiul si de Duhul Sfant: nimeni altul nu le poate patrunde". (Sf. Ioan Hrisostom, a II-a Omilie asupra lui Eutropiu, 10; Omilie contra celor ce se smintesc, 3).

6. - Ingerii se curata de nestiinta: "Vei zice ca din ierarhiile ceresti lipsesc cu totul cetele ce se curatesc, pentru ca nu-i ingaduit, nici adevarat sa spui ca exista vreun ordin ceresc care sa nu fie curat... Cu toate acestea se poate spune intr-un inteles sfant, despre cereasca ierarhie, ca pentru toate treptele inferioare curatirea sta in aceea ca ele sunt luminate de Dumnezeu asupra unor lucruri ce nu le-au cunoscut pana atunci, ajungand prin aceasta la o intelegere si mai deplina a cunostintelor dumnezeiesti, si fiind curatite de nestiinta celor ce nu le cunoasteau inca... Astfel sunt in ierarhia cereasca cete ce se lumineaza si se desavarsesc, intrucat cetele cele mai inalte si mai indumnezeite curata cetele inferioare lor de orice nestiinta, umplandu-le de iluminarile cele prea divine si desavarsindu-le in stiinta cea mai sfanta dintre toate, a cunostintelor dumnezeiesti" (Dionisie Areopagitul, Ierahia Biseri¬ceasca. VI,3).

7. - Ingerii sporesc in dragoste si in cunoastere: "Toate fiintele zidite au capatat de la Facatorul o randuiala a vietii lor si un inceput, iar pentru unele a fost hotarat si sfarsitul plinire virtutii nu are hotar: la tot sfarsitul am vazut sfarsit, numai porunca Ta sfarsit nu are (Ps. 118, 96). Daca lucratorii cei buni vor pasi din puterea lucrarii, in puterea vederii ; daca dragostea niciodata nu inceteaza si daca Dumnezeu pazeste intrarea fricii tale si iesirea dragostei tale (Ps. 120, 8), apoi e limpede ca si plinirea dragostei e fara de hotar si niciodata nu vom inceta sa sporim in ea nici in veacul acesta, nici in cel viitor, prin lumina primind o noua lumina a intelesurilor. Si macar ca unii vor socoti lucru de mirare ce vorbim acum, incredintandu-ma insa din marturiile aduse, voi spune, o, fericite Parine, ca si ingerii, aceste fiinte fara de trupuri, nu petrec tara de sporire, ci mereu adauga slava la slava si pricepere la pricepere". (Sf. Ioan Scararul. Cuvantul XXVI, 152).

8. - Cantecul ingerilor. -"(Scriptura) a descoperit oamenilor imnele ingeresti in care se arata in chip sacru covarsirea luminarii lor celei prea inalte. Fiindca unii din ei, ca sa vorbim poetic, striga asemenea glasului de ape multe: Binecuvantata este-slava Domnului in locul sau (Ezech. III,12) ; altii insa inalta acel mult vestit si prea-cuvios cantec de lauda : Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava lui (Isaia VI, 3). Din aceasta se vede, ca sa vorbim pe scurt, ca se cuvine pe dreptate ca divinitatea, ca una ce merita cinstire si trebuie a fi laudata si proslavita mai presus de orice, sa fie cunoscuta si preamarita pe cat cu putinta de duhurile cele de Dumnezeu purtatoare. Caci acestea formeaza, precum spun Scripturile, locurile cele divine de odihna, ale Dumnezeirii. Dar cantecul de lauda al acestei ierarhii ne mai invata ca divinitatea este o monada si o unitate in trei ipostase ce-si revarsa Pro¬videnta sa cea bogata in iubire asupra intregii fapturi, de la fiintele cele mai presus, de ceruri pana la lucrurile cele mai indepartate ale acestui pamant pentru ca ea este obarsia si cauza oricarui lucru si cuprinde totul intr-un chip mai presus de fiinta, intr-o imbratisare neinteleasa". (Dionisie Areopagitul, Ierarhia cereasca, VII, 4).

- "Trei mai ales laude si slavoslovii sunt, cu care slavoslovesc pe Sfanta Treime cele noua cete ale ingerilor. Si cea dintai ierarhie, a Scaunelor, Heruvimilor si Sera¬fimilor lauda prin : Ghel, Ghel, care iesea din roatele Heruvimilor, dupa Ezechil (X, 13) si inseamna preschimbare si descoperire. Iar cea de-a doua ierarhie, a Domniilor, a Puterilor si a Stapaniilor, lauda aduce : Sfant, Sfant, Sfant. Iar cea de-a treia, a Incepatoriilor, Arhanghelilor si ingerilor, lauda aduce: Aliluia". (Din Sf. Nicodim Aghioritul, Razboiul Nevazut, I, nota la cap. 33).

9.- Sfintele ierarhii la lucru -"Cele noua cete despartite sunt in trei ierarhii, care cate trei cete cuprind fiecare.... Mai sus si mai aproape de Prea Sfanta Troita sunt: Serafimii, Heruvimii si Scaunele. Si mai intai Facatorului si Ziditorului ii stau inainte iubitorii de Dumnezeu Serafimi, cei cu cate sase aripi, precum a vazut Isaia, care a zis : Serafimii stau imprejurul lui, sase aripi la unul si sase aripi la altul (Isaia VI, 2). Si sunt in chipul vapaii, ca unii ce fara mijlocire stau inaintea aceluia de care se scrie: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Evrei XII, 29); Scaunul lui para de foc, iar imbracamintea slavei Domnului ca focul invapaind (Dan. VII,9). Cu acest fel de slava Serafimii, stand inainte, in chip de foc, dupa cel ce a zis : Cel ce faci pe ingerii tai duhuri si slugile tale para de foc (Ps. 103,4). Si ard cu vapaia dumnezeiestii iubiri si pe altii ii aprind catre dumnezeiasca dragoste, precum si numele lor ii arata, ca in limba evreiasca Serafim se talcuieste cel ce aprinde sau incalzeste".

- "Iar dupa Serafimi, lui Dumnezeu celui, a toate vazator care locuieste intru lumina neapropiata, ii stau inainte de Dumnezeu inteleptitii Heruvimi cei cu ochi multi, intru luminare nesupus, care mai mult decat alte cete mai de jos, stralucesc totdeauna cu lumina intelegerii si cunostintei lui Dumnezeu si cu tainele lui Dumnezeu si ale stiintei adancului intelepciunii luminandu-se si pe altii lumineaza. Ca numele lor Heru¬vim intru aceeasi limba evreiasca se talcuieste : multa intelegere sau varsare de inte¬lepciune. Ca prin Heruvimi si la altii se varsa intelepciunea si se da ochilor mintii luminare spre vederea si spre cunostinta de Dumnezeu".

- "Apoi Celui ce sade pe scaun inalt si prea inaltat ii stau inainte purtatorii de Dumnezeu, Tronurile, ca pe dansii ca pe niste scaune intelegatoare se odihneste Dumnezeu duhovniceste. Iar purtatori de Dumnezeu se numesc nu cu fiinta, ci cu darul si cu slujirea... Ca si trupul lui Hristos a fost purtator de Dumnezeu... ca unul ce purta pe Dumnezeu-Cuvantul cu unirea cea nedespartita dupa fiinta si dupa ipostas... Iar Tronurile, nu dupa fiinta, ci dupa darul cel dat lor la o slujba ca aceasta. Deci cu negrait chip odihnindu-se Dumnezeu pe dansele, randuieste judecatile sale cele drepte, dupa zisa lui David : Sezuta-i pe scaun cel ce judeci cu dreptate (Ps. IX,5). Pentru aceasta straluceste intru dansii mai ales dreptatea judecatilor lui Dumnezeu. Si slujesc judecatii lui Dumnezeu celei drepte si o proslavesc pe dansa si varsa puterea dreptei judecati peste scaunele judecatorilor acestor de jos dand stapanitorilor a face judecati drepte".

- "Iar intru cea de mijloc ierarhie asijderea trei sunt cetele sfintilor ingeri: Domniile, Puterile, Stapanirile. Si se numesc Domnii, pentru ca domnesc peste ceilalti ingeri care sunt sub dansii, ei slobozi fiind si lepadand toata temera cea de rob, eu voie sloboda si cu bucurie slujesc neincetat Domnului. Si varsa peste stapanii cestor de jos, care sunt pusi de la Dumnezeu, puterea unei stapaniri cu buna intelegere a iconomiei celei intelepte, pentru ca bine sa domneasca peste lucrurile si tarile care le sunt lor incredintate. Si inca invata a stapani simturile, a smeri poftele cele fara de randuiala dintru sine si patimile si pe trup a-l face rob duhului si a domni peste voia sa si a fi mai presus decat toata ispita".

- "Iar Puterile umplandu-se de dumnezeiasca putere slujesc voii celei tari si puternice a Domnului lor Celui atotputernic, fara de zabava si fara de osteneala savarsind-o pe dansa. Si fac minuni prea mari si acelasi dar al facerilor de minuni il varsa peste placutii lui Dumnezeu care sunt vrednici darului acestuia ca sa faca ei minuni si sa tamaduiasca toata durerea si mai inainte sa graiasca ceie viitoare. Si ajuta Sfintele Puteri oamenilor celor ce se ostenesc si sunt insarcinati spre purtarea jugului celui pus asupra lor ori in ce fel de ascultare ca sa fie puternici a implini chemarea lor si a purta neputintele, celor neputinciosi. Si intaresc pe tot omul spre rabdare ca sa nu slabeasca in scarbe si ca intru tarie cu marime de suflet si cu puter¬nica barbatie sa rabde toate cele ce vin asupra noastra si cu smerenie pentru toate sa multumeasca lui Dumnezeu celuia ce toate le randuieste spre folosul nostru".

- "Iar Stapanii se numesc ca au stapanire peste diavoli ca sa alineze stapanirea cea draceasca si sa potoleasca ispitele cele aduse de dansii asupra oamenilor si a nu da lor slobozenie ca sa vatame pe cineva atat pe cat le-ar fi voia, ca intaresc pe nevoitorii cei buni intru nevointele si ostenelile cele duhovnicesti, pazindu-i pre dansii ca sa nu se pagubeasca de imparatie, iar celor ce se lupta cu patimile si cu poftele, le ajuta in ziua razboiului a goni gandurile cele rele si a birui asuprelile vraj¬masului...".

- "Asijderea si intru ierarhiile cele mai de jos, trei cete sunt: Incepatoriile, arhanghelii, ingerii. Incepatorii se numesc ca sunt mai mari peste ingerii cei de jos, rinduindu-i pre dinsii spre implinirea dumnezeestilor porunci. Si le este lor incredintata-indreptarea a toata lumea si pazirea tuturor imparatiilor si a domniilor pamanturilor si a tuturor noroadelor, a neamurilor si a limbilor. Ca fiecare imparatie si neam si limba are deosebi ei pazitor si indreptator pe un inger dintru aceeasi ceata cereasca ce se zice incepatorii. Acestei cete slujba ii este a invata pe oameni ca sa dea datornica cinste la tot incepatorul dupa vrednicia dregatoriei lui. Si acesti ingeri la treptele dregatoriilor celor cinstite inalta pe cei vrednici si-i povatuesc pe dansii, ca nu pentru al sau castig si sin¬gura chiverniseala si pentru iubirea de cinste si slava cea desarta sa se suie la vreo incepatorie. Ci pentru singura cinstea lui Dumnezeu si pentru latirea si inmultirea sfintei laude lui si pentru folosul celor de aproape, slujind deobste tuturor trebuintelor celor de sub stapanirea lor".

- "Iar Arhangheli se numesc acei mari biruitori care vestesc tainele cele mari si preaslavite si acestora le este slujba a descoperi proorociile si luminarile si cunostin¬tele si intelegerile voii lui Dumnezeu. Iar Sf. Grigorie Dialogul zice ca arhanghelii in¬multesc sfanta credinta intru oameni, luminand mintea lor cu lumina intelegerii Sfintei Evanghelii si descoperindu-le lor tainele credintei celei drepte...".

- "Iar ingerii intru ostile cele ceresti sunt mai jos decat toate cetele si mai aproape de oameni; acestia tainele lui Dumnezeu cele mai mici si vointele lui vestesc oamenilor si ii povatuiesc ca sa vietuiasca cu fapte bune si cu dreptate, dupa Dumnezeu. Si sunt pusi ca sa ne pazeasca pe noi pe fiestecare credincios. Deci, pe cei ce stam, ne tin ca sa nu cadem, iar pe cei ce cadem, ne ridica sa ne sculam, si niciodata nu ne lasa pe noi, macar de gresim, ca totdeauna gata sunt a ne ajutat noua, numai de vom vrea sin¬guri noi".

- "Si toate cetele cele mai presus de ceruri de obste ingeri se numesc ca numele acesta inger, nu este nume al firii lor, ci al slujirii. Ca toti slujesc poruncii lui Dum¬nezeu, dupa cea scrisa : Au nu sunt toti... duhuri slujitoare trimitandu-se spre slujire ?

(Evrei I, 14). Dar despartite si nu intocmai le sunt slujbele lor". Din Vietile Sfintilor de Neamt, la 8 noiembrie).

10. - Bucuria ingerilor. -"Cetele ceresti sunt cu totul straine de placerea pati¬masa care este fireasca noua. Ele se bucura insa impreuna cu Dumnezeu de aflarea celor pierduti (Luca XV, 19,32) ca unele ce iau parte la dumnezeiasca desfatare si la bucuria cea buna si fara pasiune pentru grija si mantuirea acelora ce se intorc la Dum¬nezeu, asemanandu-se cu acea bucurie negraita de care s-au impartasit adesea si oamenii cei sfinti cand, prin mijlocirea lucrarii lui Dumnezeu, au primit asupra lor revarsarea dumnezeiestilor iluminari" (Dionisie Areopagitul, Ierarhia Cereasca, XV, 9)

11. - Diavolul si omul. -"Diavolul neincetat lucreaza sa impiedice mantuirea noastra si nu pentru folosul sau, fiindca, dimpotriva, cu ravna lui isi mareste osanda ; si furia lui merge pana acolo ca adesea incearca si lucruri peste putinta, atacand nu nu¬mai pe cei de care-i incredintat ca-i va zdruncina si-i va dobori, ci pana si pe aceia care s-au dovedit destoinici sa-i strice toate uneltirile. Auzind intr-o zi lauda patriarhului Iov de la Cel ce cunoaste toate tainele, si-a inchipuit ca va izbuti sa-l clatine. Si din ziua aceea n-a incetat sa puna toate in miscare, sa rascoleasca toate, cautand sa-l faca sa cada. N-a deznadajduit nici chiar dupa ce Dumnezeu a dat virtutilor acestui om drept cea mai covarsitoare marturie". (Omilia I despre Lazar, 3).

- "Poate oare sufletul omului pacatui daca nu i se face sila ? Sufletele pacatuiesc liber si de bunavoia lor ; ele se dau singure pacatului : nu sunt nici constranse, nici sub tiranie. Ne-o dovedeste pilda tuturor celor ce au infrant uneltirile diavolului : zadarnic a rascolit si a prabusit toate, diavolul n-a putut indupleca pe Iov sa rosteasca un singur cuvant de blestem. E limpede, asadar, ca noi suntem stapani sa primim sau nu indemnu¬rile diavolului si ca nu induram din partea lui nici sila, nici tiranie". (Omilia II despre Lazar, 2).

- "Asa ca va indemn sa cugetati la aceasta si sa aveti neincetat in minte ca nu trebuie sa dam niciodata vina pe diavol, ci pe lipsa noastra de vointa. Cand spun aceasta, nu o fac spre a-l scuti pe el de invinuire ; departe de mine ; ca el umbla ca un leu rapitor, strigand si cautand sa inghita toate. Dar vreau sa va intaresc, vreau sa nu va socotiti la adapost de invinuire voi, care, din vina voastra, cadeti atat de lesne in pa¬cat, vreau sa incetati a rosti cuvinte necugetate ca acestea : De ce a ingaduit Dumnezeu acestei fiinte raufacatoare sa ne doboare si sa ne calce in picioare ? Asemenea cuvinte sunt de-a dreptul nebune : Cum sa ne miram, cand Dumnezeu a ingaduit diavolului sa ne atace, dimpotriva, tocmai in vederea mantuirii noastre, si anume ca sa ne trezeasca din lene si sa afle prilej de a ne incununa?" (Omilia 23 la Geneza, 3).

-"Poate ma vei intreba, de ce oare Dumnezeu n-a nimicit pe diavol din clipa cand a pacatuit ? Iti voi raspunde ca e aici o lucrare a Providentei fata de noi. Intrebarea ta ar fi intemeiata in adevar, daca acest duh rau ar putea sa ne subjuge cu sila. Dar de vreme ce el nu poate folosi contra noastra decat armele momelii si indemnului si de vreme ce noi putem respinge ispititoarele lui ademeniri, de ce vrei tu sa ne lipsesti de o pricina de vrednicii si sa tai cauza cununilor noastre ?... Dumnezeu ingaduie diavo¬lului sa ispiteasca pe om, cu scopul ca cel pe care el i-a invins, sa-l poata la randul lor birui... Dar vei zice: nu toti vor fi biruitori. Negresit, dar e vina lor... Fiindca pacatosul pe care diavolul il sfasie, e mult mai putin biruit de forta superioara a vrajmasului, cat de propria lui lipsa de vointa... E drept, diavolul e un duh rau, dar noi il putem sili sa ne faca mult bine, cu toata vointa lui cea rea... Daca umblam cu paza, el serveste la inaintarea noastra spirituala". (Cartea 1 catre Stagir, 4).

- "Cand Adam, in mijlocul desfatarilor raiului a cazut, nu a fost oare aceasta din cauza slabiciunii voii lui ? Si cand Iov, cu toate nenorocirile care-l inconjurau si-l apasau, a ramas in picioare, tare si nezdruncinat, nu-i invederat oare ca aceasta a fost din cauza treziei vointii lui ? Acesta ne da si mai mare indrazneala sa stam in fata dia¬volului". (Omilia III despre diavol, 4).

- "Dar, veti zice, daca pricina raului este in noi, trebuie oare sa intelegem ca ne putem pierde si fara mijlocirea diavolului? Asa si este: multi se pierd in afara de orice inraurire a diavolului. Da, diavolul nu face tot raul ; lipsa noastra de vointa, sin¬gura, este cauza multor rele ; sau daca e la mijloc si lucrul diavolului, noi insine i-am dat prilejul lucrarii. Spuneti-mi, in ce clipa diavolul a avut putere asupra lui Iuda ? - Cand Satan, imi veti raspunde, a intrat in el. Dar ascultati din ce pricina a intrat: pen¬tru ca era furt si lua din argintul milelor. Iuda insusi, asadar, a deschis lui Satan in¬trarea. Asa ca nu diavolul e adevarata pricina a raului, ci noi, care il chemam si il pri¬mim intru noi... Sa fim treji, asadar, fara incetare asupra noastra si pana si cursele diavolilor se vor intoarce spre slava noastra... Sa nu ne inselam singuri : daca suntem treji, diavolul nu va fi niciodata in noi pricina a raului; dimpotriva..." (Omilia 54 la Faptele Apostolilor, 3). (Din Cuvintele Sf. loan Hrisostom).

12. Lucrarile vrajmasului. -"Zis-a un batran : de voiesti sa traiesti dupa legea lui Dumnezeu, omule, vei afla ajutator pe Puitorul de lege ! Iar de voiesti sa nu asculti po¬runcile lui Dumnezeu, vei afla pe diavolul ajutand la caderea ta. A zis iarasi: da vointa si ia putere" (Pateric, Cap. XXII, 2).

- "Unui frate oarecare i s-a aratat diavolul intr-o noapte in chip de inger lumi¬nat si i-a zis lui : Eu sunt Gavriil si sunt trimis sa-ti aduc o veste buna. Iar fratele i-a raspuns lui : Cauta ca vei fi trimis la altii, ca eu sunt pacatos si nu sunt vrednic sa vad inger. Aceasta el zicand, indata a pierit vicleanul dinaintea lui si a fost nevazut". (Pa¬teric, cap. VII, 5).

"A zis iarasi maica Teodora ca era un frate care de multimea ispitelor zicea : ma duc de aici. Si dupa ce si-a pus sandalele in picioare, a vazut pe alt om ca-si punea si el sandalele lui si a zis catre fratele omul acela : Au nu pentru mine pleci ? Iata eu merg mai inainte decat tine, ori unde vei merge. Si acest om era dracul, care ii facea lui ispitele". (Pateric, pentru Maica Teodora, 7).

- "Un frate a intrebat pe un batran zicand : pentru ce cand stau la rugaciune mai mult ma trage gandul la alte griji ? Si a raspuns batranul : diavolul dintru inceput nevrand sa se inchine Dumnezeului tuturor, s-a lepadat din ceruri si strain s-a facut de imparatia lui Dumnezeu. Pentru aceasta si pe noi ne sileste a ne trage de la rugaciune la alte zabavi, vrand sa lucreze si intru noi ceea ce a patimit el". (Pateric, cap. XXII, 9).

"Ziceau unii din batrani: cand vei acoperi ochii boului, atunci se suceste si umbla, plecandu-se intru toate oranduielile fierarului, iar de nu ii vei acoperi ochii, nu se supune.

Asa si diavolul : de va apuca a inchide ochii omului, il duce la tot pacatul, iar de se vor lumina ochii lui, lesne va putea scapa de mestesugurile vicleanului" (Pateric, Cap.XXIII, 10).

- "Graiau batranii : trei puteri ale satanei sunt care merg inaintea a tot pacatului: uitarea, negrija si pofta. Ca daca vine uitarea, naste negrija si negrija naste pofta. Cel ce nu vine intru uitare, nu cade intru negrija, iar cel ce nu cade in negrija, nu vine la el pofta si cel ce nu pofteste nu cade niciodata cu darul lui Hristos". (Pateric, III, 7).

- "Spuneau parintii pentru un batrin oarecare ca sedea in chilia lui si, nevoindu-se pentru mantuirea lui, vedea aievea pe diavolul, umbland si il hulea pe el. Iar dia¬volul, vazandu-se batojcorit de multe ori de batran, odata s-a aratat lui, zicand : Eu sunt Hristos. Iar batranul, vazandu-l pe el si-a inchis ochii sai. Zis-a lui diavolul: Pentru ce iti inchizi ochii ? Cauta de ma vezi, ca eu sunt Hristos. Raspuns-a batranul: Eu nu voi sa vaz pe Hristos cu ochii mei in lumea aceasta. Aceasta auzind diavolul, s-a tacut ne¬vazut". (Pateric, Cap. VII, 6).

13. Deosebirea duhurilor -"Numai cei desavarsiti pot cunoaste intotdeauna care gand vine in suflet de la constiinta, care de la Dumnezeu si care de la draci. Caci de la inceput dracii ne dau noua in ascuns nu numai lucrurile cele rele. De aceea si lucrul acesta este foarte intunecat". (Cuv. XXXVI, 186).

- "Nu te mira ca dracii in chip ascuns adesea ne dau si ganduri bune, iar pe urma ne vorbesc impotriva prin alte cugete. Acesti vrajmasi ai nostri au de gand sa ne castige, incredintandu-ne prin acest viclesug ca ei cunosc si gandurile inimii noastre". (Cuv. XXVI, 153).

- "Dracii adeseori se prefac in ingeri de lumina si iau chipul mucenicilor si ne arata noua in vis cum ca am venit la ei ; iar cand ne trezim, ne umplu de bucurie, si de inaltare. Acest lucru sa-ti fie drept semn ca esti inselat ; ca ingerii ne arata chinurile, infricosata judecata si despartirile, iar dupa ce ne trezim, ne umplu de frica si de mah¬nire. Daca ne vom supune dracilor in vis, ei si in timpul de veghe isi vor bate joc de noi. Cine crede in vise, acela e cu totul neiscusit; iar cine nu le da crezare, acela este filozof. Deci sa crezi numai in visele care-ti vestesc chinurile si judecata, iar daca te aduc la deznadejde, acela sunt de la draci". (Cuv. III, 28).

- "Un suflet destoinic ii ridica pe draci la lupta impotriva sa, iar cu inmultirea luptelor se inmultesc si cununile. Cel neranit de vrajmasi nu capata nici o cununa, iar cine din caderile ce i se intampla nu slabeste cu duhul, pe acela il vor lauda toti ingerii ca pe un ostas viteaz". (Cuv. XXVI, 1956). (Din cuvintele Sf. Ioan Scararul).

14. Dreapta cinstire a ingerilor. -"Credinta rea a inchinarii de ingeri se inmul¬tise in zilele Sfintilor Apostoli, pe care dezradacinand-o, Sf. Pavel graieste in trimiterea sa cea catre Coloseni : Nimenea pe voi sa nu va amageasca, dupa capul lui, intru smerita cugetare si intru slujba ingerilor, cele ce nu stie invatand, in desert umflandu-se in mintea sa si necinstind Capul, adica pe Hristos (Col. II, 18).

Ca erau intru acea vreme oarecare eretici aratandu-se cu chipul smeriti si cu mandrie parandu-li-se ca urmeaza ingerilor, prin infranare si prin viata curata, care si invatau asemenea inchinaciune a face ingerilor, precum si insusi lui Dumnezeu. Dupa aceia s-au sculat altii care ziceau ca ingerii sunt ziditori ai fapturii celei vazute, mai sus si mai cinstiti decat Hristos Fiul lui Dumnezeu, ca niste fara de trupuri, iar pe Mihail il graiau ca este Dumnezeu al evreilor. Iar altii, dandu-se vrajitoriilor si pe norod inseland, sub numele ingerilor chemau pe draci de le slujeau lor, numindu-i pe dansii ingeri, iar mai virtos in Colose care este sub Mitropolia Laodiceei se inmultise un eres ca acesta si de la multi se savarsea in taina paganeasca inchinare de ingeri care, asemenea cu inchinarea de idoli era. Pe aceasta soborul Sf. Parinti cel de loc din Laodiceea (360) o a blestemat si o a dat anatemei. Si blestemata si lepadata fiind acea rea credinta a inchinarii de ingeri, s-a legiuit buna credinta si vrednica datorie a cinstirii si a praznuirii sfintilor ingeri, ca a unor slujitori ai lui Dumnezeu si pazitori ai neamului omenesc... Si cu vrednica cinstire in 8 zile ale lui noiembrie praznueste sf. pravoslavnica Biserica, aceea ce se lupta, careia ii trebuieste ajutorul lor, cu cantari minunate soborul celor noua cete de ingeri, de vreme ce toate cele noua cete de ingeri se vor aduna in ziua cea ingricosata a judecatii Domnului, care se zice de la dumnezeiestii invatatori ai Bisericii, ziua a opta, ca dupa veacul acesta, care prin zilele saptamanii se intelege, va veni veacul viitor, precum ziua a opta".

(Din Vietile Sfintilor, 8 noiembrie).

15. - Ingerul pazitor si oamenii. - Dumnezeu a dat fiecarui om, ce vine in lume, un povatuitor nevazut, care-l insoteste pe tot drumul vietii ca Rafail pe Tobie. E slujirea necurmata a ingerilor. Dar cum se petrece oare lucrarea aceasta ocrotitoare de la unul la altul ?

Vietile sfintilor cuprind mii de intamplari, aratand ca faptul se poate petrece uneori ca mijlocirea unei puteri naturale : o piatra sau alte lucruri ucigatoare aruncate asupra noastra, pe care mana lui le indeparteaza ; un pas gresit de care el ne apara ; o otrava pe care el o face nevatamatoare. Pe maini te vor purta, zice psalmul, ca sa nu lovesti de piatra piciorul tau.
Insa ei mai lucreaza si pe cale de sfat deslusit ori de inspiratie. In starea dintai este fericitul Augustin, care aude acel glas staruitor in gradina : Ia si citeste! Si asa sunt toti care s-au intors la Dumnezeu, carora ingerul le-a pregatit intalnirea cu omul, cu cartea, cu faptul trebuincios pentru greutatile lor deosebite si in stare sa le dea dez¬legarea. Sau daca nu-i ceva spus lamurit, alteori e o greutate pe suflet, o impingere, o sfasiere, e izbucnirea dintr-odata a unui vazduh de rai, a unei rasuflari de copil, a unei prospetimi de nevinovatie...

Dar mai cu seama exista intre ingeri si noi o legatura statornica. O mana se afla care nu slabeste chiar si cand dormim, mana noastra. Suntem ca bietul orb care nu vede nimic, dar care stie tot ce se intampla celui ce-l calauzeste: merge, se opreste, se intoarce la dreapta, coboara, alearga... si n-am mai simti poate deloc mana pazitoare, de n-ar fi din cand in cand apasarea aceea straina si fara seaman a degetelor ei pe degetele noastre, intre noi e pusa o lege. Suntem ai lui si nu mai poate sa ne paraseasca oricand ar vrea. Trebuie sa mearga pana la capat. In fundul noptii noastre suntem in legatura si unire cu cineva care vede pe Dumnezeu si il priveste prin toti porii fiintei lui. Pe pamantul unde suntem, impartasim bataile inimii acestui frate ceresc, care vorbeste cu Tatal .

Dar oare prin ce se face legatura intre el si noi ? Prin ce suntem legati unul de aitul ? E cu totul altceva decat o legatura de la mana la mana ? E acea lumina din adanc care-i inima curata... Nu-i scris in Evanghelie : Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu ? Ingerul nu inceteaza nicicand sa-l vada. Cand avem si noi inima curata, au disparut toate zidurile dintre duhul care vede si sufletul facut sa primeasca lumina... Dar cand inima nu-i curata, e ca si cand dam ingerului intristat, ca organ de legatura un madular ciung si o mana nesimtitoare... Ce fericire sa-l asculti si cate nu avem a scoate de la el! Asa descoperim, cum zice Apocalipsul, ca masura ingerului e si masura omului. Felul in care mergem e si al nostru, dar e totodata si al lui... El e cel ce mi-a curatit ochii cu fierea Negraitului Peste. El e cel care ma face sa vad toate intr-o fata noua si el face ca sub pasii mei azurul cerului se impleteste cu drumurile cele mai intunecate. El scoate din toate invatamantul si preamarirea si toate, la dreapta si la stanga mea, se fac prin el miscare, idee, asemanare si imn.

Scriptura ne arata ca ingeri pazitori au nu numai oamenii singuratici, ci si aduna¬rile oamenilor. Si acesti ingeri duc inaintea lui Dumnezeu faptele si rugaciunile obstilor omenesti si sunt raspunzatori si de vredniciile, dar si de gresalele lor. (Din Cartea de meditatii)

16. Ingerii in viata oamenilor. -"Sfantul ava Antonie sezand odata in pustie, a venit in lenevire si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu : Doamne, voi sa ma mantuesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in scarba mea ? Cum ma voi mantui ? Si sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut pe oarecarele semanand cu sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se si iarasi sezand si impletind funia, apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Si acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie. Si a auzit pe inger zicand :"Asa fa si te mantueste! Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si asa facand, se mantuia". (Pateric, Ava Antonie, 1).

- "Un batran sedea in pustie departe de apa douasprezece mile. Si mergand intr-o zi sa aduca apa, s-a suparat si a zis : Ce trebuinta este de osteneala aceasta ? Sa viu si sa petrec aproape de apa. Si aceasta zicand intru sine, a simtit pe oarecare venind dupa dansul. Si intorcandu-se a vazut pe cel ce venea dupa el ca ii numara pasii. Si l-a intrebat pe dansul batranul zicand : Cine esti ? Iar el a zis : ingerul Domnului sunt si sunt trimis sa numar pasii tai si sa-ti dau tie plata. Si aceasta auzind batranul, intarindu-se cu su¬fletul, s-a facut si mai osarduitor. Si a mai adaus inlauntru cinci mile, adica a locuit mai inlauntrul pustiei, departe de apa saptesprezece mile." (Pateric, cap. XXI, 9).

- "Un batran oarecare sezand singur in chilie s-a bolnavit. Si neavand pe cineva sa-l slujeasca, manca orice gasea in chilie ; si asa a facut multe zile, fiindca nu a venit nimenea la el spre cercetare. Iar dupa ce a trecut treizeci de zile, de vreme ce nu venise nimenea la el, a trimis Dumnezeu pe un inger sa-i slujeasca lui si a petrecut cu el sapte zile. Apoi si-au adus aminte fratii si au venit spre cercetarea lui si batand ei in usa, s-a dus ingerul. Iar batranul striga dinlauntru : Duceti-va de aicea, fratilor ! Iar ei stricand usa au intrat si l-au intrebat pentru ce striga? Iar el a raspuns lor: Treizeci de zile am patimit si nimenea nu m-a cercetat, si iata sapte zile sunt de cand Dumnezeu a trimis un inger de imi slujea si cum ati intrat voi, s-a departat de la mine. Si acestea zicand, a adormit, iar fratii mirandu-se, au proslavit pe Dumnezeu". (Pateric. Cap. XXVI, 2).


Arhim. Benedict Ghius

Marele Iuda de Pr. Arsenie Boca
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
Marele Iuda de Pr. Arsenie Boca
Trădătorul ... Omul care L-a vândut şi pe Dumnezeu. Omul cu suflet meschin, îngust, orbit.
Unii au căutat să-l prezinte dimpotrivă: pătruns de un ideal al neamului său - dezrobirea politică a lui Israel. Cum că Iisus îi înşela aşteptările. Deci avea dreptate să apere pe Israel de un "om" care-l conducea contrar intereselor sale. Au dreptate. Dar atâta dreptate câtă poţi da unui om care raţionează just pe principii false. Israel a refuzat să-l considere pe Iuda printre eroii neamului. Conducerii lui Israel îi trebuia doar un trădător. S-a prezentat Iuda. "Iar ei s-au bucurat şi s-au tocmit să-i dea bani".
Pe urmele explicaţiei
Fariseii cu gândul ucigaş în inimă erau deja "fii diavolului". Le-a spus-o Iisus în templu (Io an 8, 44. Le mai trebuia un mijlocitor. Şi-a intrat satana în Iuda (Luca 22, 3). Aceasta-i explicaţia faptului.
De acum Iuda nu mai este un anonim, de acum Iuda este o mare putere: a devenit o minune satanică. "Marele Iuda". Iată, (li se oferă) oamenilor mici o cale de a ajunge "mari". De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădătorilor.
Iuda va avea ucenicii lui până la sfărşitul lumii, care aceeaşi treabă o vor face, vânzând ţara, religia, neamul, reclamând stăpânirilor, trădând, dând la moarte: părinţi, copii, fraţi, surori, bărbaţi, preoţi, sfinţi, popoare ... Iuda, multiplicat, mereu îl vinde pe Iisus.
Fii diavolului îi cumpără lui Iuda ucenici. Şi cu preţuri derizorii, fiindcă se îmbie mulţi.
Explicaţia lui Iuda
Credea în Dumnezeu dar nu credea in Iisus. Izbăvirea politică a lui Israel o punea mai presus de marea operă a lui Iisus: mântuirea omului; pe aceasta nu o înţelegea (şi mulţi nu o înţeleg nici până azi).
Se crampona într-o contradicţie surdă cu Iisus. Nu l-au putut scoate din contradicţie nici darurile excepţionale, pe care le-a dat Iisus la toţi, nu-l lărgise sufleteşte nici însăşi iubirea, care strălucea în Iisus (Tradiţia spune că pe Iuda îl rodea invidia că Iisus îl iubea mai mult pe Ioan). Adevărul n-a încăput în Iuda cum n-a încăput nici în farisei. Structura lui Iuda era o dezordine, (dizarmonie), un haos! De aceea satana întru ale sale a intrat.
Explicaţia metafizică este şi mai grea
După Scriptură, a fost cineva prevăzut cu trădarea. Este scris şi preţul, şi ce s-a făcut cu preţul trădării. Nu este scris ce se va alege cu vânzătorul, semn ca Dumnezeu n-ar fi vrut sinuciderea lui.
Deci, daca în planul Providenţei era prevăzută moartea "cea de bunavoie" a lui Iisus, fără ca aceasta să fie o sinucidere ci o jertfă prin mijlocirea lui Iuda, acesta (Iuda) nu şi-ar fi atras pierderea mântuirii dacă nu se sinucidea.
Vânzarea şi apoi răstignirea lui Iisus l-au aruncat pe Iuda în deznădejde, cu care satana şi-a aruncat ucenicul în zghilţul unui ştreang, din care l-a mai arucat o data, cu capul în jos şi căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi "i s-au vărsat toate măruntaiele lui" (Faptele Apostolilor 1, 1-18)
De atunci este desenat de zugravi, pe genunchii lui Lucifer, ca cel mai iubit fiu al diavolului, fiul pierzării.
A fost sau nu predestinat Iuda?
Putea să fie şi altul. El s-a ales! El!
Libertatea lui a cedat ispitei, ca Adam în Rai.
Putea să nu cedeze? I s-a retras Harul?
Nu, i s-a dat ca şi celorlalţi! Dumnezeu n-are nici o vină. O are toată numai satana.
"Fiul Omului merge după cum Îi este rânduit; dar vai, omului aceluia prin care este vândut. Mai bine i-ar fi fost lui de nu s-ar fi născut" (L uca 22, 22)
Este misterul fiilor pierzării în care mârâie un rânjet de drac.
"La semn alerg", "dar nu mă socotesc să fi ajuns" (Filip eni 3, 14, 13), la starea de a nu mai putea păcătui. Aşa îşi atrăgea luarea aminte Apostolul, care de fapt i-a luat locul (lui Iuda), între ucenicii lui Iisus.

“Sa nu facem un crestinism dupa masura noastra!” Cuv Paisie Aghioritul
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
“-Parinte, cum oare unele locuri au oameni buni?
-Pentru ca au existat acolo oameni buni, care au lasat oranduiala buna si ea se continua acolo. Nu pamantul este cel ce scoate oameni buni. Atunci cand un loc are o traditie buna sau rea, ea se continua. In Epir era un sat oarecare, la granita cu Albania, in care locuitorii lui mergeau la Vecernie, la Sfanta Liturghie si chiar la Pavecernita atunci cand se facea. Si traiau raiul inca din aceasta viata, iar in cealalta vor merge in el. Acestia s-au folosit pe ei insisi, au ajutat si urmatoarea generatie si au creat o continuitate buna. Si atunci cand oamenii se afla intr-o traditie buna, ea se continua. Pe cand in satul vecin toti furau. Din satul acela a iesit un preot, dar si acela fura icoane din biserica. Si nu ca in acest sat pamantul era altfel, ci oamenii aveau acel rau obicei. Au lasat astfel un obicei rau, care se continua si acum. Este trebuinta de multa osteneala ca sa se introduca acolo o traditie buna. Si uita-te, atunci cand cineva este rau, toti incearca sa dovedeasca ca nu este din partile lor si ii cauta originea. Iar cand cineva este sfant, fiecare cauta sa apuce mai intai si sa-l faca a lui. Ca pe Sfantul Cozma Etolianul. Desi este din Grecia continentala, l-au pus printre sfintii epiroti, deoarece tatal lui era din Gramenohoria Epirului; si aceasta vrand-nevrand Sfantul.
Am cunoscut un crestin care atunci cand vorbea isi misca mereu degetul cu nervozitate. Dupa aceea si copiii lui isi miscau degetul atunci cand vorbeau, si aceasta pentru ca si copiii imprumuta toate obiceiurile tatalui lor. Le copiaza intocmai. Dar scopul este sa ia cineva numai binele, pentru ca altfel se invesniceste raul. Imi aduc aminte de unul care a mers la o manastire de sine, dar acolo nu se simtea multumit sufleteste si voia sa plece. Atunci staretul lui i-a spus: “Mai fa putina rabdare, caci lucrurile se vor schimba“. Iar ucenicul sau i-a spus: “Parinte, dar cum se vor schimba lucrurile? Caci ucenicul Batranului cutare este exact ca Batranul lui. Ucenicul cutaruia este exact ca acela. Atunci cum se vor schimba lucrurile?“. Cand intr-o manastire sau intr-o obste exista un rau vechi si ucenicii nu au nelinistea cea buna si copiaza tot ceea ce afla, atunci se invesniceste o stare rea. In timp ce, daca exista nelinistea cea buna la ucenici, atunci se poate schimba o stare rea si sa se faca buna. In felul acesta se pot invesnici si binele si raul.
Ceea ce am inteles este ca toate acestea pe care le avem astazi, fie carti patristice, fie tipice, sunt ceva de foarte mica insemnatate, adica asemenea ramasitelor care raman dupa culesul strugurilor. De aceea trebuie sa luam aminte ca sa se pastreze putin aluat. Si fiindca suntem crestini, avem mare datorie si nu avem dreptul sa lasam o traditie rea.
Cu cativa ani mai inainte (s-a spus in 1992) la Geneva, s-au adunat cativa teologi, profesori universitari etc., si au facut un pre-sinod. Au propus sa se desfiinteze postul Nasterii Domnului si al Sfintilor Apostoli si din Postul Mare sa taie vreo doua saptamani, deoarece si asa lumea nu posteste. Au mers profesori si de aici. Atat de mult m-am suparat atunci cand au venit si mi-au spus acestea, incat am strigat la ei: “Va dati seama ce faceti? Daca unul este bolnav, este indreptatit sa manance, nu se afla sub canon. Daca unul nu este bolnav, dar a mancat din slabiciune, sa se smereasca si sa spuna: Dumnezeule, iarta-ma ca am gresit!. Nu-l va spanzura Hristos. Dar daca nu este bolnav, atunci sa tina postul. Cel indiferent mananca orice si nu-l intereseaza. Asadar lucrurile merg normal. Daca cei mai multi nu tin posturile, si mai ales fara un motiv serios, si mergem sa-i odihnim pe acestia si sa desfiintam posturile, de unde vom sti cum va fi generatia urmatoare? Se poate sa fie mai buna si va putea tine o astfel de scumpatate. Cu ce drept sa le desfiintam pe toate acestea, daca lucrurile sunt simple?”.
Apusenii au o ora de post inainte de Sfanta Impartasanie. Vom merge si noi cu duhul acesta? Sa ne binecuvantam slabiciunile si caderile noastre? Nu avem dreptul ca din pricina slabiciunilor noastre sa facem un crestinism dupa masura noastra. Si putini de ar fi cei ce pot, trebuie ca pentru ei sa se tina randuiala. Bolnavul, daca se afla intr-un mediu strain, sa manance fara sa-l vada ceilalti, ca sa nu se sminteasca. Sa-si ia, de pilda, iaurtul sau si sa-l manance acasa. Cineva mi-a spus: “Dar aceasta este fatarnicie“. “De ce nu te duci in piata sa pacatuiesti, ii spun, ca sa fii mai sincer?“. Cum le mai infatiseaza pe toate diavolul! Facem o Ortodoxie a noastra si explicam in felul acesta pe Sfintii Parinti si Evanghelia. In vremea noastra cand exista atatia oameni culti, ar trebui sa straluceasca Ortodoxia. Vedeti un singur sfant, precum Nicodim Aghioritul, cate a facut. Cate cuvinte nu a scris, cate carti, toate sinaxarele. Stia toate bibliotecile pe de rost. Si nu avea nici multiplicator, nici computer.
Pe cat poate cineva, sa se faca un crestin corect. Atunci va avea simtire duhovniceasca. Mult-putin, il va durea si de Ortodoxie si de Patria sa si va simti si datoria care o are ca grec. Asadar, de acum inainte daca va afla ceva, se va interesa, se va nelinisti, se va ruga. Dar daca va trebui sa i se spuna mereu: “Intereseaza-te de aceasta, intereseaza-te de cealalta“, va fi ca o roata patrata care trebuie mereu impinsa ca sa mearga inainte. Scopul este ca omul sa se impinga singur dinlauntru. Atunci se va rostogoli usor, ca roata cea rotunda. Si daca cineva devine un crestin adevarat, este impins dinlauntru, dupa care Dumnezeu il va lumina si va cunoaste si mai mult despre un anumit lucru decat cel care il studiaza; si nu numai atat, ci va cunoaste mult mai multe lucruri. Unul ca acesta stie nu numai pe cele scrise, dar si pe cele ce se gandesc sa le scrie. Ati inteles? Vine iluminarea dumnezeiasca si atunci toate lucrarile lui sunt minunate.
Mostenirea atat de pretioasa pe care ne-a lasat-o Hristos nu avem dreptul sa o facem sa dispara in zilele noastre! Vom da raspuns inaintea lui Dumnezeu de aceasta. Noi, acest neam mic, am crezut in Mesia si ni s-a dat binecuvantarea sa luminam toata lumea. Vechiul Testament s-a tradus in limba greaca cu mai bine de o suta de ani mai inainte de venirea lui Hristos. Cate au tras primii crestini! Viata lor se primejduia mereu. Ce nepasare exista astazi!... Si tocmai astazi, cand putem lumina neamurile fara sa simtim durere, si fara sa ni se primejduiasca viata noastra, sa devenim mai nepasatori?
Astazi avem putina pace, dar stii cate au tras cei de demult pentru a ne bucura de ea? Cati nu s-au jertfit? Astazi nu am fi avut nimic daca nu s-ar jertfit aceia. Si fac o comparatie: cum au putut atunci sa pastreze credinta, desi li se primejduia viata, si cum astazi, fara nici o silire, pe toate le niveleaza. Toti cei care nu si-au pierdut libertatea lor nationala nu inteleg aceasta. Eu le spun: “Dumnezeu sa pazeasca sa nu vina barbarii si sa ne necinsteasca!“, iar ei imi spun: “Si ce vom pati?“. Auzi vorba?… Oameni de nimic! Astfel de oameni sunt astazi. Da-le bani, masini si nu-i intereseaza nici de credinta, nici de cinste, nici de libertate.
Ca greci, Ortodoxia noastra o datoram lui Hristos si Sfintilor Mucenici si Parinti ai Bisericii noastre, iar libertatea noastra o datoram eroilor Patriei, care si-au varsat sangele pentru noi. Suntem datori sa cinstim si sa pastram aceasta mostenire sfanta si nu s-o facem sa dispara in zilele noastre. Este pacat sa se piarda un astfel de neam! Si vedem acum ca, precum inainte de a incepe un razboi, se face mobilizarea rezervistilor prin scrisori personale, tot astfel si Dumnezeu prin chemari personale Isi aduna oamenii Sai, ca sa se pastreze ceva aluat si sa se mantuiasca faptura Sa. Nu va lasa Dumnezeu, dar trebuie ca si noi sa facem tot ceea ce putem omeneste, iar pentru ceea ce nu putem face omeneste, sa facem rugaciune ca sa ne ajute Dumnezeu.

Mai tarziu oamenii vor pretui faptul ca astazi crestinii tin cinstea, credinta si toata maretia Bisericii. Si veti vedea ca se vor intoarce iarasi la cele vechi. Tot astfel cum s-a intamplat si cu pictura. Intr-o vreme nu puteau intelege arta bizantina si loveau picturile de pe pereti cu tesla ca sa dea jos tencuiala veche si s-o refaca, pictand alte icoane, ale Renasterii. Acum, dupa atatia ani, recunosc valoarea artei bizantine. Multi care nici macar nu au evlavie, chiar si atei, scot la iveala de sub tencuieli vechile picturi care au pe ele loviturile de tesla. Astfel si toate acestea pe care acum le arunca socotindu-le nefolositoare, incet-incet le vor cauta.
Vezi si cu muzica bizantina cum vin lucrurile la locul lor? Copiii mici au invatat muzica bizantina. Mai demult greu gaseai unul care sa stie muzica bizantina. Acum chiar si copiii mici stiu, si tocmai aceasta ii pune pe ganduri pe ceilalti. Si ce “floricele” dulci are muzica bizantina! Mai ales cele curat bizantine au o frumusete deosebita, mladieri dulci. Unele subtiri ca ale privighetoarei, altele ca valul usor, iar altele dau maretie deosebita cantarii. Toate redau si accentueaza intelesuri dumnezeiesti. Cu toate acestea rar auzi aceste mladieri frumoase. Cei mai multi care canta, le rostesc incomplet, ciuntite, sablonate. Lasa goluri, gauri. Si ceea ce este mai grav este ca le canta fara accent. Ma mir, oare aceste carti ale lor nu au accente? Sunt fara accente, ca gramatica de astazi? Le canta cu desavarsire superficial, fara intonatie, ca si cum ar fi trecut cu valatucul si le-ar fi nivelat pe toate. Pa-ni-zo, zo-ni-pa (note ale muzicii bizantine), si nu iese nimica. Unii canta, dar fara nici o simtire a inimii, de parca ar suiera. Altii le intoneaza pe toate cu putere, sacadat si intepat, de parca ar bate cuie cu tesla. Da, cu adevarat, canta ori cu desavarsire fara vlaga, ori prea puternic! Nu te inalta launtric, nu te schimba, desi atat de dulce este muzica curat bizantina! Ea linisteste sufletul, il inmoaie. Psalmodierea adevarata este o revarsare a starii duhovnicesti launtrice. Este desfatare dumnezeiasca! Adica inima se bucura de Hristos si omul vorbeste lui Dumnezeu cu o inima imbatata de veselie. Cand cel care canta traieste cantarea, participa cineva la ceea ce canta, atunci se schimba in sensul cel bun, si el insusi si cei care-l asculta. Cu multi ani in urma un oarecare cantaret batran a mers la Sfantul Munte si s-a facut de ras. Parintii cantau traditional. L-au luat si pe acesta sa cante impreuna cu ei, dar el nu facea “floricelele” aghiorite, pentru ca nu le stia. Aghioriotii le aveau din traditie. Dupa aceea a intrat la ganduri si acesta si altii cativa. A intrat nelinistea cea buna, au cautat, au citit, au ascultat cantareti batrani care cantau dupa traditie si au aflat “floricelele” pe care le aveau cei vechi.
Si turcii au luat muzica de la Bizant atunci cand au venit in Asia Mica. De aceea cantarile turcesti misca sufletul intr-un anumit fel, si poporul spune: “Sa canti turceste, sa vorbesti frantuzeste si sa scrii greceste“. Si aceasta nu inseamna ca toti turcii au voce buna, dar chiar si cei care nu au, canta cu sete, din toata inima. Unii dintre ai nostri nu stiu ca amanedele ( cantari laice turcesti) sunt bizantine si spun ca noi am luat muzica bizantina de la turci. Dar turcii cand au venit din adancurile Asiei nu aveau nici muzica, nici altceva si au luat ifosul muzicii bizantine.
-Parinte, cum le plac catolicilor cantarile acompaniate de orga?
-Ma intrebi cum de le plac? “Secularizare“, iti spun aceia. Iti aduci aminte de acele calugarite catolice din Franta, care cantau la Inviere “Hristos a inviat” si dansau un dans modern cu o icoana? Faceau … Pastile! Icoana o tinea stareta lor. Schimbare, schimbare si vezi unde au ajuns. Am auzit odata un monah tanar cantand o doxologie putin ciudata. “Bine, mi-am spus in sinea mea, dar ce este aceasta pe care o canta?“. Iar dupa aceea l-am intrebat: “A cui este doxologia?“. “A lui Petru Peloponisiul, imi spune, dar am indreptat-o”. “Ai indreptat-o?“, il intreb. “Bine, dar nu am si eu dreptul sa indrept?“, imi spune. “Sa faci o doxologie a ta, daca vrei, dar sa nu strici una deja facuta“. S-a dus, a facut niste schimbari la ea si dupa aceea spunea: “Este aghioritica“. Este trebuinta de multa luare aminte. Nimeni sa nu schimbe cele vechi. Daca vrea sa faca ceva al sau si sa-si puna si numele, are dreptul. Dar sa ia si sa schimbe cele vechi este lipsa de evlavie. Face ca unul care nu stie pictura si merge sa corecteze o icoana veche. Daca vrea, sa faca o icoana a sa, nu sa distruga o alta icoana (…)”.

Pr Constantin Galeriu-Invatatura crestina despre Sfanta Cruce si cinstirea ei
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
Invatatura crestina despre Sfanta Cruce si cinstirea ei
Crestinul dreptmaritor vede si cinsteste in Sfanta Cruce, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu "Care s-a facut om pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire..."; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al "Fiului Omului" si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnandu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.
Pastrand cu sfintenie acest intreg "dreptar al cuvintelor sanatoase" cum invata Sfantul Pavel (II Tim. I, 33), in cele ce urmeaza vom expune pe fiecare din cele trei intelesuri ale Sfintei Cruci: si cel duhovnicesc si cel de altar si cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Caci Domnul ne-a invatat: "Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor" (Matei V, 19). Iar Apostolul previne: "Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile" (Iacob II, 10). Se intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.
Intelesul duhovnicesc al crucii
Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adanca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubeste si pe cruce sau pana la cruce si se roaga pentru iertarea, mantuirea si a celor ce-L rastignesc. Iubire care ramine deci neschimbata, ca a Tatalui, care "rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi" (Matei V, 45); care ramine aceeasi in orice conditie, chiar cand e rastignita. Iubire care nu inceteaza nici chiar in moarte, pentru ca "iubirea e mai tare ca moartea". Este iubire a lui Dumnezeu, a unei constiinte nelimitate, libere si care se daruieste numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru ca nu are nevoie de nimic, asa cum numai Dumnezeu este si poate fi. Dar e si iubire umana descoperita prin om. Si de aceea aici, in acest "exemplar" divin-uman Hristos Iisus Domnul, a invins radical si definitiv egocentrismul, sursa pacatului, a raului. Aceasta o arata mai ales crucea.
Cunosteau si cei vechi iubirea, asa cum o cunoastem si multi dintre noi. Era vorba insa de iubirea-dorinta, eros; iubire care-si cauta o implinire dincolo de sine, in altul, si poarta prin aceasta, in ea si ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Pacatul nu e invins aici in radacina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: "Asa sa va iubiti unii pe alti, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan lV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. "Fiul omului, spune Iisus, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune: "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn" (I Petru II, 4). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic Arhiereu1 legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfantul Pavel: "Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi... ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul" (II Cor. V, 21). "Cu raniile Lui v-ati vindecat", adauga Sfantul Petru. Cum te-ar putea mantui, purifica, sfinti cineva, fiind el insusi sub pacat? Cum te-ai putea vindeca infuzandu-ti-se un sange bolnav? "Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?", se intreaba Apostolul, si tot el raspunde: "Multumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom. VII, 24, 25).
Fiul este trimis la "ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. Dealtfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii. "Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai" spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp: iubirea. Si prin ea se implineste si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Dupa cuvantul profetic al Psalmistului pe cruce: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Ps. 84, II).
Crucea Domnuiui este mai mult decat o ispasire a lui in locul nostru ca "loctiitor", reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevointele sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cat intelegi mai mult existenta viata, cu atat iubesti si suferi mai mult. E de ajuns sa gandim la parintai care sufera adesea sufleteste pentru copii mai mult decat copiii lor insisi, pentru ca inteleg si vad mai mult din propria lor cercare urmarile raului. Constiintei infinite a lui Iisus ii corespunde o iubire si o suferinta nesfarsita pentru ai Sai care este Crucea.
Si numai o asemenea cruce poate mantui. Nu pentru ca Dumnezeu vrea suferinta, jertfa, moarte, pentru Sine, cum vredeau cei vechi. Ci pentru ca adevarata relatie intre mine si Tatal, intre mine si semenul meu, este aceea de iubire, de jertfa, de deschidere fara rezerva, de oferire si de comunicare. La Botezul si la Schimbarea la Fata a Domnului, cand de fiecare data se anticipa, se pregatea crucea si invierea, Tatal rosteste: "Acesta este Fiul Meu cel iubit... "intru Acesta se reveleaza cu adevarat voia Mea. "Pe Acesta ascultati-l" (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiti ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment si fapt poate avea loc pentru ca acum in fata Tatalui sta Cineva, Fiul Sau, Dumnezeu si om, care plineste toata dreptatea", care e sfintenie absoluta si care iubeste. Aceasta ne impaca real cu Dumnezeu si intreolalta; iubire atotcuprinzatoare, in toate directiile, sensurile: spre Tatal, spre semeni, spre toata faptura. Aceasta iubire este mantuitoare, sfintitoare.
Domnul sfinteste lumea incepind cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Daca reazemul raului, al pacatului este egocentrismul, iubirea divina, crucea poarta in ea desfiintarea lui. In Hristos pacatul se mistuie in flacara, in oceanul iubirii Sale dumnezeiesti. "Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea pacatelor, acolo este impacarea cu Stapanul, acolo este sarbatoare si bucurie", invata Parintele nostru Ioan Gura de Aur. Iar, dupa Sfantul Chiril al Alexandriei, "la Tatal nu se poate intra decat in stare de sacrificiu". "Starea de sacrificiu" e si calea noastra unii catre altii.
Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care "in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob" (Filip. II, 7); si nasterea in pestera, in iesle; si faptul ca El "prin care toate s-au facut" vietuind pe pamant "nu are unde sa-si plece capul"; si hulirea din partea fariseilor ca "strica legea", sau "ca sta la masa cu vamesii si pacatosii". El "plinitorul legii si Cel "fara de pacat..." etc.
Parintai Bisericii si teologii observa ca Domnul desfiinteaza pacatul si insesi insusirile firii: in foamea, in setea, in oboseala, in atatudinea sa fata de suferinta, de moarte etc. In nici una din acestea nu lasa firea Sa omeneasca "sa lunece spre pacatul placerii". In toate El implineste "voia Tatalui" care in esenta e tot iubirea. A cunoscut si Mantuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o si propovaduieste, de pilda in Predica de pe munte. Si cum se stie aceasta consta in simplitatea duhului; in plansul, suspinul, fata de suferintele semenilor; in blandete; in foame si sete de dreptate, de adevar; in mila si curatie a inimii; in slujirea pacii si acceptarea suferintei pentru altii, a crucii. Bucuria Lui este bucuria de a praznui Pastele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i impartasi din trupul si sangele Lui jertfit; este bucuria invierii cu care intampina pe mironosite in dimineata pascala, cand le spune: "Bucurati-va..." (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii si Invierii. Catre aceasta bucurie tinde intreg cursul vietii Sale; catre acest moment suprem, moment pe care El il numeste "ceasul Meu". E cea care inseamna deodata: patimire si preamarire: "Parinte a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca..." (Ioan XVII, 1).
Ca si in intreaga viata a Domnului, la acest ceas suprem toate Persoanele dumnezeiesti ale Prea Sfintei Treimi sunt de fata, iau parte. "Nu sunt singur" zice Iisus (Ioan XVI, 32). Mantuirea inseamna: "Iubirea Tatalui care rastigneste; iubirea Fiului rastignita; iubirea Sfantului Duh care triumfa in puterea de neinvins a crucii", cum talcuieste un ierarh ortodox . Tatal este reazemul fundamental al crucii: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu". Fiul este jertfa, Duhul, Porumbelul care ramine mereu peste Fiul, este pacea crucii lui Hristos, pacea noastra. Crucea descopera astfel iubirea Treimii in manifestarea ei concreta, in plinatatea si in intalnirea ei decisiva cu pacatul.
Mai profund, acesta si este intelesul, sensul ultim al intruparii: revelarea si impartasirea iubirii, a vietii Treimii in viata noastra si a intregii fapturi. Iisus se roaga inainte de cruce: "Parinte, dupa cum Tu esti intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia sa fie in Noi, una" (Ioan XV1I, 21); intruparea, crucea, invierea inseamna comunicarea vietii divine. De aceea Domnul este "Emanuel: cu noi este Dumnezeu". De aceea El este deodata: si Dumnezeu si om, si Pastorul si Mielul "care ridica pacatul lumii"; si Domnul si Slujitorul nostru, si Arhiereul si jertfa noastra; intru "El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea... Sa le impace cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, sa le cuprinda recapituland totul in Hristos-Capul Bisericii, facand pace prin El, prin sangele Crucii Sale si sa "ne stramute astfel in imparatia Fiului iubirii Sale; (Col. I, 13, 19, 20).
Dar crucii, iubirii ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Dar aceasta fiind, ea poarta in sine si recapitularea, strangerea noastra la umbra si lumina ei; si jertfa, ispasire pentru pacatele noastre plinirea dreptatii dumnezeiesti; si sfintire a firii prin biruirea stricaciunii. Si odata cu acestea, inca si mai profund decat acestea, ea poarta prin inviere, sensul ei final si esential creator; continuarea creatiei din punctul in care a fost intrerupta de pacat prin oprirea de la pomul vietii; deschiderea catre o noua viata.
Domnul spune: "Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobindi" (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului din din noi, caci "Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca" (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine: a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata" (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, "o dovada", un "castig", mai multa "viata, un plus de existenta. "A muri este cistig" zice Sfantul Pavel (Filip. 1, 21). "Grauntele de grau daca moare, multa roada aduce" (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate "a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos cel inviat devine "duhovnicesc, nestricacios, nemuritor" (1 Cor. XV, 4-3). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste: "Bucura-te cruce vistierul vietii; bucura-te cruce vasul luminii; bucura-te cruce usa tainelor...!". In timpul rastignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: "Daca esti Fiul lui Dumnezeu coboara-Te de pe cruce" (Matei XXVII, 42-43). Dar, "tocmai pentru aceasta nu se coboara de pe cruce, pentru ca este Fiul lui Dumnezeu", talcuieste Sf. Ioan Gura de Aur. El pentru cruce a venit! Si, "a invia e cu mult mai mult decat a se cobori de pe cruce", a cobori si a se intoarce la un trecut depasit. Crucea ca "pom al vietii poarta si odrasleste viata. Iar invierea vesteste o noua dimineata, "a opta zi" a creatiei.
Sfintita cruce -altarul de jertfa al Mantuitorului
Cuvantul crucii este prezent in Evanghelia, in propovaduirea Mantuitorului inca inainte de rastignirea Sa pe acest vechi instrument de osanda. Iisus le zicea ucenicilor Sai: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Mater XVI, 24). E vorba, desigur, in aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastra duhovniceasca, dar in legatura cu crucea Sa in care e inradacinata crucea crestinului. Pentru ca inainte de a se adresa aceasta chemare, Mantuitorul arata "ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrini si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Matei XV1, 21). Aici Domnul vesteste direct patimirea si moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus ii chema pe ucenici sa-L urmeze. Iar la putina vreme, adica dupa sase zile, suind pe muntele Taborului sa se roage, apar impreuna, in slava Schimbarii la fata Moisi si Ilie, care vorbeau cu El despre "sfarsitul Lui pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim" (Luca IX, 31); deci iarasi despre, cruce. Si acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunavoie, rastignirea, jertfa Sa, cunoaste si stralucirea slavei firii omenesti ca o arvuna a invierii. Astfel, in amandoua aceste marturii se descopera inca din timpul propovaduirii Sale, locul si rostul proniator si nu intamplator al crucii, in lucrarea mantuirii noastre.
Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite si sinoptice, de la Sfantul Matei, Marcu si Luca o amintesc pe calea spre Golgota. "Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, ca sa duca crucea Lui" (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfantul Ioan in momentul rastignirii: "Si stau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel "lemnul" pe care Sf. Petru spune ca "Domnul a purtat pacatele noastre", unealta rastignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului "Crucea lui Iisus".
Urmeaza limpede de aici ca, potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu "pentru a noastra mantuire". Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatat si altarul sau pe care praznuieste pastele Noului Legamint. Pastele nostru Hristos a fost jertfit pentru noi", zice Sfantul Pavel (I Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savirsea tocmai in timpul cand la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. Si in acel moment lua fiinta Noua jertfa, cea a Noului Testament si pe un alt altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cand spune: "Avem altar dintru care nu au dreptul sa manance cei ce slujesc cortului" (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau a patimit afara din poarta". Pentru care si indeamna iarasi Sfantul Pavel: "Sa iesim dar la El, afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui" (Evrei XIII, 13). Luand, deci purtand "ocara Lui", adica crucea Lui, intrucit El, Iisus "Incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte-I, a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).
Toate aceste marturii arata fara umbra de indoiala ca cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfa al Mntuitorului nostru. Si ii aducem aceasta cinstire Sfanta luand aminte la insesi cuvintele Mantuitorului care spune ca "Cel ce se jura pe altar, se jura pe el si pe toate cate sunt deasupra lui" (Matei XXIII, 20). Mai ales in taina crucii, altarul e legat inseparabil de jertfa. Iar cinstirea adusa altarului-crucii duce la cinstirea Darului suprem, Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pe acest altar, si pe care, cum arata tot Sfantul Pavel, l-a instituit Dumnezeu Insusi. Caci "avem Arhiereu slujitor altarului si cortului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul" (Evr. VII, 1-2). Se descopera astfel o atat de adanca unitate intre Hristos si cruce, - altarul Sau. Hristos este nedespartit de crucea Sa. Pentru care Apostolul va si spune: "Am judecat sa nu stiu intre voi altceva decat pe Iisus Hristos si pe Acela rastignit" (I Cor, II, 2).
Mai sunt insa unii credinciosi care fara o cercetare mai adanca si in unitate a lor a cuvintelor Sfintei Scripturi isi zic: totusi crucea, este obiectul pe care a fost rastignit Domnul nostru lisus Hristos; obiect de ocara, tortura, pe care erau osanditi indeosebi sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea un blestem a fi rastignit pe cruce: "Blestemat este inaintea Domnului tot cel spanzurat pe lemn" (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim, sa veneram atunci "instrumentul de chin" al Mantuitorului ?
Ce trebuie sa raspundem ?
Mai intai trebuie observat ca in intreg Noul Testament nu gasim nici un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mantuitorul, fie de Sfintii Apostoli. Dimpotriva, Mantuitorul, cum aratam, dupa Sfantul Pavel "n-a tinut seama de ocara ei". Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc; s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie: "Tatal Ma iubeste fiindca Eu imi pun viata Mea... Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau" (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit Proniei dumnezeiesti, liber a acceptat crucea, si asa cum era, hulita, blestemata. A acceptat-o pentru El pentru a ne atrage si pe noi la Sine prin Ea si implicit la cinstirea ei, cum ne si spune: "Cand ma voi inalta de pe pamant pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta o zicea aratind cu ce moarte avea sa moara" (Ioan XII, 32-33).
Iar impreuna cu Mantuitorul, se intelege ca si Sfintii Apostoli vor gandi si vor propovadui despre cruce in acelasi duh. Pentru Sfantul Pavel, de pilda, crucea este aproape unica cinste, unica lui lauda: "Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume". Nu ignora nici Sfintii Apostoli: ocara, umilinta crucii. Dar pentru ei ca si pentru orice crestin, umilinta, implicit umilinta crucii, este virtute dumnezeiasca si cale a slavei: "Cel ce se smereste va fi inaltat", a spus Mantuitorul. Si se vede cum chiar din ziua Cincizecimii, luminat de limba de foc a Sfantului Duh, Sfantul Petru patrunde acest inteles al tainei, si vesteste credinciosilor veniti la praznic: "Pe acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos" (Fapte II, 36). Umilinta rastignirii, a jertfirii poarta in ea puterea si stralucirea slavei lui Hristos. Aceasta intelegere adanca si legatura intre cruce si inaltare o observa si Sfantul Pavel, cand scrie Filipenilor ca: "Hristos Iisus... s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte de cruce. Dar pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care e mai presus de orice nume" (Filip. II, 8-9). E pusa in lumina clara astfel legatura de nedesfacut intre umilire si preamarire si care se face prin cruce. Si in aceasta unitate vie a contrastelor vor cugeta si Sfintii Parinti. Aducem aici spre pilda, cuvantul viguros al Sfantului Ioan Hrisostom, care o intemeiaza pe fondul divin al iubirii si zice: "Pentru aceasta Il numesc Imparat pe Hristos, pentru ca-L vad rastignit. A se jertfi pentru cei condusi este fapta unui imparat". Ne apare astfel atat de clar: crucea, instrument de osanda odinioara, devine in Hristos mijloc al mantuirii si inaltarii noastre.
Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt material. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta, este in sinea sa bun, ca zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la cei osinditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii reale sau uneori inventate in cazul atator slavi, dintr-o societate nedreapta, crucea se identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor; incat din pricina pacatului devine si ea instrumentul oroarei.
Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat. In chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine "Crucea lui Iisus". Ea se sfinteste potrivit Sfintei Scripturi "prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (1 Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu-Cuvantul Insusi se afla prin Hristos pe ea; se roaga pe ea, invinge pacatul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina celor osinditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea instrumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Acela care printr-un "lemn" a schimbat amaraciunea apei de la Mara, in dulceata (Esire XV, 23), schimba acum amaraciunea si "sminteala crucii", in bucurie si slava. Aceasta schimbare il va face pe Sfantul Pavel sa exclame: "Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi cei ce ne mantuim este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. L 18). Schimbare savarsita odata pentru totdeauna. In crestinism dupa apusul lumii vechi, crucea nu va mai fi niciodata instrumentul de oroare si osanda, ci de mantuire.
Iar la cuvantul indoielnic al altora, daca cinstim crucea, atunci trebuie sa cinstim si cununa de spini, piroanele, pe Pilat si ceilalti care l-au osindit pe Iisus Hristos. Se cuvine sa raspundem in chipul urmator: In ce priveste persoanele umane, acestea sunt cinstite sau nu, prin faptele lor, ca fiinte constiente, libere. Obiectele insa isi iau cinstirea de la Dumnezeu si de la noi, care ne manifestam prin ele iubirea noastra. Prin tot ce a manifestat Hristos iubirea, tot ce a atins El se sfinteste si cununa de spini, si piroanele si mormintul Sau etc. Nu le vom venera la fel ca pe cruce. Dar le vom cinsti ca pe niste obiecte sfintite legate de viata Domnului, prin care, prin toate, El ne-a adus mantuirea. Le cinstim asa cum invata Sfanta Scriptura ca erau cinstite si lucruri, obiecte ale un barbati alesi, obiecte care au avut o semnificatie deosebita in viata lor. In Vechiul Testament, spre pilda, chiar sabia cu care invinsese David, Goliat era pastrata la loc de cinste in cortul sfint, invesmintata si asezata dupa efod (I Regi XXI, 9). Iar Sfantul Pavel scria si cerea Colosenilor, desigur in mod figurat, "sa-si aduca aminte de lanturile lui) (Col. IV, 18). Celor sfinti, toate ale lor, le devin curate si sfinte. Prin Hristos faptura revine iarasi la "starea cea dintai"; mai mult, capata noi puteri dumnezeiesti, caci zice Domnul: "Iata, Eu le fac pe toate noi" (Apoc. XXI. 5).
Crucea Domnului este in acelasi timp implinirea profetiilor. Intreg Vechiul Testament, Legea si Profetii isi au plinirea si descoperirea desavarsita in Noul Testament. Cum spunea si Fericitul Augustin: "Noul Testament in cel Vechi se ascunde; acum Vechiul in Cel Nou se descopera" (P.L. XXXIV, 623). In Iisus Hristos se dezleaga tainele profetiilor, se "desfac pecetile", iar Vechiul Testament este "pedagog", calauza spre El, spre Hristos (Gal.llI. 24), -Si crucea a fost un asemenea inaintemergator, atat prin intelesul ei duhovnicesc, cat si prin imagini, prin semne preinchipuitoare.
Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele noastre in accente si imagini atat de vii, ca si cand S-ar afla in fata crucii... "El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre s-a impovarat... A fost strapuns pentru pacatele noastre... Pedepsit pentru mantuirea noastra. Si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia LIII, 4, 5, 7).
Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testament. Sarpele de arama inaltat de Moisi in Pustie este una din aceste clare profetii. Cand israelitii strabatand desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut langa muntele Hor, bantuit de serpi veninosi , multi mureau muscati, otraviti de veninul lor. Atunci, la porunca lui Dumnezeu, Moisi a facut un sarpe de arama pe care l-a atarnat de un stilp, iar cand cineva era muscat de sarpe, privea la sarpele de arama si traia, - ramanea cu viata (Numeri XXL 9). -Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mantuitorul rastignit pe ea. Domnul Insusi confirma cand zice: "Dupa cum Moisi a Inaltat sarpele in pustiu - asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 14-15).
S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim: "In anul al III-lea al lui Oseea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, Fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cand a ajuns rege... a savarsit fapte bune... El a stricat sarpele de arama pe care-l facuse Moisi, caci pana in zilele acelea; fii lui Israel il tamaiau si-l numeau Nehustan" (IV Regi XVIIL 1-4). De aici ar urma ca nu se cuvine sa cinstim nici crucea.
Dreapta credinta raspunde aici asa: intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit. Dumnezeu nu poruncise insa sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.
Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din Legea veche, intrucat pentru el crucea, esle crucea lui Hristos pe care s-a inaltat pentru a birui pacatul si moartea. Gandind, privind, rugindu-ne in fata crucii privim cu ochii duhovnicesti pe Hristos Cel jertfit pe ea. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sunt nedespartite.
O alta icoana preinchipuitoare a crucii in Vechiul Testament este aceea a lui Moisi tinandu-si mainile intinse in timpul luptei cu amalecitii la Rafidim, langa Horeb. -Si zice Sfanta Scriptura; "Cand Moisi isi ridica mainile biruia Israel, iar cand isi lasa mainile in jos biruiau amalecitii. Dar obosind mainile lui Moisi, au luat o lespede si au pus-o sub el si el a sezut pe ea, iar Aaron si Or ii sprijineau mainile, unul de o parte si altul de alta, astfel ca mainile lui statura neclintite pana la apusul soarelui" (Esire XVII, 1I-12). Faptura proorocului cu mainile ridicate lua astfel forma crucii. Calauzit de Duhul Sfint el proiecta si profetea imaginea ei, a Mantuitorului, pentru a carei venire ii si pregatea pe credinciosii Legii vechi, cand le spunea: "Prooroc din mijlocul tau si -din fratii tai, ca si mine, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau: pe acela sa-l ascultati" (Deut. XVIII, 15).
Si iarasi, o imagine a crucii este prezisa prin "steagul" de care graieste Isaia: "Intrati, intrati pe porti! Gatati cale poporului, gatati, gatati drum, curatati-l de pietre, inaltati un steag peste neamuri" (Isaia LXIV 10). -Steagul a fost totdeauna simbol al unui crez, al unitatii, al biruintai. Iar in Sfanta Scriptura, un asemenea simbol nu poate fi decat crucea.
Prin aceste imagini preinchipuitoare ca si prin celelalte profetii ale Vechiului Testament se urzea in constiinta credinciosilor Vechiului Testament icoana lui Mesia. Prin acestea a fost El recunoscut. Toate apar ca niste umbre care premerg realitatii. -"Legea avea umbra bunatatilor viitoare", zice Sfantul Pavel. Erau ca niste chipuri ale Prototipului vesnic si care-I vesteau intruparea, asa cum zorile prevestesc rasaritul soarelui. Fiul prin Duhul le trimetea ca pe niste inaintemergatori si Sfantul Ioan Inaintemergatorul Domnului Il va recunoaste si marturisi: "Cel ce vine dupa mine mai inainte de mine a fost, pentru ca mai indinte de mine era" (Ioan 1, 30). "Prin cruce, va zice si Sfantul Andrei Criteanul, a fost recunoscut Hristos si Biserica credinciosilor patrunzand in adancul Scripturii vede ca El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi si Domn" (P.G. 97, 1028, l045).
Semnul crucii
Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp "semnul lui Hristos" si al crestinismului. Este, dupa Sfanta Scriptura: "Semnul Fiului Omului". "Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului", spune Mantuitorul Insusi (Matei XXIV, 30).
Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, "semnele" savarsite de Moisi prin toiagul lui (Iesire IV. 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude: "...Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau -adica al crucii (litera "tau" in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza multor ticalosii care se savarsesc in mijiocul lor" (Iezechiel IX, 4).
In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinind pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara: "Acesta este pus ca un semn care va starni impotrivire" (Luca 11, 34). "Semnul de impotrivire", adica ceea ce va numi Sfantul Pavel: "sminteala crucii". Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: "Ce semne arati ca sa credem in Tine? Parintii nostri au mincat mana in pustie...". Iisus le raspunde: "Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica..." (Ioan VI, 3p, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin "trupul si sangele Sau" in Sfanta Euharistie. -In sfarsit, tot atat de evident este "semnul lui Iona". Cum istoriseste Sfantul Ev. Luca; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de fata si le zice: "Neamul acesta... cere semn; dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam" (Luca X1, 29,30). -Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propoveduirea lui erau un "semn" pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si faptuieste El, este pentru noi "semn", si fiinta a semnului; sursa a tuturor semnelor care au calauza spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul: "precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti. (Matei XII, 40).
Astfel aceasta luminoasa unitate a marturiilor Sfintei Scripturi arata Crucea drept "Semnul Fiului Omului"; semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui. Al stralucirii si puterii Lui creatoare, caci "in puterea crucii" 8, a jertfei sta taria creatiei si a innoirii ei.
Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului: "Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atunci se va arata pe cer Semnul Fiului Omului" (Matei XXIV, 29-30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere: "Vezi cat de mare este puterea semnului crucii ?... Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna... -Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtand crucea ? Dupa cum a facut cu Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile... tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit.
Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18), care sunt, cum explica Sfantul Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si Sfantul Ev. Ioan vede "Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa; ca si dupa inviere pentru proslavirea ei, cand de asemenea Il vede: "in picioare", semn al invierii, dar "ca junghiat", semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un semn etern al Fiului Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa viata, care constituie insesi fiinta, conditia si sensul creatiei.
Semn al "Fiului Omului", crucea este desigur si semn al crestinului. Ea reveland iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii se vorbeste deopotriva de "Crucea lui Iisus" si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.
Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care aflata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea Împrejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: "Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui.. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se: "Pecetea darului Sfantului Duh"; a Sfantului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. "Pune-ma ca o pecete pe inima" invoca sufletul in Cintarea Cintarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: "Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L. II, col. 99).
In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintai de drumuri; se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.
Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre femeia samarineanca: "Vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar" (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul invata ca: "Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand Mantuitorul spune: Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adinc, din inima fiintei noastre, din "duh". In vorbirea cu samarineanca Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata; -smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI. 19). Inca si profetul spusese: "Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot" (Oseea VI. 6). -Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel cand zice: "Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie..." (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu sangele animalelor; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este "duh"; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.
Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind "duh., si deci, inchinare, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor .
Cit priveste invatatura Sfantului Pavel ca "Dumnezeu... nu este slujit de miini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva", apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al miinilor noastre, care sa-I implineasca cumva "lipsa", intrucit El este plinatatea, e Absolutul.
Inchinarea, cultul inltern si extern, sunt insa cu totul altceva; tin de conditia noastra de faptura si Mantuitorul Insusi s-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: "Duh, suflet si trup" (1 Tes. V, 23), incit asa cum indeamna acelasi Apostol: "Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, Sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovnioeasca" (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.
Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci "in duh si in adevar". Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvint si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. "Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu" invata Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al "duhului" fara cel extern, al intregii noastre fapturi.
Dealtfel, ne stau pilda a unei asemenea inchinari si slujiri, Mintorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvintat cu mainile Sale pe copii. "...Si luandu-i in brate i-a binecuvintat, punindu-si mainile peste ei" (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintai Apostoli: "...I-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvintat" (Luca XXIV, 50)
In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim: "...Si a intins Israel (Iacob) mina sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stinga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase era intaiul-nascut. Si i-a binecuvintat…" (Facere XLVIII, 14-15). -Credinciosii de atunci se rugau si ei cu mainile ridicate, cum zice psalmistul: "Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamiia inaintea Ta, ridicarea miinilor mele jertfa de seara..." (Ps. CXL, 2)
In Noul Testament, Sfintai Apostoli au rinduit diaconi, preoti, episcopi, prin punerea miinilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV, 23; I Tim. IV, 14). -Impartasirea Sfantului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea miinilor: "Atunci isi puneau mainile peste ei si luau Duh Sfint" (Fape VIII, 17; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata: " Vreau asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand mainile curate, fara de minie si fara de gilceava" (I Tim II, 8). -Iata dar, din Sfanta Scriptura, citeva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.
Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea.' - Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale miinii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel sting. Semnul il facem insa rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin; si anume: cand zicem "in numele Tatalui", ne insemnam la frunte; cand zicem "si al Fiului, ne insemnam la piept; cand zicem "si al Sfantului Duh", ne insemnam umarul drept si apoi cel sting, incheind cu "Amin".
Savirsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei noastre, "este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine" 10. Intr-adevar, prin cuvinte marturisim: credinta in Sfanta Treime care este invatatura noastra fundamentala; iar prin semn, mantuirea daruita in Iisus Hristos. Treimea si crucea lumineaza intre orizontul vietii crestine. -"Facandu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este esential in credinta noastra ortodoxa si ma simt prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita."
Aceasta o simte fiecare crestin drept-maritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos; simte ca prin Duhul Sfint se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu, care in marea-i iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau... (Ioan III, 16); simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cel ce "ne-a impacat prin cruce" (Efes. II, 16); simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepind de la botez, de la "nasterea lui cea din apa si din duh" si prin vointa statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Gal. V, 24); si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau, prin acest semn, dupa cum si cinta Biserica; "Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua"; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui: si inaltindu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.
Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii: "Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osirdie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau... Binecuvinteaza-o si o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvintarea lemnului celuia, pe care a fost pironit prea Sfantul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamantenii slobozenie am dobindit si vietii ne-am invrednicit".
Parintele Constantin Galeriu

Originea si existenta ingerilor
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
Originea si existenta ingerilor
Ca si intreaga creatie, ingerii sunt creati de Dumnezeu, din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta lui Dumnezeu. Biserica invata ca, mai inainte de toate, Dumnezeu a creat din nimic, numai prin cugetarea Sa, toate puterile ceresti, "ca sa-L slaveasca in cantari si sa-L slujeasca, si apoi ca sa serveasca si in lumea aceasta oamenilor, calauzindu -i spre Imparatia lui Dumnezeu" (Mart. art. 1, 18 si 19).
Despre puterile ceresti au invatat gresit gnosticii, maniheii si pristilienii care, desi puneau originea ingerilor in Dumnezeu, ii socoteau ca fiind proveniti prin emanatie, si nu prin creatie din nimic.
Invatatura Bisericii despre ingeri are la baza datele Sfintei Scripturi. Chiar daca referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis, determinat, despre crearea ingerilor, acest adevar este exprimat totusi inca din primele cuvinte , "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac. 1, 1). Cerul inseamna lumea spirituala a puterilor ceresti, a ingerilor, iar pamantul, lumea materiala.
In acest loc, prin cer nu se poate intelege cum afirma protestantii, neoprotestantii si toti sectarii cerul vazut, creat in urma, in ziua a doua, ci cerul nevazut cu locuitorii lui, ingerii. Daca nu s-ar intelege asa cuvantul cer, ar ramane nelamurita originea ingerilor despre care chiar cartea Facerii aminteste in mai multe randuri.
Nu se aminteste, in mod expres, in referatul creatiei crearea ingerilor, din pricina evreilor care, inlelegand greu cele spirituale si fiind inclinati spre idololatrie, ar fi cazut usor in ratacirea idololatra a popoarelor vecine (Sfantul Atanasie cel Mare, Teodoret al Cirului). Dupa alti sfinti parinti (Sfantul Ioan Gura de Aur), la creatie nu se vorbeste despre ingeri in mod explicit, pentru ca acolo, in cartea Facerii, se urmareste numai infatisarea inceputului istoriei lumii vazute si a stapanului ei, a omului, iar din insirarea faptelor sa se cunoasca Creatorul lumii.
Sfanta Scriptura cuprinde inca si texte clare despre originea ingerilor: "Numai Tu esti Domn si numai Tu ai facut cerurile, cerurile cerurilor si toata ostirea lor, pamantul si toate cele de pe el (Num. 9, 6); "Pentru ca in Acesta (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Capetenii, fie Stapaniri. Toate s-au facut prin El si pentru El" (Col. 1, 16).
Existenta ingerilor
Ca fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt in afara conditiilor si experientelor obisnuite prin care noi cunoastem existenta fiintelor si lucrurilor. Iar angelofaniile, pe langa faptul ca sunt rare, pot fi usor confundate cu teofaniile si, supuse unor interpretari diverse, nu ofera suficiente temeiuri pentru existenta lor.
Greutatea in a cunoaste pe ingeri si indeosebi actiunea lor, precum si anumite convingeri filosofice, au facut pe unii, in trecut si in prezent, sa se indoiasca de existenta ingerilor, iar locurile din Scriptura, multe si clare, in care este vorba de ingeri, sa fie interpretate figurat.
In vechime, existenta ingerilor a fost tagaduita de saduchei (Fapte 23, 8), iar in decursul timpului de catre socinienii si teologii protestanti rationalisti care socotesc ca ingerii sunt fiinte fictive sau personificari ale insusirilor dumnezeiesti si ca Mantuitorul Iisus Hristos si Apostolii, vorbind despre ingeri, s-au acomodat credintelor iudeilor pe care acestia le-ar fi imprumutat de la pagani si in special de la babilonieni, pe cand se aflau in robie.
Ostirea cereasca sau cele nevazute sunt lumea spirituala, iar Tronuri, Domnii etc. sunt cete ingeresti (1 Petru 3, 22; Efes. 1. 20-21).
Adevarul ca ingerii sunt creati de Dumnezeu si formeaza lumea duhurilor netrupesti este exprimat de Biserica in Simbolul niceo-constantinopolitan, dupa care Dumnezeu este Creatorul "tuturor celor vazute si nevazute" (art. 1).
Despre timpul crearii ingerilor, Sfanta Scriptura nu ne spune nimic precis. Totusi, Scriptura contine suficiente temeiuri pentru datarea crearii lor, inainte de crearea lumii vazute. Ca au fost creati inainte de om, rezulta din faptul ca ispititorul, care se infatiseaza primilor oameni in forma de sarpe, nu poate fi decat un duh cazut, vazut in infatisarea sarpelui. Deci, in momentul caderii omului, nu numai ca existau duhurile, dar unele dintre ele nu mai erau in starea de la inceput, deci cazusera. Ingerii existau si in ziua a patra, caci atunci cand s-au creat luminatorii, ingerii Il laudau pe Dumnezeu (Iov 38, 7).
Dupa Fer. Augustin, ingerii au fost creati in prima zi, odata cu lumea. Majoritatea parintilor Bisericii fixeaza crearea ingerilor de catre Dumnezeu inainte de lumea materiala. Sfantul Ioan Damaschin spune: "Ma asociez lui Grigorie Teol9gul, caci trebuia sa fie zidita mai intai fiinta spirituala si apoi cea sensibila si in urma, din cele doua, omul" (Dogmatica, II, 3).
Existenta ingerilor este afirmata, insa, in mod clar, si in multe locuri din Sfanta Scriptura, de la prima ei carte pana la ultima. Astfel, dupa scoaterea din rai a primilor oameni, ingerii pazeau drumul spre pomul vietii (Fac. 3, 24). Un inger a oprit pe Avraam de a jertfi pe fiul sau Isaac (Fac. 22, 11); Iacob vede in vis, la Betel, ingeri ai lui Dumnezeu suindu-se si coborand pe o scara intre cer si pamant (Fac. 28, 12-13); ingerul Domnului se arata lui Balaam (Num. 22, 22). Ingerii se inchina lui Dumnezeu (DeuL, 32, 43).
In toate aceste locuri, ingerii apar ca fiinte personale, deosebite de Dumnezeu si de oameni. Ingerii sunt superiori omului (Ps. 8, 6), dar au si ei anumite lipsuri si sunt marginiti (Iov 4, 17-18). Serafimii slavesc in imne pe Dumnezeu (Isaia 6, 1).
Uneori si profetii sunt numiti ingeri, fiindca sunt trimisi de Dumnezeu sa vorbeasca poporului. In sens propriu insa numirea de inger se da numai fiintelor spirituale netrupesti care vestesc chiar si profetilor voia lui Dumnezeu, aratandu-se prin aceasta ca fiind deosebiti de profeti. Astfel, ingerul Domnului vorbeste lui Ilie (IV Regi, 1, 3), de mai multe ori proorocului Daniel (Dan. 8, 6; 9, 2; 10, 12) si lui Zaharia (Zah. 1, 9-17; 2, 2-3; 3, 1, 3-6; 4, 1-5), iar Iezechiel vede pe Heruvimi (Iez. 10, 8-22).
In fata acestor dovezi, cuprinse cele mai multe in carti anterioare captivitatii babilonice, afirmatia ca iudeii au imprumutat credinta in ingeri de la paganii cu care au venit in contact si indeosebi de la babilonieni este cu totul neintemeiata. Dupa conceptiile religioase necrestine, panteista sau dualista, spiritele sau demonii sunt numai emanatii din divinitate, iar dupa invatatura Sfintei Scripturi, ingerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu.
In Noul Testament, existenta ingerilor este afirmata si mai clar.
Incepand cu Evangheliile, toate cartile Noului Testament relateaza despre multe aparitii de ingeri ca despre fapte istorice. Ingerul Gavriil anunta preotului Zaharia nasterea Sfantului Ioan Botezatorul , Inaintemergatorul Domnului (Luca 1, 11-13); acelasi inger vesteste Sfintei Fecioare Maria nasterea ca om a Fiului lui Dumnezeu (Luca 1, 28-32) un inger incunostiinteaza pe dreptul Iosif despre intruparea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu si despre alte evenimente in legatura cu dumnezeiescul Prunc (Matei 1,20; 2, 13, 19); un inger se arata pastorilor de langa Betleem si corurile canta slava lui Dumnezeu la nasterea Mantuitorului (Luca 2, 9-13).
Ingerii slujesc lui Iisus dupa ispita din pustie (Matei 4, 11) si tot un inger Il intareste in gradina din Ghetsimani (Luca 22, 43). Ingerii vestesc femeilor mironosite Invierea lui Hristos (Matei 28, 2-8; Marcu 16, 5-8; Luca 24, 4-8; Ioan 20, 12); un inger se arata apostolilor la Inaltare si le anunta a doua venire intru marire a Mantuitorului (Fapte 1, 10, 11). Un inger scoate pe apostoli din temnita (Fapte 5, 19; 12, 7-11, 15-17); un inger da instructiuni sutasului Corneliu (Fapte 10, 3-6); tot un inger ii vesteste lui Pavel calatoria lui la Roma (Fapte 27, 23).
Claritatea si precizia cu care se vorbeste in locurile acestea despre ingeri, ca despre fiinte reale si personale care lucreaza in lume dupa porunca lui Dumnezeu, precum si caracterul istoric al Evangheliilor exclud cu desavarsire explicarea figurata a naratiunii evanghelice sau considerarea ingerilor ca personificari ale insusirilor divine sau ale actiunii proniatoare a lui Dumnezeu.
In nici un loc din Sfanta Scriptura ingerii nu pot fi confundati, nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, intrucat apar ca fiinte spirituale deosebite atat de Dumnezeu, a Carui voie o implinesc si Caruia ii sunt inferiori, fiind creaturi, cat si de oameni, asupra carora ei actioneaza si carora le sunt superiori.
Explicand parabola neghinei, Mantuitorul pune pe ingeri pe acelasi plan al realitatii cu Fiul Omului, cu lumea, cu fiii imparatiei etc. (Matei 13, 37-39). Adica, ingerii sunt fiinte tot asa de reale ca si celelalte fiinte si lucruri din textul parabolei. Ingerii vad neincetat fata Parintelui ceresc si mijlocesc pentru oameni (Matei 18, 10). Ei nu se confunda nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, si nu cunosc toate pe care le cunoaste Dumnezeu (Marcu 13, 32); ei vor insoti pe Mantuitorul la a doua venire (Matei 25, 31; Luca, 9, 26); deosebiti de profeti, ei doresc sa priveasca ceea ce au vestit proorocii (1 Petru 1, 12); sunt mai prejos decat Fiul lui Dumnezeu (Evrei 1, 4-5) si petrec o viata deosebita de cea a oamenilor (Matei 22, 29, 30), pot fi invocati spre marturie (1 Tim. 5, 21).
Pr. Prof Dumitru Radu

De ce se sting luminile in discoteci ? de Pr. Savatie Bastovoi
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
De ce se sting luminile in discoteci ? de Pr. Savatie Bastovoi
Iata inca o regula: Nici o rusine nu poate fi atat de puternica, incat sa nu poata fi biruita. *
Fiecare epoca a insemnat o lupta impotriva a ceva. Renasterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca moderna pentru instaurarea democratiei s.a.m.d. Dar cea mai interesanta este lupta care se duce astazi. Ultima lupta a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu rusinea.
Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o in secolul trecut, a umplut imediat mintile multora, de multe ori fara stirea si fara voia lor. Nu stiu in ce masura a reusit Freud sa ne vindece de aceste complexe, cert este ca el a reusit sa creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX - complexul Freud.
In ce consta acest complex al lui Freud ? El consta in cautarea si gasirea obsedanta a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor complexe. Freud n-a facut decat sa preia nevinovata constatare a lui Budha: Viata este suferinta, pentru orice suferinta exista o cauza. Insa Freud merge mai departe, el anexeaza si cauzele acestei suferinte, din punctul lui de vedere, desigur.
Cauzele suferintei lui Freud sunt putin neobisnuite, cu toate acestea ele au reusit, in foarte scurt timp, sa devina niste cauze comune. Una din ele este dorinta baiatului de a se culca cu propria mama si a fetei cu tatal (?) - complexul lui Oedip, iar cealalta e rusinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care il avem din cauza unor nereusite anterioare.
Obsesia reusitei in viata pare sa fi gasit in vremea noastra o rezolvare atat de simpla: persevereaza, impune-te ! Cum vrei sa te respecte altii, daca tu insuti nu te respecti ? Invinge-ti timiditatea, cauza tuturor nereusitelor.
Psihologii moderni ofera o multime de metode de a scapa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrala a pedagogiei scolare si a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scapa de frustrarea "comunista" !
Insa a ucide in tine sentimentul rusinii inca nu inseamna ca tu insuti nu vei mai savarsi fapte de rusine. Penibilul rezulta tocmai din seninatatea cu care cineva face lucruri jenante, convins ca face ceva bun. Dimpotriva, noi avem nevoie de sentimentul rusinii pentru a evita sa ne facem de ras in fata celorlalti. Rusinea este chezasia demnitatii noastre.
Este curios cum tanarul "sociabil", care inainte de a se prezenta trebuie sa spuna o gluma de care rade singur, a inlocuit idealul nobilului tacut si sobru. Acesti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcareti, care vand tigari la bucata sau fac vreo alta afacere micuta, ii fascineaza in mod curios pe inghititorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei cand nu-si pot aminti cine a scris Faust sau spun ca Einstein a scris Sonata lunii. Si stiti ce-i face atatde atragatori ? Faptul ca nu se rusineaza deloc cand li se spune ca sunt prosti.
Eu nu incerc sa inlocuiesc acest ideal cu cel crestin, pentru ca vreau sa fiu citit pana la capat. Dar as propune sa ne intoarcem la grecii antici, care trezesc de obicei multa admiratie chiar si la cei care nu stiu nimic despre ei.
Sa luam cea mai buna varianta a barbatului timpurilor noastre: tanar, cu bani, conduce o afacere personala, unul din cei doi care se intalnesc in lift in reclamele la crema de ghete si se uita cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectand recomandarile psihologului sau, incepe intotdeauna primul vorba. Acum sa vi-l inchipuiti pe acest barbat al vremurilor noastre nimerit in gradina lui Pitagora, unde incepatorii tac in primii trei ani. Se intelege ca barbatul nostru, la prima incercare de a se "pune in evidenta", a fost alungat de pitagoreici ca un badaran.
Sa-l ducem, dar, pe acest barbat la taoisti, poate ca acolo il vor primi. Dar iata ca Lao Zi nici macar nu-si ridica ochii spre vorbaria noului venit, el stie ca tacand poti spune toate.
L-am dus pe urma la Confucius, dar si acesta, vazand cat pret pune acest strain pe luciul pantofilor sai, ii spune: "Intelept este cel care, fiind imbracat in zdrente, poate sa stea in adunarea celor imbracati in haine scumpe, fara sa se rusineze". **
N-am sa continui aceasta calatorie, dar va asigur ca barbatul nostru nu va fi primit in nici una din traditiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de traditie, lipsit de religie si de cultura, continentul hamburgerilor.
Reclamele pe care le vedem pe strada, in ziare si la televizor, toate te indeamna sa fii primul, sa fii cel mai bun. Sigur ca indata apare intrebarea: cum sa fie toti "primul" ? In traditiile tuturor popoarelor pentru a deveni "primul" e nevoie de multa osteneala, trebuie sa te umpli de virtuti. Acum insa e mult mai simplu. Vrei sa fii primul ? Nici o problema, cumpara bateriile DURACELL si fumeaza KENT, dar, daca nu-ti ajung banii, cel putin uita-te la una din emisiunile PRO TV, toate iti vor spune ca esti primul !
Noua, romanilor, aceasta psihologie ne este foarte bine cunoscuta de la tigancile din strada. Numai acestea, pentru a te capta, incep sa-ti "ghiceasca" tot felul de blonde care se tin de tine, ca ai multi dusmani si ca o sa-ti vina niste bani din strainatate. Numai ca, daca refuzi sa le dai bani, indata devii "cioara borata" sau alt animal putin simpatic.
Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai daca cumparam produsul caruia i se face reclama, altminteri, ramanem aceeasi romani nespalati care am fost pana la instalarea PRO TV-ului. Sigur ca este o trauma psihologica foarte puternica.
Esti gras ? Bea FANTA si toate fetele se vor indragosti de tine ! Esti pipernicit si colegii de clasa iti dau bobarnaci cand te vad ? Nu-i nimic, da-te cu after shave GILLETE "pentru barbati puternici" ! Esti o fire enervanta si de aceea nu ai nici un prieten ? Incearca "sensul adevaratei prietenii" cumparand un pachet de tigari ROYALE.
Acum, va propun sa intelegem de unde aceasta lupta cu "timiditatea" si cu reziduurile "comuniste" in noile programe scolare si in tot ce vedem si auzim. Cum altfel s-ar fi putut vinde unei femei normale din Romania cizmele acelea lungi, care noua ne aduc aminte de pescarii din delta, scumpe cat o vaca ? Sau cum s-ar fi vandut niste hamburgeri de plastilina la pretul pe care poti sa-ti cumperi un pui, daca nu s-ar fi afisat mai inainte panouri pe strada cu portretul unei tinere femei sub care scrie: "Eu sa spal si sa calc" ? "Eu sa ma multumesc cu putin ?" "Eu sa fiu devreme acasa ?"
Societatea de azi creste o generatie de cumparatori: cumparatori de haine, cumparatori de computere, cumparatori de carti, cumparatori de contraceptive. E nevoie de multa atentie pentru a nu ne transforma intr-un robot comercial, care cumpara fara discernamant lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales sa fim atenti sa nu platim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuti, cu propria, adevarata noastra demnitate.
Pentru a-si vinde marfa, casele de moda si cosmetica au lansat complexul fetei fara prieten. Varsta de la care o copila trebuie sa simta acest complex scade in raport cu setea de bani a producatorilor, asa incat, fara exagerare, il poti gasi si la fetitele de gradinita, desi, spun unii, intr-o forma nevinovata. Aceste marfuri s-ar fi vandut in proportie mica, ma refer in special la lenjeria intima , ciorapi, bluzite, fustite, fiind, clar, niste unelte de specialitate, insa, o data cu lansarea acestui complex al fetei fara prieten, ele se vand bine si in randurile copilelor care inca mai au de sustinut examenul de capacitate.
Deoarece, la aceasta varsta, e normal ca fetele sa nu dispuna de atata banet (desi unele, ce-i drept, il dobandesc singure, folosind cu indemanare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex si pentru parintii care sar cu banul, complexul parintilor incuiati la minte. De obicei, acestia sunt niste parinti rai, care nu-si lasa propriii copii sa-si traiasca viata.
Dar cel mai interesant este cand vanzatorii de marfuri stranii tin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degraba decat cele ale Apostolului Pavel: "Dumnezeu ne-a creat atat de minunati, El ne-a facut barbat si femeie si a sadit in noi atractia unii catre altii. El ne-a poruncit sa ne iubim - Dumnezeu Insusi este Dragoste ! lubiti-va, dar, cat sunteti tineri, cumparand prezervativele cutare si contraceptivele cutare. Si, ca dragostea voastra sa nu se stinga niciodata, cumpara-i iubitei tale aceasta trusa de machiaj . Incepe chiar acum, tineretea nu tine vesnic..."
De fapt, lucrurile stau putin altfel, firea ne-o spune. Desi pofta a biruit si a luat locul mintii, totusi ne dam seama ca nu-i chiar bine ceea ce facem. Altfel, de unde panica studentei careia i s-a spus, pe neprins de veste, ca i-au venit parintii si sunt pe coridor, iar in patul ei nestrans mai este cineva ? Dar si mai expresiva este rusinea de a se intalni fata cu parintii baiatului si invers. Daca nu-i nimic rau in ceea ce faceti, de ce va rusinati ? Cand a fost sa se savarseasca pacatul, pofta a alungat rusinea, iar cand vine timpul sa marturisim, rusinea se imbatoseaza.
PoetuI Esop, care nu reprezinta traditia Biblica, are o fabula extraordinara despre rusine: Zeus, cand facu oamenii, randui in fiecare felurite inclinatii, dar uita sa le daruie tocmai Rusinea. Si, nemaiavand pe unde sa o aseze, ii porunci sa intre prin dos. Rusinea se supara si se impotrivi. Dar Zeus isi sustinu cu tarie porunca si Rusinea zise: "Intru prin dos daca n-o sa intre si Eros prin acelasi loc; daca va intra el, eu voi iesi". Din aceasta privinta, toti desfranatii sunt nerusinati ("Zeus si Rusinea").
Intentionat am pomenit, si acum si mai sus, traditiile altor popoare si credinte, pentru a nu ma face un apologet nesuferit al crestinismului. Virtutile umane au fost si raman aceleasi in toate timpurile si la toate popoarele, ele sunt: modestia, blandetea, intelepciunea, dragostea, care niciodata nu cade. I Corinteni 13,8
Ceea ce ne calauzeste spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul rusinii, care, dupa parerea Sf. Parinti, este glasul Duhului Sfant din noi. Rusinea nu este prezenta la copii, atata timp cat acestia se afla in starea de inocenta fericita, care este dincolo de virtute. Ea apare insa o data cu primele miscari spre pacat, cand copilul afla ce este binele si raul.
Fetita care pana mai ieri iti sarea in brate cand te vedea, dupa ce a vazut un film cu triunghi rosu, roseste si devine foarte tacuta. Aceasta rusine este ceea ce o opreste sa ajunga la pacat, o data cu varsta, numai daca nu se va potrivi emisiunilor care o indeamna sa-si "invinga" timiditatea. Aceasta rusine ar fi salvat-o si de alte situatii jenante si, de ce nu, tragice, redand-o nevatamata viitoarei sale familii, copiilor si sotului. Rusinea femeii opreste rusinea, spunea unul din Parintii pustiei.
Rusinea este starea tutur oamenilor de dupa cadere. Atunci cand noi ne impotrivim rusinii, pentru a savarsi pacatul, noi ne impotrivim glasului lui Dumnezeu, care umbla in racoarea serii si striga: Adame, unde esti ? Facere 3,9
Noi toti am mostenit aceasta fire, si cei care cred in Dumnezeu si cei care nu cred. Daca vreti, aceasta este o dovada ca Dumnezeu exista, ca Biblia este adevarata. Urmariti aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii in orase. Minunati-va de timiditatea lor de care rad prezentatorii TV. Minunati-va de roseata din obraji atunci cand isi cumpara un pachet de tigari intr-un bar aglomerat. Minunati-va de modestia cu care stau pe tusa in discotecile barbare, asteptand sa vina un blues ca sa-si invite la dans fata de care s-au indragostit.
V-ati intrebat vreodata de ce se sting luminile in discoteci si de ce acesti tineri se rusineaza sa danseze ? V-ati intrebat de ce adolescentele se inchid in camera si se invata una pe alta acele miscari nefiresti ? V-ati intrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din camera atunci cand isi vopsesc pentru prima oara parul sau isi schimba freza ? Poate pentru ca sunt inca niste biete copile, care n-ar fi facut asta niciodata, daca nu ar fi cerut-o timpul.
Tanarul traieste numaidecat acest conflict: pe de o parte, toti ii spun ca aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternica impotrivire in adancul fiintei sale, pe care nu o poate explica. Glasul launtric ii spune ca e o neghiobie ca o multime de oameni sa se adune intr-o hala mare si sa se miste unul in fata altuia, pe de alta parte, asta-i provoaca placere. Atunci, pentru a le impaca pe amandoua, se sting luminile in discoteci, iar cei incepatori cu totul se ametesc cu vin ca sa alunge senzatia penibila. Ramane doar placerea aceea infricosatoare, goala.
Incepatorii savarsesc pacatul cu lumina stinsa. Ei nu numai ca se rusineaza unul de altui, dar, fara sa-nteleaga, se rusineaza de blandetea omniprezenta a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, indata dupa savarsirea pacatului, a fugit sa se ascunda la umbra unei tufe din Gradina Raiului. De atunci noi repetam gestul bietului Adam.
Noaptea se savarsesc furturile, violurile, e vremea prielnica pentru pacat. Tot noaptea a iesit si Iuda de la Cina cea de Taina ca sa-L vanda pe Iisus, dupa cum ne descrie Evanghelistul Ioan: Deci dupa ce a luat acela bucatica de paine, a iesit numaidecat. Si era noapte, Ioan 13,30 Iuda, mergand sa-l vanda pe Iisus, tinea in mana bucatica de paine pe care Acesta i-o intinse la masa. Ca sa intelegem frumusetea acestui gest, trebuie sa stim ca in traditia iudaica gazda intindea prima bucatica oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut sa arate si Hristos cand i-a intins bucatica lui Iuda, cu atat mai mult ca aceasta nu era o paine simpla, ci painea euharistica, adica insusi Sfantul Trup al lui Hristos, care S-a jertfit pentru rascumpararea noastra, inclusiv si pentru Iuda. Insistand asupra acestui amanunt, Sf. Ioan ne atrage atentia asupra gradului mare de nerusinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.
Lupta cu rusinea este lupta cu noi insine. Sa nu ne inchipuim ca daca ramanem fara un picior sau fara ochi ne numim handicapati, iar daca lasam sa ni se distruga unul din sentimentele de baza ale fiintei noastre ne vom numi atlanti. Tot handicapati ne vom numi, dar niste handicapati monstruosi, de care nu va mai vrea nimeni sa ingrijeasca.
Este infiorator ca aceasta lupta cu rusinea le reuseste celor care o poarta. Daca-mi ingaduiti sa ma exprim mai exact, celui care o poarta, adica diavolul. Da, este cu putinta sa invingem rusinea si o data cu ea orice urma a chipului lui Dumnezeu care este in noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea si libertatea de a ne transforma in niste monstri care isi sfarteca cu raceala propriii copii in numele unei absurde izbaviri de complexe.
Pentru cei care au capatat obiceiul de a lupta cu rusinea exista totusi o posibilitate de a si-l satisface. Luptati cu rusinea pe care o simtim atunci cand nu reusim sa parem ceea ce am fi vrut in fata celorlaiti, aceasta este o rusine pacatoasa, izvorata din mandrie. Luptati cu rusinea care ne vine atunci cand trebuie sa mergem la duhovnic sa ne marturisim pacatele de care nu ne-am rusinat cand le faceam. Luptati cu rusinea veninoasa care ne sufoca atunci cand trebuie sa spunem celuilalt: "iarta-ma, n-am avut dreptate".
In rest, lasati rusinea sa va sopteasca cele ce aveti sa faceti, si asa veti scapa de rusine.
In ce priveste complexele, acestea sunt faptele si gandurile tainice care ne cresc pe fata si pe ochi, oricat nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei sa n-ai complexe daca te masturbezi, te aprinzi de pofta cand vorbesti cu o fata, esti zgarcit si vrei sa pari mai mare decat esti ? Lasa-te de acestea si vei scapa de complexe. Fa faptele luminii, ca Lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, pentru ca faptele lor erau rele. Ca oricine face fapte rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vada. Dar cel care lucreaza adevarul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20
Sa lepadam dar lucrurile intunericului si sa ne imbracam in armele luminii. Sa umblam cuviincios, ca ziua.Romani 13, 12-13
E cam greu, ce sa faci ? Lumea toata se transforma intr-o discoteca cosmica. Luminile sunt stinse. Totul este gata. In intuneric, un glas cunoscut ne striga pe nume.
________________________________________
* Dale Carnegie, Cum sa fii fericit in familie (rus.), cap. Sa scapam de falsa rusine, p. 311.
** <> Confucius, Analecte, Cap. 9 [Despre pastrarea regulilor], 9, 27, Ed. Humanitas, 1995, p. 170.

O culturã perfectã si încã ceva! Pr Arsenie Boca
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
O culturã perfectã si încã ceva!

Pãrintele Arsenie Boca, cândva trãitor si în Mãnãstirea de la Sâmbãta, între 1939-1948, era un om cu o pregãtire multilateralã, deci nu numai cu pregãtire teologicã, ci si cu pregãtire de artã (a fãcut si scoala de Belle Arte dupã Teologie, si a fãcut si ceva cursuri de medicinã), un om cu cunostinte din diferite domenii, dar mai presus de toate un om dotat cu niste calitãti pe care dacã nu le ai, din culturã nu le poti avea.
Toatã lumea stie cã cultura are rostul de a slefui pe om, de a-l cultiva. Dar cultura are limitele ei. Pe lângã culturã îti mai trebuie ceva. Pãrintele Arsenie, pe care el îl consider a fi fost un geniu, avea deci pe lângã culturã si un «încã ceva».
Arhimandritul
Teofil Pãrãian
Cãrarea împãratiei
35 de fragmente definitorii
1. "Cãci pofta cãrnii este vrãjmãsie împotriva lui Dumnezeu fiindcã nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate" (Romani VIII, 7). Asa vine cã fiecare duce un ateu, necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta si pânã la a-l face sã fie templu sau Bisericã a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viata întreagã.
Firea trupului fiind surdã, oarbã si mutã, nu te poti întelege cu el decât prin ostenealã si foame, acestea însã trebuie conduse dupã dreapta socotealã, ca sã nu dãuneze sãnãtãtii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai tine vrãjmas lui Dumnezeu. Rugãciunea si postul scot dracii poftei si a mâniei din trup. Foamea îmblânzeste fiarele. [Arsenie Boca, Cãrarea împãrãtiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, pag. 21]
2. Bucuria neînfrânatã, chiar cea pentru daruri cu adevãrat duhovnicesti, te poate face sã uiti cã încã n-ai iesit cu totul din împãrãtia ispitelor. Sufletul însã care se mântuieste este acela care nu mai trãieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbãvit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta. Viata si dragostea lui întreagã este numai Dumnezeu, care-L face sã uite de sine, iar când revine, se urãste pe sine. [pag. 24]
3. Dorul lui Dumnezeu dupã cel mai mare pãcãtos este neasemãnat mai mare, decât dorul celui mai sfânt om dupã Dumnezeu. [pag. 36]
4. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastrã a sosit vremea de platã sau ispãsirea. Ispãsirea nu-i o pedeapsã de la Dumnezeu, ci un mijloc de înteleptire, o îndreptare mai asprã. Iar fiindcã dreptatea lui Dumnezeu mereu tine între faptã si rãsplatã, putem vorbi chiar de legea dreptãtii, ca de o lege milostivã, prin care ne curãtim de petele faptelor rele. în vremea ispãsirii când vin asurpa noastrã strâmtorãrile, dacã le rãbdãm de bunãvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajutã Dumnezeu; iar de nu vrem sã primim cele ce vin peste noi, cã nu le întelegem, nu ne ajutã Dumnezeu, desi El ar fi vrut. [pag. 41]
5. E de stiut cã pentru a scoate un gând rãu din mintea cuiva, trebuie sã i-o învãlui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbãvesti din robia gândului strãin. Asta-i calea cea mai lungã: de la urechi la inimã. [pag. 45]
6. Când auzi pe cineva fãcându-te tobã de ocãri si blestem, nu te pripi cu mintea si nu sãri cu gura, rãspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mã ocãrãsti, ci întreabã-te pe tine oare de ce mã ocãrãste omul acesta? în orice caz, rãspunde ca David: pentru pãcatele mele Domnul i-a poruncit sã mã ocãrascã si sã mã blesteme; dar nãdãjduiesc, pentru nãpãstuirea ocãrii, mila lui Dumnezeu. [pag. 46, 47]
7. încercãrile nu-s pedeapsã, ci scoalã, luminã pentru minte si milã de la Dumnezeu. Cã le simtim ca suferinte? De nu le-am simti ca atare, n-am învãta nimic. Precum plãcerea e dascãlul pãcatelor, asa durerea e dascãlul întelepciuni; iar din odihnã, pânã acuma n-a iesit ceva de folos. [pag. 49]
8. Nouã toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngãduie si spalã cu ele vinovãtiile noastre. Oamenii însã tare greu pricep cã îndreptarea prin necazuri dovedeste pãrãsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea cã Dumnezeu are grijã de noi, dacã vom avea necazuri. Fiind atotbun si atotîntelept, ne poartã de grijã si ne spalã, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom întelege pe urmã. Cãci: "Dumnezeu este îndelung rãbdãtor si mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasã" (Naum 1, 3). El asteaptã o vreme sã vadã: ne grãbim noi cu pocãinta de bunãvoie sau nu; învãtãm din necazurile altora sau asteptãm sã ne spargem si noi capul de ele, ca si ei?
Dumnezeu vrea sã ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grijã. Asa de face cã sunt si oameni pãcãtosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepãdat Dumnezeu. [pag. 55]
9. Nu fericiti pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Cãci, cunoscându-i Dumnezeu cã n-au minte sã-i înteleagã cãile, nu le rânduieste o îndreptare prin încercãri în lumea aceasta, ci osândã în cealaltã. Iatã de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar si când osândeste la iad tot milostiv se dovedeste si ca un mai-nainte stiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva pãcatelor lor, cãci mândria lor cea peste mãsurã de mare nu rabdã nicidecum umilirea încercãrilor. Dimpotrivã, încercarea lui Dumnezeu de a-i spãla prin necazurile cele fãrã de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Cãci ei, iubind mai tare mândria si slava desartã a vietii acesteia, decât smerenia si supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebunã a mintii lor îi aruncã în deznãdejde, din care fac cel mai mare si mai pe urmã pãcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte pãcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de întelegere pentru multimea neputinte lor, nu-i bagã Dumnezeu în cuptorul smereniei cã nu rabdã neghina o probã ca aceasta, si vor merge la osânda cea mai mare, ca ucigasi de sine. "Deci dacã cineva, pãcãtuind în chip vãdit si nepocãindu-se, n-a pãtimit nimic pânã la moarte, socoteste cã judecata lui va fi fãrã milã acolo" (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). [pag. 56]
10. Pânã nu vom ajunge de aceeasi pãrere cu Dumnezeu despre viata noastrã pãmânteascã, precum si despre cealaltã, de pe celãlalt tãrâm, nu vom avea liniste în suflet, nici unii cu altii si nici sãnãtate în trup si nici în orânduirea omeneascã.
Trebuie sã ne plecãm întelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmãreste înteleptirea noastrã, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecãm capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea cãpãtãm linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. [pag. 102]
11. O altã tainã a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toastã rãutatea tuturor, aici, si numaidecât, precum nici nu slãveste bunãtatea tuturor, aici, si numaidecât. Chiar dacã ar face asa ceva, atunci, iar nu o faptã a libertãtii si a dragostei. Apoi, dacã repede ar fi pedepsit tot rãul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o mãsurã omeneascã sau cel mult îngereascã, si ne-ar da sã întelegem cã se teme de rãu sã-si piarã stãpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul cã îngãduie rãilor sã-si facã de cap, si-i lasã pe oameni neînfricati de pedeapsa nãprasnicã, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistitã asupra rãului, - atotputernicie, sub ocrotirea cãreia, prin virtutea credintei, stãm linistiti si noi, primind palmele si scuipãrile rãului, ca pe niste mãrturii ale neputintei aceluia în fata atotputernciei lui Dumnezeu, care ne întãreste cu linistea Sa.
Cu aceea cã nu pedepseste rãutatea numai decât îi întinde ispitã puternicã, sã se desãvârseascã si ea, spre pedeapsã sigurã în ziua judecãtii. Iar dacã, totusi, uneori pedepseste nãpraznic vreo fãrãdelege, o face sã mai punã frâu rãutãtii între oameni, si mai ales sã nu scadã în credintã începãtorii, si sã nu piardã dintre oameni cunostinta rãsplãtiri dupã fapte. [pag. 112, 113]
12. Credinta e un risc al ratiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivã o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existentei. Constient de aceasta dezamãgire, fãrã sã fii mort deloc si în lume, experiezi, trãiesti, la intensitãti nebãnuite sentimentul libertãtii spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul si la nivelul ratiunii divinã a existentei si teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de fricã. Lumea nu se mai poate atinge decât de temnita ta biologicã – noua ta realitate, de o evidentã absolutã, , scãpându-i cu desãvârsire. [pag. 147]
13. Constiinta, prin natura ei, nu aprobã niciodatã viciul si pãcatul, prin natura ei e de a nu se lãsa învinsã, chiar dacã frâna ei nu e luatã în seamã si firea decãzutã sãvârseste pãcatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrãrile de constiintã – "pârâsul tãu, cu care trebuie sã te împaci pe drum", care "nu tace" pânã ce omul nu-si revizuieste înfrângerile sale si nu se întoarce de la pãcat, ca sã poatã primi iertarea lui Dumnezeu. în cazul când înfrângerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, umanã sanctiunii ale constiintei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul mintii – mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni – si celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acutã si, în final, sinuciderea. [pag. 154]
14. Dumnezeu nu te-a pãrãsit, chiar dacã pe ecranul mintii tale au apãrut gânduri si imagini de hulã împotriva lui Dumnezeu si te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. rãbdarea însãsi a rãzboiului e ultima ta rugãciune. [pag. 156]
15. Omul nu se poate odihni în fericirea contemplatiei pânã nu a biruit în sine contradictiile, tendintele rele, pânã nu si-a unificat si consolidat fiinta ca sã iubeascã numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin actiune prelungitã, prin fapte convergente spre bine. Cãci simpla gândire la bine si chiar simpla vointã de a face binele, fãrã trecerea deasã si aceea o vreme regulatã – la facerea binelui, nu numai cã e departe de-a realiza aceastã armonie, unitate si sigurantã, ci dimpotrivã, trezesti opozitia tendintelor contrare în om. Un om de teorie se stie cã e un om slab, mãcinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.
De abia fapta aruncã o decizie în cumpãna acestor balansãri si care, mai ales spre repetare, aduce definitiv câstig la cauza tendintelor bune. Ne degeaba virtutea înseamnã etimologic bãrbãtie. Ea a adus o solutie bãrbãteascã vietii. [pag. 162]
16. Garantia si criteriu sinceritãtii este actul care taie incertitudinile si manifestãrile cele mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ti le ascunzi tie însuti. Actul este o deosebire a stãrii noastre profunde. Arãtându-ne rãul spre care suntem înclinati, chiar si slãbiciunile pot sã serveascã ca avertisment prevestitor si reconfortant … descoperire cu atât mai importantã cu atât mai importantã cu cât e în contradictie cu ideea falsã ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai de grabã prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera sã ne vedem asa cum suntem si sã ne facem asa cum trebuie. Actiunile care rãsar din adâncurile vietii inconstiente trebuie sã ne slujeascã sã studiem curentele care ne duc uneori fãrã stirea noastrã…
Nu numai cã actiunea serveste sã ne descopere ceea ce în noi e mai tare decât în noi, ci ea mai constituie adesea în indiferenta si haosul stãrilor interioare un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului. De câte ori nu voim decât dupã ce am actionat si pentru cã am actionat! Copilul are o viatã alternativã de dorinte opuse si de miscãri capricioase; el construieste si distruge, plictisindu-se repede de orice; e o anarhie vie. Pentru ca sã se organizeze în el un sistem si pentru ca fortele lui sã se grupeze într-un mãnunchi în el, trebuie sã învete a urma hotãrât una din tendintele sale, excluzând pe celelalte… Astfel sfârseste prin a nu mai sti ce vrea…
Astfel, reusim, actionând, sã vrem ceea ce ni se pãrea cã nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsã de curaj si de fortã, ceea ce am fi vrut sã vrem…
Dupã îndelungi deliberãri decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odatã trecut, actul îsi desfãsoarã consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au fi precedat. Trebuie sã trecem la faptã chiar când o facem cu oarecare silã. Pe urmã vine si plãcerea pentru acel lucru…
Chiar când nu simti tot ce zici sau ce faci, când nu ai decât o dorintã a adevãratelor dorinte, când cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrângere seacã si dezgustãtoare, aceasta produce o impresie asupra noastrã, care coboarã putin câte putin în realitatea constiintei, devenind viata noastrã… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cât poti si cum poti, cãci nu vei voi multã vreme. Pentru cã orice actiune care se executã, se foloseste în chip necesar de constrângere pentru a aduna si disciplina fortele împrãstiate; pentru cã actiunea este semnalul unui rãzboi civil în care sunt morti si rãniti, pentru cã noi nu mãrsãluim decât zdrobind în noi si sub noi legiuni de vieti, lupta e declasatã orice am face; si dacã nu luãm ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizeazã ei împotriva vointei. Trebuie sã ne batem; cel ce va fugi de luptã va prinde în chip necesar libertatea împreunã cu viata. Chiar în cei mai buni sunt comori de rãutate, de necurãtie si de pasiuni meschine. [pag. 167, 168]
17. Câtã vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre pãcat, n-avem nici-o luptã nu ne trezim din cursele vrãjmasului (II Timotei II, 26); stãm de bunã credintã cã mergem bine, ne isprãvim zilele în fericire si coborâm cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odatã ce aflã, ce înzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie sã fim, puterile iadului vor sãri sã ne cearã socotealã pentru nesupunere. Dar nu vor sãdi cu toatã energia rãutãtii, cã nu le lasã Dumnezeu, ci cu viclesuguri si curse si cu minciuni si cu înfricosãtoare si cu alte nemaipomenite zavistii.
Pe de altã parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amãgiti de ei, care le-ar face toate câte-i învatã dracii, - dacã ar fi dupã ei. De aceea zice înteleptul: "Fiule, când vrei sã te apropii sã slujesti Domnului, gãteste sufletul tãu spre ispite" (întelepciunea lui Iisus Sirah II, 1) [pag. 171, 172]
18. Prima întâlnire între minte si diavol e la linia momelii pe care o fluturã el în vãzul mintii. Dacã mintea nu bagã momeala în seamã, vrãjmasul stãruie cu ea, o ceartã mai sclipitoare, ca sã facã iubitã mintii. Aceasta e a doua înaintare a rãzboiului, sau a doua înaintare a rãzboiului, sau asupreala. Dacã la asuprealã a reusit sã fure mintea cu momeala si sã o facã sã vorbeascã împreunã, avem înaintare la unire.
Mintea însã se trezeste cã a fost furatã de gândul strãin si cã se aflã în altceva decât în ceea ce-i era dat dupã fire, iar când îsi dã seama de ea însãsi si de cele în care se aflã, avem lupta cea de gând la o clipã hotãrâtoare. Se va învoi mintea sã meargã dupã momealã mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata întreagã a unui sau a multime de insi atârnã de lupta nevãzutã a câtorva clipe. Dacã întârziem sã ne luptãm se poate întâmpla ca fãrã de veste sã fim învãluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra cãrora încã aruncã vrãjmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie sã fie datã grabnic si dupã lege. [pag. 174]
19. Vointa la hotãrârea întotdeauna dupã sfatul mintii si niciodatã înainte: - cel putin în faptele de constiintã, asa e. De aceea se zice cã în orice hotãrâre avem libertatea vointei, adicã putinta de a alege ce vrem. Darul libertãtii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori pânã la mãsuri dumnezeiesti. Iatã de ce toatã strãdania dezrobirii puterilor sufletesti din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertãtii de fii ai lui Dumnezeu (Matei V, 9; Galateni III, 26), de fii ai adevãrului, care face liberi pe cei ce stau în adevãr (Ioan VIII, 32) si nu stau în minciunã si-n tatãl minciunii (Ioan VIII, 44). [pag. 177, 178]
20. Vicleanul are douã feluri de momele, dupã iubirea omului, care înclinã, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este si o "ispitã a mântuirii" în care au cãzut multi înselati, zicând cã-s mântuiti, când de fapt ei n-au sãvârsit nici alergarea si nici dupã lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la "Dumnezeu", precum este si ispita muceniciei. în toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile înguste, care spun cã nu mai au nimic de fãcut, decât sã creadã si sã se socoteascã a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte nãluci ale mintii înselate.
Au si ei o ostenealã: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare cã-i dã în robia înselãtorului de minte, ca sã-i chinuiascã.
Câte unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor dupã daruri mai presus de fire, îmbulziti nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având acestia iubire fãrã minte pe care vor sã o cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie sã o cinsteascã cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngãduie duhul rãului sã-i amãgeascã desãvârsit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrãznesc sã se apropie de Dumnezeu, necurati la inimã. De aceea, pentru îndrãznealã îi dã pe seama vicleanului sã-i pedepseascã. Astfel, când atârnã de la Dumnezeu o atare pedeapsã pentru oarecare, îl cerceteazã Satana luând chip mincinos al lui Hristos si, grãindu-i cu mare blândete, îi trânteste o laudã, cu care-l câstigã fulgerãtor si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtã (Matei VIII, 19) si cu chinuri ce duce la împãrãtie, umblã dupã "plãceri duhovnicesti". Iatã-l cu momeala de gât. De-acu, dupã oarecare scoalã a rãtãcirii, când încrederea îi va fi câstigatã desãvârsit si-i va fi întãritã, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine si în Hristosul lui, încât si moarte de om e în stare sã facã, întemeindu-se pe Scripturã.
Iatã cum "puiul de drac" al iubirii de sine, fãcându-se bãrbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatãl sãu, tatãl minciunii, strâmbã bietului om mintea, i se va pãrea pãcatul virtute dumnezeiascã. Ba încã, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va pãrea cã face slujbã lui "Dumnezeu" (dumnezeu care l-a înselat pe el) (Numeri XXV, 7-13).
Când stai de vorbã cu câte unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori legãtura cu judecatã a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede cã stai de vorbã cu un înselat si un sãrit din minte. Asta, pânã nu-i afli prima spãrturã a mintii, de la care apoi toate mestesugurile vicleanului trebuie sã-si dea arama pe fatã. Trebuie sã-i prinzi momeala pe care a înghitit-o si care, de cele mai adesea, e cãderea la laude, cu care tatãl minciunii si-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amãgit de minte.
Si nu e mare mirarea, cãci zice un filosof: e destul sã primesti în minte o singurã prejudecatã, ca apoi sã nu fii prãpãstenie, la care sã nu ajungi în chipul cel mai logic cu putintã. De aceea Biserica enumerã printre pãcatele mintii si prejudecãtile. [pag. 183, 184]
21. Multã stiintã apropie pe om de Dumnezeu, putinã stiintã îl îndepãrteazã si de stiintã si de Dumnezeu. Iar omul atâta pretuieste câtã apropiere de Dumnezeu si-a câstigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însã trebuie si el sã si-o câstige. Dacã nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vinã. [pag. 210]
22. Stiinta nu angajeazã viata, de aceea nici n-o poate pricepe si nici n-o poate crea.
Sfintenia însã tocmai viata o angajeazã. Iar sfântul desãvârsit, care si-a angajat viata si a arãtat cã o poate si crea, înviind mortii si fãcând ochi unde nu erau (Luca VII, 22), e singur Iisus. De ce oare nu-l recunoaste medicina? Ba nici mãcar nu-L pomeneste.
Poate fiindcã Iisus e de-o mãrime uluitoare, care ar pricinui spaima mângâierii omenesti. [pag. 211]
23. A nu sti si a nu recunoaste aceasta, nu e totdeauna o vinovãtie - uneori e chiar virtute; însã a sti putin, si a face gâlceavã cã stii totul, asta e descalificare si rusine, si întotdeauna o vinovãtie. [pag. 233]
24. Dupã textul Scripturii toatã recesivitatea apare în pãrinti pe urma vreunui pãcat. Stiinta, neavând termenul, nu poate da rãspunsul la întrebarea: cum au apãrut în ascendenti genezele defective, prin ce accident, sau dupã care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentã si anterioarã procesului ereditãtii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale generative si cu urmãri dezastruoase, pentru o eventualã progeniturã? Ca sã rãspund pe scurt, genele recisive apar în ascendenti în chip independent, nu dupã legile probabilitãtii, ci dupã legile care atârnã peste fãrãdelegi.
Toate faptele omului, toate miscãrile lui, se înseamnã undeva, într-o nevãzutã carte, si se înseamnã si în sãmânta sa, si cu aceasta îsi atrage urmasii sub povara isprãvilor sale. Legile vietii sunt legile Creatorului, pãcãtuiesti împotriva lor, nu scapi fãrã mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, cã Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie si cã venirea lui Iisus la nuntã ar fi numai un simplu fapt divers, fãrã o semnificatie neînchipuit mai largã pentru aducerea si conducerea personalã a fiecãrui om ce vine în lume.
înainte de a exista ca persoane pãmântesti, existãm ca gând, ca intentie a lui Dumnezeu. Cine stie, dacã nu El are de dus viata pãmânteascã, în fluviul timpului, atâtea fete omenesti, încât numãrul lor sã împlineascã toate posibilitãtile de configuratie câte le oferã structura noastrã geneticã ?
De faptul cã suntem oarecum anteriori fatã de forma noastrã pãmânteascã, însusi ne spune, învãtându-l pe Ieremia când acesta încerca sã se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pãmânt :
Ieremia 1, 5
"înainte de a te urzi în pântece... te-am sfintit si te-am vândut prooroc între popoare". Suntem prin urmare de obârsie spiritualã, fãpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne si oase, si îndeplinind un destin, între ceilalti fii ai lui Dumnezeu si frati ai nostri. [pag. 236, 237]
25. Un trecut pãcãtos n-a prea trecut: însoteste ca un cazier judiciar . Ispãsirea e obligatorie; asa se asigurã si se mentine iertarea tot prin concursul memoriei, rãbdând palmele trecutului peste obrazul mintii. [pag. 255, 256]
26. Cãlcarea unei legi omenesti dã infractiunea legii si se pedepseste precum se stie. Cãlcarea legilor divine ale vietii se numeste pãcat si se pedepseste precum s-a spus si precum se vede - cine vede.
O mare dezarmonie constã în faptul cã instinctul bãrbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bãrbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descãrcãrilor sale genetice. Instinctul femeii însã e maternitatea. Copilului pânã se desprinde de mamã, îi trebuie doi ani, deci, dupã rânduiala firii, trebuie lãsatã în pace. Deci, ce va face bãrbatul? Sau îsi va perverti sotia, fãcând-o sã umble si ea dupã plãcerea pãtimasã, cãutând sã scape de rostul firii sale, sau o va face criminalã, punând-o sã-si ucidã în pântece fiinta fãrã apãrare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facerea XXXVIII,9), pãzind-o de rostul zãmislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Altii recurg la sterilizare, altii la aventuri, sau la lupanare. Un asemenea bãrbat nu-si va mântui sotia prin nastere de fii (I Timotei II,15), ci o va osândi cu ucigasii si curvarii, printre care si el de asemenea va fi. [pag. 261]
27. Conflictul sau disonanta dintre instinctul poligamic al bãrbatului si instinctul maternitãtii la femei nu se poate înfrânge, nu se poate rezolva si nu se poate converti, decât în cazul în care ambele pãrti trãiesc învãtãtura crestinã din toate puterile fiintei. crestinismul e a doua creatie a lumii, a doua creatie a omului, o creatie din nou a firii. Iisus Hristos însoteste pe om prin învãtãtura Sa, prin Biserica Sa, prin rânduielile Sale, prin Cuvântul Sãu, ajutã pe om prin darurile Sale, prin sãlãsluirea Sa în noi, si în toti, ca un Dumnezeu pretutindeni de fatã, iar mai mult decât acestea - care se stiau si pânã aci - Iisus Hristos întovãrãseste, cârmuieste chiar, creatia fiecãrui om ce vine în lume. în temeiul pretutindenitãtii si atotputerniciei Sale de Dumnezeu. El este cauza primarã care configureazã viata în toate particularitãtile sale, încât fiecare ins e unic între oameni. El decide, în infinitul mic, ce calitãti sau defecte sã fie expulzate prin cele douã globule polare, care cuprind jumãtate din numãrul cromozomilor, si nicidecum hazardul. El înclinã sã fie una sau alta din configuratiile - probabile pentru noi si sigure pentru Dumnezeu - ; El formeazã destinul nostru în asa fel încât o asezare specificã în infinitul mic sã aibã urmãri imense în configuratia si în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolutã a lui Dumnezeu, care creeazã în dependentã cu omul si potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu rãutãtile lui din urmã si întorcându-i-le în brate, sau iertându-l de ele, dacã s-a silit, prin lupta cu sine însusi, sã-si dobândeascã iertarea. [pag. 267, 268]
28. Oricum s-ar cãuta, nu i se gãseste acestui instinct sexual alt rost de la Dumnezeu, decât singur rostul rodirii de copii. Orice denaturare a acestui rost e desfrânare si cãdere de la trãirea crestinã la viata pãgânã. [pag. 269]
29. Faptul cã din partea Sa, Dumnezeu a fãcut totul pentru om, pânã si jertfa Sa pe cruce, dovedeste cã omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine: centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea vãzutã îmbinatã cu lumea nevãzutã. iatã de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adicã sã trãim deodatã, si ca persoane vãzute, si ca persoane nevãzute, cãci omul are valoarea arãtatã de jertfa de pe cruce. Când omul trãieste în adevãrata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacã renuntã la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartã un nume, ci poartã un numãr. Deci, ce poate sã însemneze coborârea omului la simpla valoare economicã, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sãlbãticii întreolaltã si-si vor împinge conducãtorii pânã la marginile nebuniei. Asta înseamnã treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la numãr, au sã dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu rãspunderi, cu mãriri, cu puteri si cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodatã cu darul stãpânirii si cu darul prorociei, a cãpãtat o strasnicã pedeapsã numai fiindcã a îndrãznit sã numere poporul (II Regi XXIV). Darul prorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni - si doar el gresise, nu poporul (II Regi XXIV,17). [pag. 295, 296]
30. Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a vointei si iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între vointa divinã si libertatea omului. Iar în ucenicii Sãi trimisi în fiecare veac de oameni, tot El, trãit din toatã sinceritatea fiintei, e singura cale care mai poate aduce pacea între oameni, toate celelalte rezolvãri alãturea de trãirea crestinismului grãbesc apocalipsul. [pag. 297]
31. Proprietatea si stãpânirea lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chirias, un fel de administrator si nicidecum propietarul absolut al lumii. Cã, de se va crede stãpân absolut al lumii, seamãnã cu credinta îngerului nebun. Pentru ca sã înfrâneze pe om de la o cãdere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul cã n-are proprietatea absolutã, ci numai proprietatea relativã; iar pe de altã parte, ca sã-l fereascã de cãderea în nebunia îngerului rãu. Asadar, de îndatã ce se dã pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneste cu Dumnezeu, îl tãgãduieste, îl înlãturã, îl expropiazã, si cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-si dã seama bietul om cã, primind ispita, va fi zdrobit sub dãrâmãturile proprii sale iubiri nebune. Când omul se lipeste de fãpturã, de avutie, de slavã, acestea i se fac mamona, care înseamnã bani sau bogãtii. Deci nu poti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudã pe iconomul pârât care si-a fãcut prieteni din mamona nedreptãtii, si-i fãgãduieste cã-l va primi în împãrãtie când o va isprãvi de risipit, dupã legea dumnezeiascã a iubirii de oameni - se întelege cã e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate întelesul bogãtiei: nu sãrãcia te mântuieste, nici bogãtia nu te osândeste ci precum ai sufletul, si fatã de bogãtie si fatã de sãrãcie.
Esti sãrac si zorit cu gândul dupã avutie, iatã cã nu te mântuieste sãrãcia. Esti bogat, dar desfãcut cu inima de bogãtia ta, iatã cã nu te primejduieste bogãtia ta. Faptul cum stai cu sufletul: si fatã de una si fatã de alta, de asta atârnã mântuirea sau osânda ta. [pag. 299]
32. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoasterii, a unei cunoasteri de ei însisi în relatie cu Dumnezeu, în relatie cu nemurirea sufletului, în relatie cu binele si rãul. Cu un cuvânt, fug pânã la moarte de orice cunoastere existentialã. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stãpâniti de o lene biologicã, li se pare cã nu existã de fapt si dorm vremea vietii pãmântesti, pe urechea aceea. Situatia se schimba brusc în momentul mortii. Toate lucrurile pe care trebuiau sã le cunoascã în vremea vietii, dar au fugit de ele sau le-au tãgãduit, nãpãdesc peste ei cu o evidentã de neînlãturat. în vremea vietii pãmântesti cunoasterea rãmâne la libertatea omului: dacã voia sã cunoascã, putea cunoaste, nu voia sã cunoascã, rãmânea în necunostintã. îndatã dupã moarte însã, libertatea aceasta se suspendã, si sufletul cunoaste fãrã sã vrea, ceea ce s-a ferit sã facã pe când era în trup.
Cunoasterea are douã momente mari: momentul mortii, când sufletul se dezleagã de necunostintã, si momentul învierii, când se dezleagã si trupul de necredintã. Cãci necredinta îsi are obârsia mai mult din convietuirea sufletului cu trupul. Ori si el trebuie sã întovãrãseascã si constiinta si credinta. Moartea dezleagã sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitãtii si a nemuririi sale; învierea dezleagã trupul desãvârsit de moarte si de necredintã. Moartea si învierea împlinesc, în privinta constiintei si a izbãvirii de rãu, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei. Pânã ce nu trecem prin portile acestea, cunostinta noastrã e numai frânturã. [pag. 208, 309]
33. Dacã cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii si rugãciunilor Bisericii luptãtoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptã a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, voi împlini cu ele ceea ce lipsea din pocãinta sufletului osândit. Fãrã libertate si fãrã har, nici o suferintã nu plãteste nimic, cu atât mai putin suferinta din iad. Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nãdejde de pe urma ei. dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pãmânt pot îndupleca pe Dumnezeu sã scoatã din muncã sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplinã. Cãci precum nimic necurat nu intrã în împãrãtia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricât de putin ar fi, nu rãmâne în iad pentru totdeauna, subîntelegându-se prin acest bun si rugãciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfãrâmat portile iadului, iubirea "scoate din moarte si nu te lasã sã te pogori în întuneric" (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arãtatã prin fapte. De aceea zicem cã iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodatã, e puternicã, încât strãbate dincolo de mormânt si ajunge pe cel iubit; strãpunge iadul care nu-i poate sta împotrivã si strãbate cerul. [pag. 313, 314]
34. Orice faptã trupeascã a fost mai întâi o faptã sufleteascã. O cãdere în curvie e mai întâi o cãdere în spirit, în spirit e înclinarea si cãderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fãrã consimtirea spiritului. Aceastã consimtire însã înnegreste sau spurcã fata sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slãbeste si se saturã de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nãrãvindu-se cu ele, cautã sã le împlineascã, chiar dacã trupul nu mai e în stare sã le facã. Sunt patimi trupesti care înrãuresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rãsfrâng si asupra trupului. Slava desartã, mândria, orgoliul, viclenia, pãrerea de sine si altele asemenea, se vãd de departe în tinuta dinafarã a trupului. Aceastã spurcare a obrazului, sufletul are sã o plãteascã: de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrãjmas contra firii, printr-un chin de nedescris. [pag. 315]
35. Cãci atunci Mântuitorul nostru, Dreptul Judecãtor, cu suflarea gurii sale, îi va prãvãli pe toti: iadul, moartea, diavolii pe Antihrist si pe dumnezeul nebun si pe toti cei nescrisi în Cartea Vietii îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsã XX, 11-15). Asa începe Gheena de constiinte chinuite si de trupuri arse de un foc întunecos si fãrã de sfârsit, foc ce se deosebeste de cel cunoscut de noi, precum se deosebeste focul zugrãvit de pictori, de focul adevãrat.
Dumnezeu taie para focului în douã; cu puterea arzãtoare, dar neluminoasã, arde pãcãtosii, iar cu puterea luminoasã, dar nearzãtoare, strãluceste pe sfinti. Asa cã pe unii îi lumineazã nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe altii îi arde neluminându-i, întunecati si la întuneric, în vecii vecilor. [pag.324]
Selectie de Pr. Ioan Velcherean

Inima se poate schimba de Sf Ioan de Kronstadt
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 23:13
Inima se poate schimba de Sf Ioan de Kronstadt

Inima se poate schimba
de mai multe ori intr-o clipa
- in bine sau in rau,
- in credinta sau necredinta,
- in simplitate sau viclenie,
- in iubire sau ura,
- in binefacere sau invidie
- in generozitate sau inavutire,
O, ce inconstanta !
O, cât de multe ispite!
O, cât de sobri si atenti trebuie sa fim !
Este necesar sa ne rugam cu evlavie, fiindca noi singuri, fara ajutorul lui Dumnezeu, nu avem puterea sa invingem ispitele. (...) Rugaciunea este lucrul cel mai simplu si, in acelasi timp, cel mai dificil. (Sf. Ioan de Kronstadt)

Calea spre mantuire (fragment) de Sf. Teofan Zavoratul
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
Calea spre mantuire (fragment) de Sf. Teofan Zavoratul
Duhul reuneste in sine sentimentul divinului, nevoia constiintei, nadejdea de mai bine si, in acelasi timp, constiinta a tot ceea ce facem si cunoastem. Consecintele practice ale acestei invataturi despre duh sunt evidente. Fiindca duhul este intr-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trai dupa duh si de a asculta de exigentele sale va fi norma suprema a vietii crestine. Daca satisfacem nevoile duhului, acestea il invata pe om cum sa-si armonizeze cu ele si celelalte nevoi, si astfel nici satisfactiile sufletului, nici satisfactiile trupului nu vor fi in contradictie cu viata duhovniceasca ci dimpotriva vor conlucra in lucrarea ei.
De aici urmeaza desavarsita armonie a tuturor miscarilor si a tuturor atitudinilor, a gandurilor, a sentimentelor, a dorintelor, a intentiilor, a impresiilor si placerilor. Intr-un cuvant raiul.
Omul total sta deci sub influenta duhului. Insa acolo unde se face "simtita" vocea sa cu adevarat personala sunt "simturile duhovnicesti" si mai cu seama constiinta, afirma Sf. Teofan.
Din unirea sufletului cu duhul, sufletul indrumat de duh nu cauta numai ceea ce este frumos, ci si expresia frumosului in forme frumoase ale lumii nevazute, careia ii apartine duhul prin lucrarea sa. Aceasta nu inseamna ca, atunci cand un om este duhovnicesc, sufletescul si trupescul nu se mai gasesc deloc in el, ci doar faptul ca duhovnicescul predomina, subordonandu-le si patrunzand partea sufleteasca si cea trupeasca.
Ratacirea gandurilor, nestatornicia dorintelor patimase si tulburarea inimii ne nelinistesc mereu, nepermitandu-ne sa facem, macar un singur lucru, asa cum ar trebui, si aproape intotdeauna ne duce pe cai gresite. Aceasta boala nu este naturala, desi este universala si endemica; mai degraba ea este contactata de noi de buna voie.
De indata ce am observat existenta acestei boli sa trecem la eforturile vindecarii ei. Sa ne gandim in permanenta ca, in noi se afla ceva ce nu este bun, care este mereu gata sa ne abata de la calea cea dreapta si sa ne induca in eroare.
Cand duhovnicescul domneste in cineva in modul cel mai inalt, atunci, desi raul prin caracterul si atitudinea sa exclusiva, incearca sa-l domine, omul nu mai greseste. Deoarece, duhovnicia este etalonul vietii umane si ca urmare, omul care a devenit duhovnicesc, este un om adevarat, in timp ce omul sufletesc sau carnal nu este un om adevarat, dupa cum nici omul trupesc nu este un om adevarat, indiferent cat de atragator pare el din exterior.
Omul simplu, care are frica de Dumnezeu este superior omului care se poarta deosebit, si umbla elegant, dar care nu are printre scopurile si dorintele lui arzatoare aceea de a fi placut lui Dumnezeu. Potrivit scopului natural, omul trebuie sa traiasca in duh, sa-si subordoneze totul duhului, sa fie patruns de duh in tot ceea ce este al sufletului si al trupului si in lucrurile exterioare (viata familiala si sociala).
Adevarata fericire a omului este viata in duh, care este sufletul sufletului nostru omenesc, sufletul in sine, este duh nematerial; dar, invelisul sufletului este insasi duhul, care este tot un element exterior nematerial. Trupurile noastre sunt grosiere; dar, acel invelis al sufletului este foarte fin si serveste pe de o parte, drept intermediar intre suflet si corp, iar pe de alta, intre suflet si Dumnezeu Creatorul: prin el, sufletul actioneaza asupra trupului si trupul asupra sufletului care converseaza cu Dumnezeu, in timp ce Dumnezeu il converteste la Sine.
Invelisul sufletului devine luminos sau intunecat, corespunzator starii interioare a sufletului. Cand constiinta, judecatorul nostru incoruptibil, ne vorbeste mustrandu-ne, si spunandu-ne ca nu suntem curati, atunci noi aparem intunecati, in ochii ingerului pazitor si chiar al oamenilor dispusi sa ne analizeze. Cand sufletul este luminos, puterile intunericului, nu se pot uita la el si deci ispitele, scad in intensitate. Dracii incearca sa se tarasca pana la sufletele luminoase, dar trecerea le este barata si sunt izbiti la pamanat de razele luminii duhovnicesti, ca de niste sageti. Asadar ravneste la aceasta. Nu merge dupa ceea ce ti se pare din afara, pentru ca este posibil sa existe altceva vizibil in noi, si aceea suntem noi in realitate.

Autorul si criteriul judecatii particulare
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
Autorul si criteriul judecatii particulare
Autorul judecatii particulare este acelasi ca si al judecatii universale: Hristos. El insusi a spus: "Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului" (In. 5, 22). Autorul judecatii este Hristos, nu in sensul ca El rosteste sentinte arbitrare, sau conform unor legi impersonale, ci in sensul ca din El se revarsa viata si fericirea comuniunii depline peste cei ce au vietuit dupa pilda Lui si s-au asemanat cu El, avand in ei inca din viata aceasta toata lumina si bucuria comuniunii cu El, iar cei ce nu L-au urmat vor ramane intr-o lipsire definitiva de bucuria acestei comuniuni cu El, Persoana-izvor a toata iubirea dumnezeiasca si omeneasca.
Pentru cei dintai, judecata lui Hristos inseamna aratarea Lui cea mai evidenta in relatia cu ei, impreuna cu toate darurile iubirii Lui; pentru cei din urma - incetarea oricarei incercari a Lui de a Se mai apropia de ei, de a-i mai scoate din atitudinea lor de refuz fata de El; si aceasta, nu pentru ca n-ar mai voi El sa le arate iubirea Sa, ci pentru ca ei s-au invartosat in patimile care au la baza negarea Lui si neascultarea de El. Pana acum au mai auzit vorbindu-se in favoarea Lui, intalnindu-se cu Iisus prin oamenii care credeau in El si-i indemnau sa creada in El; de acum nu vor mai auzi asemenea indemnuri, pentru ca toti cei intre care vor fi stiu prea putin despre El. Toti sunt pilde de neascultare fata de El, de dispretuire a comuniunii cu El. Intr-o cantare la iesirea sufletului, Biserica pune in gura acestora: "Pe Dumnezeu eu de acum nu-L voi mai pomeni, ca nu este in iad cine sa pomeneasca pe Domnul, ci intru intuneric deplin fiind acoperit, voi sedea asteptand invierea tuturor pamantenilor".
Intrucatva ei isi dau seama ca nefericirea lor constituie o instrainare a lor de Dumnezeu, o retragere a Lui de la ei, desigur din cauza lor insisi; ca aceasta nefericire e o neconformare a lor cu El; ca deci El este criteriul si El a avut cuvantul din urma pentru care ei sunt in starea in care sunt, intrucat nu s-au conformat Lui si nu au vietuit gandind la El. Pe de alta parte, ei nici acum nu-L vad cum este in bunatatea Lui luminoasa si, alaturi de o anumita constiinta profunda ca El a decis soarta lor, in ei continua sa persiste o necunoastere si o contestare a Lui.
Dualitatea aceasta contradictorie, de care am mai vorbit inainte, rezulta din declaratiile Sfantului Ioan Damaschin care, pe de o parte, spune ca Dumnezeu continua sa impartaseasca bunurile Sale si diavolului si celor din iad, iar acestia sa participe in parte la ele, dar si ca ei sunt lipsiti de Dumnezeu pentru ca nu-L doresc si nu-L iubesc.
Ea rezulta si din cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul care spune pe de o parte ca cei din iad iubesc (respecta) pe Dumnezeu si sunt iubiti de El, pe de alta ca cel mai mare chin al lor este ca sunt despartiti de El, sau ca Dumnezeu isi intoarce fata de la ei, prin faptul ca prin minciuna "si-au creat o perversitate atotrea, din cauza careia nu s-au putut uni cu Dumnezeu cel drept si sincer". Foarte des repeta Sfantul Maxim faptul ca cei din iad au o stare "sucita", complicata.
Un alt autor ortodox afirma ca fiecare suflet, chiar si cel rau, ajunge dupa moarte de doua, sau de trei ori in fata lui Dumnezeu: in ziua a treia, a noua si a patruzecea, cand i se da sentinta. Pana in ziua a treia strabate vamile, intre a treia si a noua, cerceteaza raiul, intre a noua si a patruzecea, iadul. In a patruzecea zi Mantuitorul decide locul lui in rai sau in iad. Dar el nu se bazeaza decat pe datele parastaselor Bisericii pentru morti. Insa parastasele se fac la aceste date pentru obtinerea trimiterii sufletelor la rai. Deci in urma lor s-ar putea ca in fata lui Hristos cel luminos sa ajunga numai sufletele care vor fi iertate.
Sfantul Simeon Noul Teolog spune insa: "Dumnezeu, sau harul Sfantului Duh, nu S-a aratat niciodata nici unuia lipsit de credinta. Iar daca S-a aratat vreodata, sau
Se va arata cuiva in chip minunat, apare infricosator si inspaimantator, si atunci nu lumineaza, ci arde, nu invioreaza, ci pedepseste".
Poate ca intre aceste doua afirmatii s-ar putea gasi o conciliere, in sensul ca in sufletele celor ce merg la nefericire este in aceste zile simtirea mai acuta a bunatatii lui Hristos, de care se lipsesc, si acest fapt ii arde, fara ca aceasta sa insemne iesirea din starea lor patimasa, incapabila de Hristos si de intrare in comuniune cu El. Sufletul omenesc este atat de complex!
Faptul ca Hristos e si om ar lasa in principiu deschisa posibilitatea ca El sa Se arate si sufletelor care vor fi trimise la iad. Dar Hristos aratat acestora ar trebui sa aiba o infatisare lipsita de lumina bucuriei de a intra in comuniunea cu ele, ca si de spiritualitatea penetranta a unei astfel de comuniuni. Dar o asemenea infatisare a lui Hristos e greu de inteles. Isaac Sirul, admitand o astfel de aratare a lui Hristos si socotind totusi ca nici in ea Hristos nu paraseste iubirea Sa, a spus ca ea devine foc, sau suferinta pentru cei respinsi. E o iubire care-i doare si care de aceea ii si revolta pe cei ce nu sunt capabili sa raspunda. Dar aceasta mai procura acelora o adevarata cunoastere a lui Hristos? Nu e mai degraba o ascundere a lui Hristos, Care mangaie, Care lumineaza, Care mantuieste cand Se arata? Nu-L acopera pe Hristos chinurile constiintei celui ce moare in pacate? In mod paradoxal constiinta prezentei lui Hristos se imbina cu neputinta de a-L vedea in realitatea Lui adevarata, asa cum invidiosul nu poate vedea bunatatea celui invidiat. Acesta e Judecatorul "cel infricosator" .
In rugaciunea la iesirea sufletului, Biserica pune sufletul care iese din trup sa se roage lui Hristos sa i Se arate macar cat de putin, ca dovada ca ar putea sa nu-L vada deloc: "Lumina cea intelegatoare, straluceste peste mine, ca sa Te vad macar cat de putin, Hristoase, ca de acum nu Te voi mai vedea, ca multimea dracilor fara de veste a venit asupra mea si intunericul faptelor mele celor de rusine m-a acoperit". Din strafundul sufletului pacatos tasnesc in aceasta clipa toate amintirile faptelor pacatoase, intreaga constiinta a patimilor sale, demonii care l-au stapanit intunecan-du-l de tot.
De o prezenta a lui Hristos indreptata spre cel ce va fi trimis in iad, dar de o prezenta distanta, nedescoperita, vorbeste Biserica si intr-o alta cantare ce o pune in gura sufletului la iesirea lui din trup: "Acum suspinati pentru mine, ticalosul, toate marginile pamantului si impreuna lacrimati, ca a venit raspuns cumplit de sus, sa se lege mainile si picioarele mele si sa ma lepede afara". In cuvinte asemanatoare spune si Simeon Metafrastul: "Cand nu va mai fi cine sa te ajute, se va auzi glas de sus: sa se ia necredinciosul ca sa nu vada slava Domnului. Ingerii stralucitori si dumnezeiesti te vor parasi in mana demonilor rai si pizmasi, spre bucuria lor, plecand tristi si indoliati de la tine". Sufletul se simte parasit de orice ajutor bun de sus.
Totusi Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa ce repeta ca celor pacatosi nu le este accesibil harul dumnezeiesc, spune ca Domnul li Se va arata "ca un foc nu cu totul spiritual, ci in chip netrupesc in trup. E o aratare lipsita de har, o aratare ca foc, o aratare lipsita de intimitate, o aratare distanta; distanta nu fizic, ci spiritual, iar in aceasta se simte mai mult focul, decat Persoana lui Hristos. In foc e simtita totusi Persoana, dar ca distanta, ca voind sa ramana in afara relatiei, o aratare ce arde.
Sfantul Simeon Noul Teolog zice ca orice om care are harul lui Hristos este speriat, la plecarea sufletului lui din trup, ca nu va vedea pe Hristos, caci desi L-a avut pe Hristos in sine in viata pamanteasca, nu L-a putut avea intreg. "Deci Te rog, Stapane, Te implor, acorda-mi mila aceasta, ca, pentru mine in ziua cand sufletul meu va iesi din trupul meu, sa pot cu o simpla suflare sa acopar de rusine pe toti cei ce vor veni sa ma atace pe mine, sluga Ta, si sa pot trece fara vatamare acest pas, ocrotit de lumina Duhului Tau, si sa vin in fata judecatii Tale avand in mine, Hristoase, harul dumnezeiesc pentru a ma curata de orice rusine". De cei ce nu vor avea harul Duhului insa zice: "Cine va indrazni sa apara inaintea Ta, daca nu e imbracat in harul Tau, daca nu-l poseda in el si nu e luminat de el? Cum un om, oricare ar fi el, va putea sa contemple slava Ta de nesuportat? Cum va putea ridica omul ochii spre slava Ta... Care dintre noi va putea vreodata sa vada, cat de putin, prin propria sa putere sau prin eforturile sale, pe Hristos, daca nu se da neputintei naturii noastre taria, forta, puterea, daca nu-l face El insusi capabil sa contemple slava Lui dumnezeiasca? Altfel nici un om nu va putea si nu va avea puterea sa contemple pe Domnul venind intru slava. Astfel cei nedrepti vor fi despartiti de cei drepti si pacatosii vor fi inghititi in intunericul lor, toti acei care nu au inca de aici in ei lumina".
Privarea de comuniunea cu Hristos a celor ce merg la iad, ei o socotesc cand ca provenind numai din patimile lor egoiste, cand ca provenind din neindurarea Lui. E propriu celor ce sunt scufundati in vreo patima din care nu pot iesi, sa caute vina in altcineva, nu in ei, si , in ultima analiza, in Dumnezeu, desi din adancul unui rest de constiinta tasneste cateodata si gandul vinovatiei lor. "Cat despre ceilalti (care nu M-au recunoscut), Eu nu i-am cunoscut si ei nu M-au cunoscut si de aceea Ma numesc aspru si nemilos; fiii nedreptatii Ma socotesc nedrept". Astfel expresia ce o folosim pentru Hristos "infricosatorul Judecator" isi are cauza in subiectivitatea noastra vinovata.
Daca nefericirea celor din iad inseamna permanentizarea unei atitudini negative a lor fata de Hristos, a refuzului de intrare in comuniune cu El in cursul vietii pamantesti, a refuzului de a merge spre tinta omului desavarsit pe care l-a realizat
Hristos, ca model si ca focar de atractie, fericirea celor din rai este incoronarea comuniunii cu Hristos, a trairii cu El, a intiparirii lor treptate de umanitatea lui Hristos in cursul vietii pamantesti.
Criteriul dupa care se va definitiva soarta vesnica va fi efortul sau lipsa efortului nostru de a ne apropia de El, spre umanitatea desavarsita realizata de Hristos omul. Criteriul acesta nu-l ia deci Hristos din afara, ci El insusi este acest criteriu. El e norma judecatii si El e cel ce aplica aceasta norma, caci El singur a realizat-o ca model si o cunoaste din Sine in mod desavarsit. Mai mult, El nu e numai criteriul si Judecatorul, ci si cununa cu care, ca judecator, rasplateste pe cei ce s-au silit sa se ridice spre nivelul Lui de om, implinindu-i prin desavarsirea umanitatii Sale.
De aceea toata judecata s-a dat lui Iisus Hristos. Daca se poate vorbi de un drept castigat de El de a exercita aceasta calitate, aceasta trebuie inteleasa in sensul ca prin asumarea si ridicarea umanitatii noastre la calitatea noastra exemplara, prin Cruce, prin invierea si inaltarea Lui, a ridicat in Sine parga umanitatii acolo unde trebuie sa fie, si prin salasluirea Lui in cei ce cred le-a dat ajutorul de a muri si ei omului vechi si de a deveni vii in veci prin virtuti, facand totul ca oamenii sa ajunga la culmea umanizarii unde este El. Pe de alta parte insa, El are acest drept pentru ca numai in El aceasta umanizare si-a putut ajunge de fapt culmea ei eterna. El e Judecator in calitate de calauzitor si sprijinitor pe calea umanizarii, in calitate de tinta si incoronare a ei, in aceia in care aceasta inaintare a avut loc. El e calea si viata, sprijinitorul si cununa noastra.
Cinstea aceasta data Lui e in acelasi timp cinstea data omului; slavindu-L pe El ca judecator suprem, ca for decisiv al sortii noastre eterne, cinstim pe unul dintre noi, cinstim drept criteriu suprem nivelul atins de umanitate, in El si prin El, de toti cei ce il slavim. Suntem judecati, dupa un criteriu atins de om, de un om care a facut totul ca sa ajungem si noi acolo si care ne impartaseste prin judecata de nivelul la care a ajuns El, daca am dat si din partea noastra colaborarea cu El pentru a ajunge acolo. In El vor avea fericirea nu numai oamenii, ci si ingerii, precum vor avea nefericirea toti cei ce nu-L vor recunoaste. In sensul acesta, al conformarii sau neconformarii cu El drept criteriu al sortii noastre, trebuie sa intelegem cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat pe El si I-a daruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca intru numele Lui tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt,si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal" (Filip. 2, 9-11). Aceasta slava a Lui este pastrata spre mostenire sfintilor, adica celor ce cred in El si se straduiesc cu puterea Lui, care este in ei, sa se faca asemenea Lui (Ef. 1, 18).
Judecata lui Hristos -sau incoronarea pentru vecie cu marirea Lui a celor ce au colaborat cu puterea Lui salasluita in ei, si lipsirea de aceasta incoronare a celor ce nu L-au primit, avand astfel ca urmare participarea sau neparticiparea la desavarsirea umanitatii Lui - e o parghie importanta la sustinerea inaintarii umanitatii spre desavarsirea ei in interiorul absolutului dumnezeiesc.
Cu alte cuvinte, aceasta judecata face din umanitatea desavarsita a lui Hristos, inradacinata in absolutul divin, parghia ferma a progresului nostru spre adevarata desavarsire in umanitate. Judecata lui Hristos inseamna ca exista o deosebire intre o ordine a valorilor cu insemnatate absoluta si dezordinea nonvalorilor, sau paru-telor valori, si ca valorile absolute sunt cele ce duc la umanitatea deplina care este in Dumnezeu facut El insusi om si ca se poate trai in aceasta ordine si ajunge in raiul realitatii lor desavarsite.
Fara o asemenea judecata, generatiile de oameni sunt destinate sau sa se prabuseasca succesiv in neant, sau sa evolueze, cu caderi si ridicari, sau numai cu inaintari in planul relativului, care, prin monotonia lui vesnica, va sfarsi prin a se descoperi ca nu e departe de iad, mai ales ca un progres in spiritul lipsit de trup mai are si dezavantajul ca nu poate satisface dorintele - fie si trecatoare - pe care le poate satisface in trup. In afara de judecata lui Hristos nu e decat iadul; judecata Lui da ocazia celor ce o admit sa scape de nefiinta sau de iad. Adica: sau exista Hristos si o judecata a Lui, si atunci scapa de nefiinta sau de iad macar cei ce cred in El, sau nu exista, si atunci tot ce e persoana e condamnat pieirii sau iadului etern, echivalent cu lipsa oricarui sens. Ba, pe baza Sfantului Maxim Marturisitorul si a Sfantului Ioan Damaschin, constiinta, fie cat de intrerupta si mereu contestata de ei, ca sunt in iad in baza unei judecati a lui Hristos, da si existentei celor din iad o frantura de sens, care o face superioara inexistentei sau unei vesnice evolutii in relativitate.
Noi nu putem trai fara a ne sti in legatura cu un criteriu absolut, care nu poate fi decat Persoana suprema a lui Dumnezeu, devenita pe de o parte accesibila, in Hristos-Omul, pe de alta, ramasa desavarsita in iubirea Ei. Criteriul dupa care se definitiveaza soarta oamenilor e simultan umanitatea desavarsita si absolutul Persoanei divine, sau umanitatea desavarsita, devenita si eternizata astfel, pentru ca se afla in sanul Persoanei dumnezeiesti eterne.
Fericirea la care merg cei care au avut pe Hristos in ei, fiind deplinatatea descoperita a comuniunii cu El, e pe de o parte un plus incomensurabil, pe de alta, o continuare a comuniunii din cursul vietii pamantesti. Nimeni ca Sfantul Simeon Noul Teolog nu a insistat mai mult asupra acestui fapt. Dar si el ca si toti Parintii vad maretia starii de dupa moarte asa de inalta, ca nu fac o deosebire clara intre ea si cea de dupa inviere. "Caci la credinciosi venirea Domnului s-a produs deja si se produce fara incetare, cum s-a produs la toti cei ce voiesc... si nu numai in veacul viitor, ci mai intai in viata prezenta si apoi in cea viitoare. Desi aici intr-un fel mai obscur si acolo mai desavarsit, totusi credinciosii vad si primesc, inca de aici, parga tuturor celor de acolo. Ei nu primesc totul de aici, nici nu raman aici nepartasi si fara gustarea bunatatilor de acolo, nadajduind sa ia totul acolo. Dar fiindca Dumnezeu a randuit sa ne dea prin moarte si inviere si nestricaciunea si viata vesnica, ne facem inca de aici in chip neindoielnic partasi ai bunatatilor viitoare, adica incoruptibili si nemuritori si fii ai lui Dumnezeu si fii ai luminii si mostenitori ai
imparatiei cerurilor, avand-o pe aceasta in launtrul nostru (Le. 17, 3)- Caci toate acestea le primim de acum in simtirea si cunostinta sufletului, daca nu suntem necercati in credinta, sau lipsiti de lucrarea poruncilor. Dar nu le avem inca trupeste, ci trupul il purtam coruptibil inca, asa ca Hristos si Dumnezeu inainte de inviere. Si avand sufletul inca imbracat si legat de el, nu putem primi in noi toata slava descoperita, ci, oglindind oceanul negrait al slavei, socotim ca vedem numai o picatura a lui si de aceea spunem ca privim acum in oglinda si ghicitura (1 Cor. 13, 12). Dar ne vedem pe noi duhovniceste asemenea Celui vazut de noi si ne vedem pe noi in viata aceasta. Iar dupa inviere, vom avea si trupul duhovnicesc. Caci asa cum El insusi l-a inviat pe acesta din mormant, asa il vom primi si noi, duhovnicesc. Cei ce ne vom asemana cu El, ne vom asemana mai intai sufleteste, apoi, inviati, si trupeste; adica vom fi asemenea Lui oameni prin fire si dumnezei prin har, precum si El este Dumnezeu prin fire si S-a facut om prin bunatate".
Cei ce vor fi la fericire, vor fi aproape de Hristos, aproape nu fizic, ci sufleteste, de "duhurile dreptilor celor desavarsiti", aproape de zecile de mii de ingeri (Evr. 12, 22-23), in multimea celor ce stau inaintea tronului si inaintea Mielului, imbracati in haine albe, sau raspandind numai puritate, si avand in mana ramurile de finic ale vesniciei, slavind pe Mielul, cu constiinta deplina ca de la El este mantuirea, ca din blandetea si viata Lui au viata (Apoc. 17, 9-10). Ei vor fi in "curtile Domnului", "in dulceata raiului", in "corturile dreptilor", tot atatea expresii ale comuniunii cu Hristos si cu toti cei in Hristos.
Biserica se roaga lui Dumnezeu pentru cel decedat: "intru odihna Ta, odihneste, Doamne, si sufletul robului Tau, unde toti sfintii Tai se odihnesc". E odihna in infinitatea iubirii lui Hristos, spre care nazuieste miscarea celui ce crede in El. Ea e "viata cea fericita". Propriu-zis Hristos e "odihna si viata" sufletului. In Hristos, omul isi regaseste starea lui de curatie si comuniune de la inceput, sau dezvoltarea chipului in asemanare, care e actualizarea umanitatii depline in Dumnezeu. Toate faptele mantuitoare ale lui Hristos sunt pomenite in cantarile de la inmormantare ca fapte al caror rod mantuitor e cerut sa se impartaseasca si celui decedat. E pomenita intruparea, ca sa se invoce iubirea de oameni a lui Hristos: invierea prin care a biruit moartea noastra.
Dar aceste bunatati nu se dau ca sigure pentru cel decedat. Ci in toate cantarile se cere iertarea lui Hristos pentru el, caci nu este om care sa fi trait si sa nu fi pacatuit; numai prin iertarea pe care o va rosti judecata lui Hristos, se va impartasi cel ce pleaca din aceasta viata de viata cea fericita. De aceea toata slujba inmormantarii nu e declarativa, ci rugatoare. Prin aceasta judecata lui Hristos nu e numai o incoronare a celor ce au vietuit in El cu cununa deplinei comuniuni cu El si o constatare a neputintei celorlalti pentru aceasta comuniune, ci si un prilej de manifestare a milei lui Hristos pentru pacatele pe care nu se poate ca un om sa nu le fi savarsit. Toate rugaciunile si cantarile de la inmormantare se bazeaza pe aceasta
credinta in puterea ce o are Hristos de a ierta la judecata pacatele si pe incredintarea in mila Lui. Judecata lui Hristos nu consta numai intr-o constatare pasiva a impartirii sufletelor dupa calitatea lor intrinseca, ci si intr-un act de putere de a ierta pacatele.
Fara indoiala in primul rand El tine seama de calitatea sau de dispozitia fundamentala intrinseca pe care si-au castigat-o sufletele in viata pamanteasca, dar aceasta dispozitie este adesea atat de plina de ambiguitati, atat de amestecata cu elemente impure, cu slabiciuni, ca da destul spatiu deciziei lui Hristos de a se manifesta. Poate ca Hristos da totdeauna o decizie favorabila unde stie ca prin ea poate face destul de clara in sens bun dispozitia sufletului. Ea e adeseori creatoare de dispozitie hotarat buna si Hristos singur stie cand aceasta poate avea loc prin judecata Lui favorabila.
E de remarcat insa ca, pe cand Sfintit Parinti fac dependenta judecata lui Hristos de faptele din viata ale oamenilor, rugaciunile si cantarile inmormantarii - miscate de mila pentru cel ce pleaca si de intelegerea smerita a slabiciunii omenesti - pun accentul aproape numai pe iertarea lui Hristos. Rolul activ al lui Hristos la judeca ta e pus de ele in relief mai accentuat. O fac aceasta pentru a-si afirma nadejdea ca Hristos va face uz de mila Lui in iertarea celui decedat.
Desigur, atat insistenta pe care o pun Parintii bisericesti pe conformarea cu Hristos a vietii crestinilor pentru ca sa obtina mantuirea, cat si nadejdea ce o pun rugaciunile Bisericii pe mila iertatoare a lui Hristos, sunt necesare. Biserica impaca rigiditatea primei atitudini, cu mangaierea celei de a doua, pentru a-l tine pe crestin treaz la datoria de a lucra pentru mantuirea sa, dar a-i da si nadejdea in mila lui Hristos. Oricat s-ar sili omul spre o viata de virtute, niciodata nu poate ajunge la o stare lipsita total de pacate - si daca ar pretinde aceasta ar gresi - si oricat ar grsi, el poate sa spere in mila lui Dumnezeu, daca se caieste.
Indemnurile spre virtute, cu argumentul ca de ea depinde mantuirea, se adre seaza omului cat el traieste; rugaciunile de iertarea pacatelor se fac pentru cel ce nu mai poate face nimic si in constiinta ca nimeni n-a putut sa implineasca in asa poruncile Domnului, incat sa-i vina mantuirea ca un drept meritat. Biserica face opera de pedagogie, dar si de mangaiere. Ea are temeiuri pentru amandoua: Hristos a iertat pe talharul de pe cruce, care s-a pocait, dar a si indemnat in predica de munte, in cea despre judecata din urma si cu alte ocazii, la fapte de iubire. In faptul ca Hristos decide soarta sufletului dupa starea lui si intre iertarea lui, daca se caieste, nu e o contrazicere, caci in amandoua acestea Hristos sta cu bratele deschise pentru cel ce vrea sa intre in comuniune cu El, fie ca unul s-a pregatit pentru aceasta toata viata, fie ca altul s-a trezit la dorinta ei prin pocainta de la sfarsit. De altfel nici la Sfintii Parinti nu lipseste cu totul accentul pus pe valoarea caintei sufletului inainte de moarte, ca sa nu mai vorbim de insistenta cu care accentueaza importanta pocaintei in cursul intregii vieti. Astfel, in general, ei fac dependenta fericirea vesnica de faptele bune si curate, de virtutile care ca fapte bune si curate repetate se inscriu in suflet ca deprinderi, ca trasaturi ale chip asemanator cu al lui Hristos, ca deschideri permanente ale sufletului spre comuniunea cu Hristos si cu semenii, dar si de pocainta in cursul intregii vieti, sau macar la sfarsitul vietii, care omoara omul vechi invartosat al pacatului, al egoismului, nascandu-l pe cel nou, al comuniunii cu Hristos. Dupa Sfantul Ioan Damaschin, decisiv este in ce dispozitie iese sufletul din viata: introvertit in egoismul placerilor si al orgoliului sau, sau deschis dorintei hotarate spre comuniunea cu Hristos, cu convingerea ca numai in El este fericirea. De aceea, cainta de la sfarsitul vietii, ca dorinta a comuniunii cu Hristos, aduce mantuirea, precum, invers, caderea de la comuniunea cu Hristos, prin pacate hotarate impotriva Lui, aduce pieirea celui ce toata viata s-a straduit pentru virtute: "Dupa moarte nu mai e schimbare, nu pentru ca Dumnezeu nu ar primi cainta. Caci El nu Se poate nega pe Sine, nici nu poate renunta la mila. Dar sufletul nu se mai schimba. De aceea chiar daca ar face cineva toate dreptatile si, intorcandu-se, pacatuieste si iese din viata dorind pacatul, va muri in pacat. La fel si pacatosul, de se va cai si va muri in cainta lui, nu se vor mai pomeni pacatele lui".
Pocainta, daca e puternica, produce inmuierea starii de pietrificare a sufletului, inmuierea pamantului uscat, punandu-l in stare de rodire; topeste starea inghetata a apelor raului care e sufletul nostru, facandu-l sa curga, sa adape pe toti cei ce se apropie de el sa redevina vii si sa dea viata. De aceea toate cartile ascetice leaga cainta de lacrimi, care sunt semnul inmuierii fiintei: Simeon Metafrastul spune ca in cainta se cuprinde tot ce vrea Mantuitorul, de ea e conditionata imparatia cerurilor: "Toata varietatea poruncilor dumnezeiesti se cuprinde in aceasta". "Vezi, suflete, cate poate face cainta?". De aceea cea mai mare lupta a demonilor este impotriva ei. Ei folosesc impotriva ei armele disperarii si mandriei. In cainta e elasticitate, e viata, e tinerete sufleteasca. In lipsa de cainta e moarte. Cine iese impietrit sau "mort" din viata pamanteasca, impietrit va fi in veci. Miscarea in el va fi o miscare prin care se roade el insusi pe sine interior; el isi va fi viermele sau neadormit.
Atitudinea care cere cultivarea virtutilor toata viata si cea care isi pune nadejdea in iertarea lui Hristos se pot concilia in sfatul ca omul sa se sileasca cat poate sa urmeze lui Hristos in cursul intregii vieti; dar pentru tot ce n-a implinit din slabiciunea legata inevitabil de fiinta omeneasca, sa nu dispere, ci sa se pocaiasca si sa ceara iertare. Dar se intampla si cazuri cand un om necomportandu-se astfel se trezeste la sfarsitul vietii la o cainta, care-i umple sufletul de o incredere in Hristos si de o dragoste fata de El, mai mult decat si l-a umplut cineva prin toata "dreptatea" cultivata in cursul intregii vieti. Desigur aceasta nu inseamna ca omul trebuie sa prelungeasca in mod constient vietuirea sa in pacate, cu gandul ca va indrepta totul prin cainta de la sfarsit. Caci aceasta poate crea o obisnuinta de usuratate, la fel de invartosata in sufletul lui ca si increderea in dreptatea proprie.
In orice caz rugaciunile si cantarile de iertare pentru cel decedat presupun o cainta a aceluia macar in ultimele clipe ale vietii lui, o iesire a sufletului din trup in stare de cainta, pe care credem ca o continua si dupa moarte. De aceea, intre aceste rugaciuni si cantari ce le fac cei de fata, unele se fac in numele celui decedat, sau, in aceeasi cantare, subiectul este cand decedatul, cand obstea cea de fata. Mai ales rugaciunile de la iesirea sufletului se fac in numele celui decedat exprimand cainta lui, din clipele imediat anterioare iesirii sufletului.
Parintele Dumitru Staniloae

Dezbinarea, iadul si moartea
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
Dezbinarea, iadul si moartea

Umanitatea pe care o observam si din care facem parte este o umanitate divizata. Este divizata in primul rand in fiecare dintre noi: (eul) este un teatru de umbre, de personaje nevrotice ale caror sfori nu le tragem noi, ci mai degraba ele le trag pe ale noastre.

Facultatile noastre sunt si ele divizate si ierarhia lor bulversata: o inteligenta pur cerebrala, care compara, o inima in incertitudine, abandonata fortelor subconstientului, care confunda. Si iata-ne de-a rostogolul, fara un centru de referinta pentru a impaca totul.

Dezbinati in noi insine, la fel suntem si intre noi: indivizi dusmani, singuratici sau confundati, singuratici in confuzia insasi. Aceasta este ceea ce teologia numeste conditia caderii.

Limitandu-ne la aceasta conditie nu am putea elabora o antropologie crestina. Gandirea ar merge in gol. A analiza individul doar in conditia sa de separare, ar insemna a ne inchide intr-o viziune mioapa, rezultat al alienarii noastre, alienare care nu este numai sociala, ci fundamentala, ontologica.

Insa aceste tenebre sunt traversate de fulgere. In nebunia dragostei sau a creatiei, in transparenta unei priviri, in simpla si neasteptata mirare de a exista, se ivesc adancuri luminoase.

Omul nu se explica la nivelul omului. Cuvantul ethos pe care noi l-am golit de sens in "etic", avea semnificatia originala de "lacas": "Lacasul omului este Dumnezeu", zicea batranul Heraclit.

Atunci cum putem intra in aceasta cunoastere a omului care nu se lasa atinsa fara descoperirea lui Dumnezeu?

Nu prin stiinta, in sensul de stiinta umana, pe care noi o salutam si o recunoastem in trecere, ci prin cunoasterea crestina, care este o cunoastere in credinta, o cunoastere al carei organ nu este o facultate separata, ci omul intreg.

Pe scurt: o cunoastere care debuteaza si progreseaza prin pocainta. Mai bine zis, impreuna cu Evanghelia si cu Parintii greci, metemoia, in sensul de reintoarcere a constiintei noastre de a fi, de trecere coperniciana de la geocentrismul eului (individual sau colectiv) la heliocentrismul care descopera, in profunzimea fiintelor si a lucrurilor, jurul soarelui dumnezeiesc.

Dar mai intai trebuie sa te ciocnesti de peretii inchisorii tale. Una dintre cele mai potrivite definitii ale decaderii noastre a fost data de Sfantul Andrei al Cretei, un calugar din secolul al VII-lea al carui canon de pocainta il citim la inceputul Postului Mare. Simbol al pocaintei care ne pregateste pentru a primi Invierea. "Omul este idolatru fata de el insusi", zice Sfantul Andrei. El a deturnat spre sine insusi capacitatea de venerare, de cult, care constituie fondul naturii sale. Prin aceasta omul se separa - atat cat depinde de el - de Izvorul vietii si se gaseste reintors spre neantul, spre nimicul din care este creat.

El nu poate fi neantizat, dar devine sclavul mortii. Iar moartea nu este numai acest fapt nemilos, crud: ca viata fiecarui om trebuie sa se termine. Caci in aceasta moarte se ghiceste o consecinta a milei lui Dumnezeu. Pe masura ce omul avanseaza in destinul sau, isi da seama ca totul se termina:"prea mult a facut, prea mult a vazut" si, cum zice talharul pe cruce: "Noi dupa dreptate primim ce ni se cuvine dupa faptele noastre" (Lc.23, 41). Dar moartea, starea de moarte din timpul vietii chiar, inseamna in sens mult mai larg o existenta "impotriva naturii", impotriva setei de eternitate, a acestei nevoi de sarbatoare care constituie adevarul nostru de taina. In acest sens, suntem in moarte. Ne descoperim intr-o natura umana si intr-un univers cu adevarat dezintegrate.

Una dintre cele mai uimitoare trasaturi ale epocii noastre este ca adevaruri spirituale pe care nu de mult le vadeau doar oamenii contemplatiei, ai rugaciunii, devin astazi realitati istorice. Astfel, in evidenta istoriei, dezintegrarea atomului nu este intr-o oarecare masura decat expresia unei stari de spirit a umanitatii, pe care Traditia o desemneaza prin acea idee a dezintegrarii, a "atomizarii".

Cand persoana intoarce spatele lui Dumnezeu, nu mai poate contine natura sa, ea devine un individ - atomos - in care se distruge aceasta natura. Natura umana si cosmica (nu in sens filosofic ci in sensul teologic propriu al cuvantului natura), aceasta unitate simfonica si acest dinamism ce-l presimtim in Hristos si in sfintenie, este "atomizata" in noi.

In noi, juxtapus pe chipurile noastre inchise, pe privirea celuilalt care-mi ascunde universul, dinamismul euharistic al naturii devine o miscare oarba. El nu-si mai gaseste, prin noi, astampararea sa in Dumnezeu. Atunci el se joaca cu individualitatile noastre in acelasi timp inchise si diforme, cu acesti "atomi" pe care-i loveste unul de altul.

Si aceasta este conditia noastra. in care trebuie sa ucidem pentru a manca, pana cand murim si natura cangrenata ne absoarbe; in care trebuie sa ucizi de asemenea in atatea feluri pentru a gasi o siguranta trecatoare; in care se cauta siguranta prin stapanirea lumii - pe care o facem sa devina astfel mormantul nostru: in care, prin eros-ul care doreste eternitatea, servim in definitiv doar la perpetuarea speciei. Si acestea sunt tot atatea aspecte a ceea ce ascetii numesc "patimi" si care s-ar putea numi "idoli". Devenita impersonala, natura aserveste omul si-l inghite in moarte.

Indivizii se crispeaza asupra libertatii lor lipsite de sens, o libertate care sfarseste prin aservirea la ea insasi si la relatia de exterioritate si de posesiune, careia ii da nastere. Este dragostea imposibila si in cele din urma distrugatoare, ultima constrangere a mortii. Un personaj al lui Dostoievski. Kirilov din Demonii, e detasat de tot, deschis la tot, pana la a resimti eternitatea, contempland de exemplu o frunza de-abia ingalbenita de toamna. El crede ca murind liber in aceste momente, va gasi implinirea ultima, adevarata libertate: va fi Dumnezeu. Si in momentul ales, se sinucide. Insa el nu va fi Dumnezeu - va fi mort. Aici este radacina robiei noastre. Toata conceptia despre lume care nu include moartea, care se straduieste sa o uite, nu poate fi decat o iluzie.

Iata deci, pe de o parte, libertatea lipsita de sens a individului. Iar pe de alta, miscarea de adorare, de celebrare, de sarbatorire, de deschidere la infinitul care este "natura" in noi, dar care datorita faptului ca nu mai este exprimata prin persoanele noastre si prin ele ancorata in Dumnezeu, devine nebuna, devine salbatica, ne antreneaza in elanul sau nesabuit, de acum inainte impersonal. Incepe atunci cautarea unui extaz - n-are importanta care - prin distrugere, drog sau erotism, inscrierea euharistica a naturii in persoana se transforma in prizonierat infernal al individului in natura.

Caci, printr-o dimensiune intreaga a existentei noastre decazute, noi suntem nu numai in moarte, ci deja, aici si acum, in iad.

Nu este nevoie sa citam aici pe Parintii Bisericii. Am putea sa ne marginim la doua scurte fraze ale lui Sartre, caci gandirea lui este riguros ascetica, dar de o asceza care se deschide spre neant sau spre o evadare intr-o revolutie absolutizata. "Iadul sunt ceilalti", scrie Sartre, si iarasi: "Caderea mea originara este existenta celuilalt". Caci esenta omului, spune el in Fiinta si Neantul, nu este nimic altceva decat setea de a fi Dumnezeu. De aceea aceasta esenta este atat de neesentiala pentru el.

Aceasta sete de a fi Dumnezeu, aceasta sete de absolut, respinsa cu indiferenta, il distruge, il identifica cu moartea. Celalalt este pentru mine esecul, esecul meu de a ma implini in comuniune. Este constiinta starii mele de non-comuniune, chiar peste dorinta mea de a iubi. si re-caderea sa mortala. "L-am iubit prea mult, de aceea l-am omorat", zic autorii crimelor pe care pe buna dreptate le numim pasionale.

In ce priveste reciprocitatea, am putea spune ca ea are un pol de deschidere si de abandon, pe care l-am putea desemna simbolic ca feminin, si un pol de elan si dinamism, masculin. Spun simbolic, mai intai pentru ca fiecare persoana, fie ca este vorba de un barbat sau de o femeie, poarta simultan in natura sa aceste doua atitudini, dar cu una dominanta; apoi pentru ca sexualitatea este ea insasi simbolica - si nu singura expresie legitima a eros-ului total care se poate exprima si mai bine in slujirea celuilalt si in prietenie, in creatia artistului sau in contemplatia omului duhovnicesc. Daca exprimam deci reciprocitatea dupa aceasta complexa simbolica sexuala, observam ca intalnirea, in lumea esecului, degenereaza in sadism si in masochism. Cat despre dimensiunea verticala a comuniunii, care la origine este participare in Duh la "patrifiliatia" trinitara - "Ca ei sa fie una precum Noi una suntem", zice Hristos Parintelui Sau in Evanghelia dupa Ioan -, ea se denatureaza in mii de forme ale relatiei "stapan-sclav".

Aceasta este conditia de cadere pe care Sfintii Parinti o evoca prin termeni ca esec, boala, absenta si, pentru a relua un leitmotiv al acestui capitol, dezbinare. O iluzie, cum o numeste India, parazitand creatia "buna toata", provocand o suferinta inepuizabila, suspin al creatiei, vaiete de sufocare pe care Hristos le-a facut cele ale unei nasteri. Nu o "asemanare", ci o "neasemanare" care prolifereaza uneori in monstri de o frumusete magica, precum in Satiricon-ul in imagini (si imaginat) de Fellini, si in care frumusetea se umple de un absolut denaturat.

Aici dimpotriva, nici Evanghelia nici marea traditie crestina nu construiesc un Dumnezeu razbunator, terorist, si castrator. In inima mesajului evanghelic nu este nimic altceva decat Dragostea infinita, jertfelnica. datatoare de existenta, respectand libertatea noastra "pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Fil.2, 8).

La cei mai mari marturisitori ai perioadei patristice, de la Sfantul Irineu de Lyon la Sfantul Grigore de Nyssa si la Sfantul Maxim Marturisitorul, tema creatiei omului de catre Dumnezeu este interpretata in sensul unui risc cautat voluntar de Creator, a unei vulnerabilitati infinite asumata de acum inainte de catre El. Caderea - acest simbol al unei asemenea forte, a carei experienta o facem in fiecare clipa - devine incercarea libertatii, incercare necesara constiintei, tara de care nu exista dragoste personala. Daca Dumnezeu indeparteaza pe om de la Pomul Vietii, o face pentru ca el sa nu fie eternizat in stare de separare. Caci aceasta stare (care este si a noastra), daca ar fi cufundata ca atare in Lumina divina, n-ar putea fi decat un iad, si inca un iad iremediabil. Sa ne gandim la acele momente in care, plini de minciuna si de marsavie, a trebuit sa infruntam privirea "neindurator" de inocenta a unui copil! O singura clipa de iubire tradata, de incredere batjocorita, daca ar fi cercetata de mintea mea cu o constiinta - total lucida - de Dumnezeu, s-ar revela o eternitate infernala. Cat de mult avem nevoie de istorie, de rabdatoarea "pedagogie" a lui Dumnezeu, de crucea eliberatoare a lui Hristos!

Conditia de muritori pe care pacatul o antreneaza nu este deci o pedeapsa, ci cel mult, s-ar putea spune, o autopedepsire pe care Dumnezeu o intoarce, o transforma in remediu, in leac. Omul moare pentru ca refuza pe Cel Viu si exclude pe Creator din creatia Sa. Dar Dumnezeu se va intrupa si va muri pentru ca moartea insasi sa se umple de dragostea Sa si sa devina pentru om inviere.

Olivier Clement

Citirea cartilor eretice si neghina din biblioteca de Danioan Vasile
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
Citirea cartilor eretice si neghina din biblioteca
Danion Vasile
Cineva m a întrebat: „Am primit cadou de ziua mea cartea Evanghelia după Iuda. Ştiu că nu e bine să ţin o astfel de carte în casă. Ce să fac cu ea? Să o arunc?”
Întrucât mulţi oameni îşi pun întrebarea ce să facă cu căr¬ţile eretice pe care le au, voi încerca să prezint răspun¬sul ortodox oferit de Tradiţie. A şaptea poruncă biseri¬ceas¬că ne cere: „Să nu citim cărţile ereticilor” [6; 337]. Omul de astăzi, învăţat să îşi trăiască libertatea la maxim, ve¬de în aceasta o sufocare a cunoaşterii. Nu înţelege că toc¬mai această poruncă îl ajută să nu se otrăvească. Aşa cum s a otrăvit şi Adam când a călcat în rai porunca lui Dumnezeu…
În cartea Scripta aramaică, Constantin Daniel scria: „Ese¬nienii nu sunt pomeniţi nicăieri în Talmud, întrucât nu¬mele ereticilor era un nomen odiosum, «nume vrednic de ură», şi de aceea nici nu era voie să fie scris şi pro¬nun¬ţat, la fel ca acela al divinităţilor păgâne. Un mare ra¬bin din secolul I e.n., Aqiba, interzice iudeilor să citească Apo¬crifele, ameninţând pe cel ce le citeşte că va pierde drep¬tul la viaţa de apoi. Aceasta e o dovadă sigură că aces¬te scrieri erau întocmite de eretici şi singurii eretici care au scris atât de mult au fost esenienii. Talmudul ba¬bilonian care con¬si¬de¬ră Apocrifele cărţi eretice…” [19; 117].
E clar că nu Biserica a inventat lupta împotriva cărţi¬lor mincinoase. De fapt, în fiecare tradiţie religioasă au exis¬tat conflicte între susţinătorii textelor considerate ca¬no¬nice şi cele considerate eretice. Adevărul este însă Unul singur, chiar dacă fiecare tradiţie religioasă pretinde a fi autentică. Numai prin raportarea la acest Adevăr, care este Hristos, şi la Trupul Său, care este Biserica Orto¬do¬xă, se poate înţelege care sunt singurele scrieri ne¬min¬ci¬noa¬se. Iar celelalte nici nu au ce căuta în bibliotecile noastre…
***
Trăim într o lume plină de cărţi, de ziare şi reviste. Ma¬rea majoritate a oamenilor are în casă o bibliotecă, mai mică sau mai mare. Îndrăznesc să spun că una din oglin¬zile sufletului este biblioteca… Proverbul „Spu¬ne mi cu cine eşti prieten, ca să ţi spun cine eşti” poate fi în¬¬ţeles şi astfel: „Spune mi ce cărţi ai în bibliotecă, ca să ţi spun cine eşti…”
Această afirmaţie nu este valabilă pentru cei care îşi cum¬pără cărţi doar din snobism, pentru a fi consideraţi in¬te¬lectuali de către cei care le calcă pragul casei. Şi nici pentru cei care cumpără cărţi doar pentru că au fost seduşi de reclamele care li s au făcut acestora. Nu este valabilă nici pentru cei care au biblioteci moştenite de la cine ştie ce rude.
E valabilă însă pentru cei care şi au adunat cărţile din bi¬bliotecă cu multă grijă, cu pasiunea unui colecţionar de an¬tichităţi. E valabilă şi pentru cei care, neavând „patima” ci¬titului, îşi îmbogăţesc totuşi biblioteca, încet, dar sigur.
Nu am de gând să fac o analiză teologică a tipurilor de bi¬blioteci casnice, mă voi rezuma însă la a face o cla¬si¬fi¬ca¬re a felurilor de bibliotecă din casa creştinilor. Împărţi¬rea mea nu este făcută în urma unor cercetări sociologice sa¬vante, ci este pur şi simplu rezultatul unor constatări di¬rec¬te… Criteriul după care voi face împărţirea este sim¬plu: valoarea dogmatică a cărţilor cu conţinut religios. (O ana¬liză exhaustivă, din perspectivă creştină, a literaturii ar tre¬bui să ţină seama în primul rând de acest aspect, dar de li¬teratura laică nu ne ocupăm acum.)
Există biblioteci care au numai cărţi ortodoxe, există al¬tele care au cărţi amestecate – şi eretice, şi ortodoxe – şi exis¬tă biblioteci în care există numai cărţi eretice. Des¬pre a treia categorie nu vom vorbi, puţine fiind cazurile în care un or¬todox are în bibliotecă doar cărţi eretice.
Despre prima categorie vom constata doar că e o mul¬ţi¬me cu puţine elemente… Cei mai mulţi posesori ai unor ast¬¬fel de biblioteci sunt creştini sporiţi în viaţa duhovni¬ceas¬¬că sau creştini cu o conştiinţă dogmatică verticală. E de dorit să înţeleagă că trebuie să aibă grijă de bibliotecile lor şi să nu le pângărească prin amestecul cu cărţi minci¬noase.
În ce priveşte cea de a doua categorie, subiectul e prea de¬licat pentru a da eu însumi vreun verdict. Aşa că voi lă¬sa să vorbească Predania însăşi…
Una dintre cele mai importante cărţi ale Tradiţiei orto¬do¬xe, Limonariul, ne pune în faţa ochilor minţii o întâm¬pla¬re minunată, relatată de Avva Chiriac, preotul la¬vrei lui Calamon, de lângă Iordan:
„Într o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în porfiră, împreună cu doi bărbaţi sfinţi şi cin¬stiţi, că stă la uşa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stă¬pâna noastră Născătoare de Dumnezeu, iar pe cei doi băr¬baţi care erau cu ea, drept Sfântul Ioan Teologul şi Sfân¬tul Ioan Botezătorul. Am ieşit afară din chilie şi i am ru¬gat să intre înăuntru, ca să facă o rugăciune în chilia mea. Femeia însă n a vrut. Şi m am rugat mult timp stă¬rui¬tor de dânsa, spunându i: «Să nu mă întorc ruşinat şi în¬fruntat» şi multe altele. Când ea a văzut că stărui încă în cererea mea, mi a răspuns cu asprime:
– Ai în chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei să intru?
După aceste cuvinte a plecat. Când m am deşteptat, am început să mă vait şi să mă gândesc dacă n am păcă¬tu¬it cu ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni alt¬ci¬neva în chilie decât numai eu. Deşi m am chinuit multă vreme, totuşi nu m am găsit vinovat cu nimic faţa de ea. Vă¬zându mă învăluit de tristeţe, am luat o carte să citesc, ca prin citit să mi îndepărtez tristeţea. Cartea pe care am lua¬t o era a lui Isihie, preotul Ierusalimului. Când am des¬chis cartea, găsesc scrise la sfârşitul ei două cu¬vântări ale ne¬legiuitului Nestorie. Îndată am cunoscut că acesta era duşmanul Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dum¬ne¬zeu. Atunci m am sculat şi am plecat şi am dat cartea ce¬lui care mi o împrumutase şi i am spus:
– Ia ţi, frate, cartea! N am avut folos din ea câtă pa¬gu¬bă, şi i am povestit cele întâmplate. El, plin de zel, a rupt în¬dată din carte cele două cuvântări ale lui Nestorie şi le a pus pe foc zicând:
– Să nu rămână în chilia mea vrăjmaşul Stăpânei noas¬tre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Ma¬ria” [109; 60].
Râvna aceasta pentru adevăr ar trebui să o avem fie¬care dintre noi. Pentru că, altfel, ţinând la loc de cinste căr¬ţile eretice, vom avea parte în iad cu cei care le au scris. Sfântul Ioan Gură de Aur întreba: „Unde e Marcion, unde Valent, unde Mani, unde Vasilide, unde Nero, unde Iu¬lian, unde Arie, un¬de Nestorie, unde sunt toţi cei ce s au împotrivit adevăru¬lui, despre care Biserica a strigat: «În¬conjuratu m au câini mulţi» (Ps. 21, 17)? Nu au pierit toţi?” [83; 175 176].
Şi, odată cu răspunsul, sfântul ne şi face o descriere pro¬fe¬tică a vremurilor noastre: „Au fost risipiţi din pri¬ci¬na hu¬lei lor şi au fost alungaţi ca nişte lupi. [Şi aceasta] pen¬tru că au găsit ca luptători împotriva lor şi răz¬boinici cu¬rajoşi, şi păstori adevăraţi pe fericiţii băr¬baţi care atunci stă¬teau în frun¬tea Bisericilor. Însă mul¬tă deo¬se¬bire văd între păstorii de atunci şi cei de acum. Aceia erau război¬nici, aceştia dau bir cu fugiţii. Ace¬ia se îm¬po¬do¬beau cu cărţi şi dogme, aceş¬tia cu haine şi lu¬cruri de ni¬mic. Aceş¬tia lasă oile ca niş¬te simbriaşi şi fug, ace¬ia îşi pu¬neau su¬fle¬tul lor pentru oi, urmând Păs¬to¬ru¬lui celui bun” [83; 175 176].
E lesne de înţeles că atitudinea păstorilor reflectă în mare măsură atitudinea păstoriţilor (căreia îi şi este ca¬u¬ză). Credincioşii de astăzi trec cu vederea multe din în¬vă¬ţă¬turile Sfinţilor Părinţi. Aceasta se vădeşte şi din atitu¬di¬nea faţă de cărţile eretice.
Întâmplarea descrisă în Limonariu ne arată clar însă că fap¬tul de a avea astfel de cărţi în bibliotecă implică o for¬mă de părtăşie cu duhurile ereticilor care le au scris şi im¬pli¬cit cu ale diavolilor care i au inspirat.
Chiar dacă din ce în ce mai puţini oameni vor fi dis¬puşi să mai accepte faptul că întâmplările descrise în Li¬mo¬nariu (şi în cărţile similare) sunt adevărate, aceasta nu mă împiedică să mărturisesc că sunt convins de cele is¬to¬ri¬site acolo.
Cred deci că e bine ca în bibliotecile creştinilor să nu se afle nici o carte eretică. Preoţii sau profesorii de reli¬gie pot avea astfel de cărţi numai pentru a şti ce anume să com¬bată. Nu poţi combate o învăţătură fără să o cu¬noşti…
Să revenim la întrebarea: „Ce să facă un creştin care are cărţi eretice în bibliotecă?” Pentru a răspunde, să ve¬dem ce ne spun canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice: „Po¬runcim ca patimile mucenicilor (chinurile mucenici¬lor), martirologiile, cele plănuite de către vrăjmaşii ade¬v㬬rului, în chip ca să i defăimeze pe mucenicii (martiri) lui Hristos şi ca să i aducă la necredinţă pe cei ce le as¬cul¬tă – să nu se răspândească prin Biserică, ci acela să se dea focului. Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cin¬stesc pe ele ca adevărate, îi dăm anatemei” – Canonul 63, Si¬nodul Trulan [30; 142].
Iar Canonul 9 al celui de al şaptelea Sfânt Sinod Ecu¬me¬nic spune: „Toate jucăriile copilăreşti şi glumele ne¬bu¬neşti, scrierile mincinoase şi cele care s au făcut (al¬cătuit) îm¬potriva cinstitelor icoane trebuie să se predea epis¬co¬pu¬lui Constantinopolului, spre a fi puse la o parte (scoase din circulaţie) împreună cu celelalte cărţi ere¬tice. Iar da¬că s ar afla cineva ascunzându le pe acestea, de ar fi epis¬cop, ori presbiter, ori diacon, să se cateri¬sească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească” [30; 168].
E lesne de înţeles că sub aceleaşi osânde se aflau şi cei care primeau sau ascundeau şi alte tipuri de scrieri minci¬noa¬se, nu doar falsele martirologii sau textele iconoclaste.
Comentând canoanele de mai sus, episcopul Nicodim Mi¬laş scria că „practica veche a Bisericii referitoare la con¬damnarea cărţilor potrivnice credinţei şi păgubitoare este în deplină vigoare şi astăzi”[55; 437].
Mai mult decât atât, trebuie precizat faptul că această prac¬tică era mai veche de secolul al VII lea, când s a ţinut Si¬nodul Trulan. Tot episcopul Nicodim scrie că la primul Si¬nod Ecumenic s a condamnat şi s a interzis citirea une¬ia dintre cărţile principale ale lui Arie. Împăratul Con¬stan¬tin a poruncit printr un decret special ca toate cărţile scri¬se de Arie şi de discipolii lui să fie nu numai interzise, ci şi arse.
Un gest similar au făcut un grup de preoţi şi credin¬cioşi din Rusia, când au ars într o piaţă cărţile mai multor teo¬logi moderni care au amestecat dreapta credinţă cu idei străine.
„Asta e Inchiziţie… Mai rămâne să ardeţi şi pe autorii căr¬¬ţilor pe care le consideraţi eretice…” Am auzit replica asta de la mulţi oameni care nu înţeleg motivul pentru care Biserica cere arderea cărţilor eretice.
E o mare diferenţă între arderea unor cărţi şi arderea unor oameni. Inchiziţia a aparţinut lumii catolice. Bise¬ri¬ca Ortodoxă nu cere moartea ereticilor, oricât de tare ar că¬dea în erezie. Biserica vrea întoarcerea păcătoşilor, nu moar¬tea lor.
E ciudat însă că duşmanii ei sunt în stare să falsifice chiar şi istoria pentru a i îndepărta pe oameni de Hristos. În cartea Evanghelia pierdută este reprodusă mărturia lui Da¬vid Brakke în care Sfântul Atanasie cel Mare – care a pre¬cizat într un canon care sunt cărţile nou testamentare pe care Biserica le recunoaşte ca fiind autentice – e acuzat că şi a impus cu violenţă punctul de vedere: „Este adevă¬rat că în timpul încleştărilor pe care le a avut cu ad¬ver¬sa¬rii săi din cetatea Alexandriei se pare că ar fi recurs la vio¬¬len¬ţă (bătăuşi care să îi lovească pe oameni), numai că este improbabil ca asemenea tactici să i fi convins pe toţi creş¬¬tinii din Egipt să nu citească sau să nu folosească alte scrieri” [43; 217].
Această mărturie este o mărturie mincinoasă. Nu exis¬tă dovezi istorice care să o ateste. E o răstălmăcire a is¬to¬ri¬ei bisericeşti care facilitează promovarea ereziilor. De fapt, cine citeşte cu atenţie restul afirmaţiilor lui Da¬vid Brak¬ke poate înţelege că Atanasie cel Mare a fost un alt¬fel de om: „Pentru creştinii egipteni era un erou, astfel în¬cât fiecare succes pe care l a repurtat în a i convinge pe oa¬meni să se conformeze regulilor lui şi să renunţe la căr¬ţi¬le «eretice» (şi este într adevăr greu de măsurat di¬men¬siu¬nea reală a succesului pe care l a avut) se dato¬rează în primul rând autorităţii sale personale” [43; 217 218].
E greu de crezut că un om care ar fi instigat la violenţă ar fi avut atâta autoritate asupra celor care credeau în Hris¬tos, a Cărui propovăduire a fost o lecţie de iubire a tu¬turor, chiar şi a vrăjmaşilor. E şi mai greu de crezut că oa¬menii erau dispuşi să primească doar Evangheliile se¬lec¬tate de un astfel de păstor…
E adevărat, aşa cum arată Sfântul Chiril al Ierusali¬mu¬lui, şi în Biserică erau anumiţi păstori care făceau tul¬bu¬ra¬re: „Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la văr¬sa¬rea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici îm¬po¬triva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. […] Da¬că în¬tre apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi?” [120; 251]. Numai că astfel de păs¬tori făceau sminteală în poporul cre¬din¬cios, şi nimeni nu îi cinstea ca pe nişte eroi.
Sfântul Atanasie cel Mare a fost un rob al lui Hristos, care a dus o viaţă de rugăciune şi de nevoinţă deosebită, în¬cercând să urmeze pilda cuvioşilor pe care i a întâlnit în pus¬tia Egiptului. El nu a folosit forţa pentru a impune anu¬mite Scripturi. A folosit doar puterea cuvântului pen¬tru a da mărturie despre adevăr. Să ne dăm seama că un atac împotriva Sfântului Atanasie şi a Canonului scrip¬tu¬ris¬tic pe care l a fixat în scris este de fapt un atac îm¬po¬tri¬va Bisericii lui Hristos. Biserica adevărului, care nu fo¬lo¬seş¬te violenţa pentru a triumfa. Biserica cea una, sfântă, so¬bornicească şi apostolească, e cea care se luptă prin cu¬vânt pentru mântuirea credincioşilor. Iar împotriva căr¬ţi¬lor eretice luptă tot spre binele acestora…
***
Acum, un răspuns la întrebarea: „Ce să fac cu Evan¬ghe¬lia după Iuda”. Eu cred că trebuie arsă… Chiar dacă din ce în ce mai puţini oameni sunt dispuşi să facă acest lu¬cru, to¬tuşi trebuie să ascultăm ce au învăţat Sfintele Si¬noade.
Trebuie totuşi precizat un lucru: că în ziua de azi ob¬ştea nu mai e dreptcredincioasă, societatea nu mai e creş¬ti¬nă. Trăim într o lume iconoclastă. E foarte important să înţelegem diferenţa dintre viaţa de azi şi viaţa din ob¬ştea descrisă în atâtea capitole din Limonariu şi în alte cărţi vechi.
Maica Domnului nu a vrut să intre în chilia Avvei Chi¬ri¬ac din pricina cărţii care conţinea câteva pagini cu în¬vă¬ţă¬turi eretice. Să nu înţelegem de aici că Împărăteasa Ce¬ru¬rilor nu intră sau că nu ocroteşte în nici o casă în care există cărţi care o hulesc.
Avva Chiriac era stăpânul chiliei sale. El stabilea ce cărţi să ţină în ea. Astăzi, mulţi creştini trăiesc în familii multi¬confesionale, sau chiar – mai rău – multireligioase. Sunt obligaţi deci să trăiască lângă cărţi nu doar catolice sau protestante, ci şi musulmane, budhiste sau aparţinând al¬tor religii. Ei nu trebuie să se lupte cu aceste cărţi, nici să facă tulburare. Nu aruncând vreo carte pe foc îi vor aju¬ta pe ceilalţi să îşi înţeleagă greşeala. Dimpotrivă, dacă vor face aşa ceva vor fi consideraţi extremişti şi mărturia lor nu va fi înţeleasă. Ei trebuie să îi convingă pe casnicii lor prin mărturia propriei vieţi sfinte…


Cf. Constantin Daniel, Orientalia mirabilia, Editura Ştiinţifică şi En¬ciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 143.
În vremuri de prigoană, cum a fost cea comunistă, ereticii în¬cearcă să răspândească scrierile lor folosind filiere surprinzătoare. Lidia Stă¬ni¬loae, fiica părintelui Dumitru Stăniloae, povesteşte cum odată tatăl ei „a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi. «Ia mai slă¬beş¬te mă! – i a spus directorul de atunci al editurii. Ia mai termină cu toa¬te cărţile astea! Ce tot vrei să tipăreşti atâtea? Am al¬tceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă, pentru care iau valută. N ai altă trea¬bă?» «Chiar aşa să mă bruftuluiască? Chiar acolo să am greu¬tăţi?»” [110; 304], întreba cu tristeţe părintele. Totuşi părintele Stă¬ni¬loae nu s a descurajat, ci a scris şi a tipărit mai departe, oricât de mari au fost greutăţile şi piedicile.
De care s au folosit şi Sfinţii Părinţi la al VII lea Sfânt Sinod Ecu¬me¬nic.
Avva Chiriac ţinea în chilie această carte fără să ştie că ea con¬ţine în¬văţături eretice. Greşeala lui nu a fost intenţionată. Dacă ar fi ţi¬nu¬t o ştiind ce conţine, poate că pentru mândria cugetului lui Maica Dom¬nului nu l ar mai fi cercetat şi părintele ar fi rămas lipsit de aco¬pe¬rământul ei. Aşa cum sunt toţi sectanţii contemporani, care îi hu¬lesc fecioria şi nu o recunosc drept Născătoare de Dumnezeu.
E important de observat că doar o parte din carte era eretică, iar res¬tul era ortodoxă. Încă din vechime ereticii şi au amestecat învăţă¬tu¬ri¬le lor cu cele ale Bisericii, pentru a i putea înşela pe creştini. În ziua de astăzi găsim cărţi pretins ortodoxe în care, într un capitol sau în câ¬teva pagini, e prezentată o învăţătură ecclesiologică deformată. Iar pa¬ginile respective întinează întreaga carte.
Un Sfânt Sinod Ecumenic (Sinodul Trulan, în Canonul 63) a ce¬rut ex¬plicit arderea cărţilor mincinoase.
E adevărat că şi unii creştini, cunoscători ai învăţăturii Biseri¬cii, pot ci¬ti astfel de cărţi, pentru a i ajuta pe cei de lângă ei să se le¬pede de anu¬mite erezii. Dar pentru o astfel de lucrare misionară tre¬buie să aibă binecuvântarea şi sprijinul duhovnicilor lor. Altfel, pot cădea ei înşişi în gropile de care încearcă să îi ferească pe alţii.
În astfel de situaţii, Dumnezeu îi păzeşte pe cei care ţin cărţile ere¬ti¬ce în casele lor. Doar şi Sfinţii Părinţi citau din lucrările eretice pe care le combăteau.
Iată care este scopul alcătuirii unor astfel de scrieri – nu cinsti¬rea sfin¬ţilor, ci propovăduirea „necredinţei”.
Teodor Balsamon, cel mai mare canonist bizantin, scria: „Este ace¬laşi lucru a arde cărţile nelegiuite ale ereticilor sau a le depozita la epis¬copia Constantinopolului; căci după cum nimeni nu poate să ci¬teas¬că cărţile arse, tot aşa nu poate să facă aceasta nici dacă sunt aşe¬za¬te în acel loc ascuns, unde nimeni nu le poate vedea. Aşadar, cel ce va arde aceste cărţi (cum cere canonul 63 de la Sinodul Trulan – n.n.) şi nu le depozitează la episcopie (în Constantinopol) nu se pedepseşte po¬trivit canonului (9 de la al şaptea Sinod Ecumenic – n.n.), deoarece nu a lucrat împotriva lui” [55; 507 508]. În ziua de astăzi, tipăriturile ere¬tice fiind într un număr foarte mare, e aproape imposibil ca har¬to¬fi¬lachia constantinopolitană să se ocupe de depozitarea celor pe care creş¬tinii le au obţinut într un fel sau altul. Arderea lor rămâne soluţia cea mai simplă.
Cf. Socrate, Istoria bisericească, I, 9 şi Sozomen, Istoria biseri¬ceas¬că I, 21. La fel a procedat împăratul Arcadie cu scrierile ere¬ti¬ci¬lor eunomieni şi montanişti. Nu era vorba de o implicare a îm¬pă¬ra¬ţi¬lor în stabilirea învăţăturii de credinţă; aceştia înţelegeau doar că ere¬zi¬ile condamnate de sinoade aduc dezbinare în imperiu, şi atunci lup¬tau împotriva lor tocmai în virtutea chemării lor de a ve¬ghea la pacea im¬periului. Nu trebuie să se considere însă că împăraţii au fost un fac¬tor de reprimare constantă a ereziei. Au existat şi mulţi împăraţi pri¬gonitori ai învăţăturii Bisericii şi ai cărţilor ortodoxe. Aceştia au mulţi urmaşi printre întâi stătătorii lumeşti de astăzi. În timp ce aproa¬pe nimeni nu mai ia în serios exemplul împăraţilor cre¬dincioşi.
Printre care şi ale părintelui Serghei Bulgakov, care a fost con¬dam¬nat de Si¬no¬¬dul Rusiei.
Să observăm şi relativitatea afirmaţiei: „Este adevărat că se pare că […]”. Ori e adevărat, ori se pare. Joncţiunea celor două predi¬ca¬te ar¬a¬tă superficialitatea argumentării.
E foarte ciudat faptul că volumul Evanghelia pierdută, scris de Her¬bert Krosney, nu are nici bibliografie şi nici referinţe bibliogra¬fice pre¬cise, aşa cum ar fi fost normal pentru un volum de acest gen.
Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost contemporan cu Sfântul Ata¬na¬sie cel Mare. A trăit între anii 313 şi 386.
Trebuie amintit aici faptul că Sfântul Atanasie a scris cea mai im¬por¬tantă viaţă a Sfântului Antonie cel Mare, pe care l a cunoscut în¬dea¬proape. Nu e greu de înţeles faptul că Sfântul Antonie, părintele mo¬nahismului creştin, nu l ar fi primit în preajma sa pe ierarh dacă aces¬ta nu ar fi dus o viaţă de sfinţenie.
S a văzut acest lucru şi în râvna cu care unii au susţinut scoate¬rea icoa¬nelor şi a simbolurilor creştine din şcolile din România.
Asistăm la înmulţirea căsătoriilor dintre ortodocşi şi hetero¬docşi, sau dintre ortodocşi şi necreştini. Se trece astăzi cu vederea cuvântul Mân¬tuitorului: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n am venit să aduc pace, ci sabie (e vorba de sabia cuvântu¬lui ade¬vă¬ru¬lui, nu de violenţa fizică – n.n.). Căci am venit să despart pe fiu de ta¬tăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duş¬manii omu¬lui (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34 36).

Daruind vei dobandi de Nicolae Steinhardt
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
Daruind vei dobandi de Nicolae Steinhardt
Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta - ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina - ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.
A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva.
Si anume: sa dam ce nu avem.
Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?!
Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste?
Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.
Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului : sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta nici lumina nici esenta nici curaj nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai - credinta, lumina, incredere, nadejde - le vei dobandi si tu.
"Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai." "Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc."
"Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine. Mai adanc decat adancul sinei tale. Mai tainuit, mai infasurat, mai limpede izvor navalnic care circula fara oprire, chemand, imbiind la partasie."
Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum intotdeauna ne-a invatat: de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te; de vrei sa mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora).
Nicaieri, in afara de Evanghelii, nu cred sa se fi vorbit mai raspicat si mai crestineste decat in micul poem al lui Michaux care mi-a starnit stupefactia si entuziasmul. Poate in unele fragmente din Fratii Karamazov si Demonii, poate Cervantes faurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus in textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul in puscarie) si despre mergerea catre Hristos nu prin suferinta si durere (cale buna, inferioara totusi), ci prin exces de fericire si in clipe de euforie (cale superioara). Nicaieri nu cred ca vreun poet ori prozator sa fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.
Dand ce nu avem, dobandim, prin ricoseu ceea ce - cu nemaipomenita sfruntare - ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah indeosebi. Sa nu se ingrijoreze, sa nu se sperie, sa nu se framante calugarul care isi simte launtrul desart, bantuit de neincredere si slabiciune, cuprins de intuneric si seceta; sa nu ia catusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznadejdii, netrebnice siretenii ale celui rau si uscat. Sa dea celor care vin la el - in chilia lui, in gradina manastirii, pe cerdacul arhondaricului, la usa altarului - ca sa afle credinta, intarire, lumina si o bruma de speranta - ceea ce ei asteapta de la el si ceea ce el prea bine stie ca in clipa aceea se poate intampla sa nu aiba. Sa le dea. Si, dandu-le, se vor rasfrange si asupra-i, se va milui si el din pomana facuta altuia.
"Dand lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu." Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lamureste mai in adancime textul de la Matei 25 despre Infricosata Judecata? Nu cumva cei buni au dat insetatului din apa de care si ei duceau lipsa; infometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina dupa care si ei jinduiau?...
Secretul vietii calugaresti se arata a fi: sa indraznesti a da ceea ce vremelnic se intampla sa-ti lipseasca. Iata paradoxul crestin in toata plinatatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iata si fagaduinta uluitoare: dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda - si te inavuteste, te implineste, te covarseste.
Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gandi macar o clipa - necum ani de zile - ca Hristos doreste sa dam din ce avem: prisosul, putinul, totul! Mare isprava, destoinica scofala! prea omeneasca, sarmana, jalnica treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinta. Altceva ni se fagaduieste: ceea ce nu-i de conceput si de necrezut!
Sa piara de la noi, calugarii, orice spaima, nesiguranta, sfiala, teama de fatarnicie: calugarul e menit a da altora credinta si lumina macar de-i vor lipsi lui vreme mai scurta ori mai lunga. Chiar de se afla in criza de acedie. Chiar daca s-a facut vinovat de slabirea avantului si statorniciei monahale.
Va putea oare? Va fi in stare a savarsi minunea? Desigur, dat fiind ca este din ceata celor despre care Hristos a spus ca "ei nu sunt din lume si Eu nu sunt din lume" (Ioan 17,16). Si iarasi: "Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor" (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel asijderea graieste: "Trebuie sa ajutati pe cei slabi si sa va aduceti aminte de cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: Mai fericit este a da decat a lua."
In adevar, dand peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, sa rosteasca: da-mi, Doamne, cand sunt descumpanit si gol, vointa si nerusinare ca sa pot da din ceea ce nu am. Tu fa ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd si indraznet - sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie si adagiul " Nemo dat quod non habet " arama sunatoare si chimval zanganitor. Tu care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa.

Pr Staniloae- OMENIA
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
DUMITRU STANILOAE
6. OMENIA
Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului. Ea nu e notiune livresca si deci usor de definit cum este cea indicata de cuvantul german Menschlichkcit, sau menschlich, sau de cel francez humain.
Cuvintele germane Menschlichkeit, menschlich se apleaca spre ideea de mila, avand un sens apropiat de barmherzigkeit. Iar cuvantul francez humain are, de asemenea, aproape numai un inteles sentimental.
Grecii nu au un derivat de la anthropos incarcat de bogatia de sensuri a cuvantului romanesc si nici slavii nu au un derivat de la celovek, care sa afirme echivalentul omeniei.
Numai poporul roman a creat de la om un derivat incarcat de tot idealul spre care trebuie sa tinda omul; numai poporul roman a vazut in om aceasta potenta de suprema calitate, care poate exista in lume.
Este o mare idee despre om implicata in notiunea omeniei; in notiunea omenie e data omului o tinta pe care nu i-o da nici o conceptie filosofica si gandirea nici unui popor. Ubermensch al lui Nietzsche e ultima concluzie a seniorului feudal nepasator la ceilalti oameni. Dar mai este acest Ubermensch „om”? Nu este el cu mult mai prejos de realitatea omului adevarat? Nietzsche ia in bataie de joc notiunea de om. Menschlich, all zu menschlich inseamna o fiinta umana demna de dispret, care se impaca cu toate formele de compromis si de slabiciune. Ubermensch inseamna cavalerul capabil de fapte mari, de acte mari, ebluisante, pentru a fi urmat de toti pe aceasta cale. Dar care e rostul acestor acte nu ni se spune. Se urmareste un fel de putere pentru putere.
Omenia romaneasca are multe sensuri; ea e prezenta in mod difuz intr-o multime de insusiri ale poporului, roman. E un nume general pentru toate relatiile cinstite, atente, sincere, intelegatoare, lipsite de ganduri de inselare a semenilor.
A fi „om de omenie” inseamna a fi om adevarat, a fi realizat adevaratele calitati de om.
Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor care coboara pe cineva de la treapta de om.
Omenia e granita intre om si animalul inconstient sau fiara.
Inseamna a nu fi „porc de caine”, adica obraznic ca un porc sau rau ca un caine, sau amandoua; inseamna a nu fi „lepra” de care oamenii trebuie sa se fereasca, pentru ca aduce o molima in viata lor. „Un caine de om” indica pe cineva care nu mai e om sau care nu mai are din om decat capacitatea de a manifesta cu mai multa abilitate cruzimea cainelui.
„Om de omenie” nu-i o insusire posibil de practicat in izolare, ci e o relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenii sai.
Omul nu e om decat in relatia normala cu semenii sai.
Omenia e contrarul individualismului, al nepasarii de ceilalti, e contrarul chiar al unui individualism prin care nu s-ar fi urmarit interese egoiste, ci simpla nepasare fata de ceilalti sau afirmarea de putere gratuita in stil nietzschean.
„Ma omenesc” fata de cineva inseamna ca ii acord atentiune si cinstire aceluia, ma feresc sa-1 tratez intr-un mod grosolan, asa cum ar merita, poate.
Aceasta nu inseamna ca omenia trebuie sa fie lipsita de putere. Dimpotriva, celui ce vrea sa tina in frau egoismul sau chiar individualismul dornic de acte care uimesc, dar nu folosesc nimanui, i se cere o mare putere.
Dar o si mai mare putere i se cere celui ce adauga la aceasta frana a egoismului sau a individualismului nepasator sau dornic de acte uimitoare, dar nefolositoare, efortul de a-si trai viata cu un folos pentru altii, in slujba altora.
Au fost si la noi unii care au depreciat notiunea romaneasca de omenie, pornind de la dispretuirea nictzscheiana a omului. Ei au vazut in omenie un fel de multumire cu existenta cenusie, umilita, un fel de cersire de mila si de iertare pentru faptul de a exista si de a incomoda in oarecare fel pe cineva. Sensul acesta minor al omeniei ei 1-au dedus din expresii ca „un biet om de omenie”, „oameni suntem”.
Nu s-a remarcat insa ca atribuindu-se in mod gresit un caracter general expresiei „un biet om de omenie”, s-a admis implicit ca a fi om de omenie inseamna a accepta situatia de „biet” om, deci cel ce vrea sa scape de aceasta situatie trebuie sa foloseasca metodele necinstite si exploatatoare ale neomeniei, prin care ceilalti au scapat de situatia de „bieti” oameni.
Dispretuindu-se „omenia” acestui biet om, nu s-a bagat de seama ca se adresa acestuia invitatia de a renunta la omenie, de a se folosi de aceleasi metode necinstite si talharesti ale celorlalti pentru a realiza un om superior, chipurile, omului de omenie.
Se pune deci intrebarea: in afara de alternativa „biet om de omenie” sau om necinstit nu mai exista, in conceptia poporului nostru, nici o alta posibilitate? Nu poate exista un om de omenie care sa nu fie un „biet” om in raport cu ceilalti?
Poporul nostru n-a generalizat expresia „biet om de omenie”. Aceasta a folosit-o uneori numai pentru a stigmatiza un mediu care are ca rezultat ca un om de omenie trebuie sa se afle in situatia unui „biet” om. Faptul ca poporul nostru n-a generalizat insa aceasta expresie dovedeste ca in realitate exista oameni de omenie fara a fi bieti oameni, ca deci nu trebuie renuntat la omenie pentru a scapa de situatia unui „biet” om. Chiar in folosirea ei negeneralizata expresia „un biet om de omenie” cuprinde nu atat o nota de dispret pentru un om de omenie, cat o incriminare a unei nedrepte oranduiri sociale, care face posibil ca un om de omenie sa fie un „biet om”.
Depinde apoi de cine foloseste expresia alegerea unuia dintre cele doua sensuri posibile ale ei. Un om cinstit o foloseste indignandu-se pentru situatia de „biet om”, in care e tinuta omenia cuiva; un imoral o foloseste cu o nota de dispret pentru acest „neajutorat” „biet om de omenie”.
„Omenia” nelegata de starea de „biet om” a fost posibila mai ales in trecutul mai indepartat, cand in general majoritatea oamenilor din sat, daca nu toti, erau cinstiti. In timpul mai nou, inmultindu-se smecherii si inselatorii, cel ce refuza metodele acestea poate deveni usor un „biet om”.
Dar aceasta ne arata si calea de iesire din aceasta situatie: sa luptam pentru a ridica din nou din punct de vedere moral nivelul general al societatii.
Era de egalizare sociala pe care o traim a redus distanta sociala si materiala dintre oameni, adica dintre oamenii care apar ca „bieti oameni” fata de altii, care nu sunt in aceasta situatie. Prin aceasta astazi e mai usor ca omenia sa nu mai tina pe cineva in situatia inferioara de „biet om”, in comparatie cu altii, care sunt deasupra acestei stari prin neomenia lor.
In general, „a fi om de omenie” inseamna a si lupta pentru omenie, a lupta prin rusinarea si mustrarea celui care practica acte de neomenie; e o lupta care pentru a ramane lupta a omului de omenie trebuie sa fie bazata totdeauna pe exemplul personal.
Caci omenia nu implica numaidecat o blandete pasiva, ci o blandete care, folosind si asprimea, isi arata la sfarsit iertarea pentru cel care a fost ajutat sa se elibereze din neomenie.
Omenia e un respect, o sfiala de om, o rusine de om de a fi necinstit cu el si cu toti, dar nu de cei ce si-au intinat frumusetea umanitatii cu o murdarie morala. Pe acestia i-a dispretuit poporul nostru si i-a doborat fie prin lupta directa, ca in cazul lui Fat-Frumos, fie, cand nu s-a putut prin lupta deschisa, prin pacaleala care 1-a privat pe individul lipsit de omenie de avantajele lui dobandite prin neomenie si 1-a facut de rasul lumii.
Omenia ca respect de om se acopera in parte cu dreptatea, iar neomenia, cu nedreptatea. Dar cu o nedreptate care nu e identica totdeauna cu respectul legii date, caci si legea poate fi nedreapta, poate favoriza situatii avantajoase pentru unii si dezavantajoase pentru altii.
Prin omenie un om se comporta fata de alt om ca fata de un egal al sau in umanitate, ca fata de un participant la umanitatea sa proprie. Dincolo de legi, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca intre partasii aceleiasi umanitati nu intr-un mod strict separat, ci oarecum comun.
De aceea, omul de omenie considera suferinta si jignirea semenului sau ca o suferinta si ca o jignire proprie, pentru ca atinge o umanitate care este si a lui.
Prin omenie, cel ce respecta pe altul respecta o umanitate pe care o poarta si el.
„A se omeni” fata de altul, pe care prin aceasta „il omeneste”, inseamna a-si descoperi si a respecta propria umanitate, descoperind-o si respectand-o pe a altuia, sau a se ridica la nivelul propriei umanitati, ridicand-o pe a altuia.
Manifestand omenia mea, dovedesc ca am descoperit pe celalalt in umanitatea lui; descoperind umanitatea altuia nu se poate sa nu ma ridic la umanitatea din mine. Printr-un singur act descopar umanitatea din amandoi. Este o singura umanitate in amandoi, desi e purtata de doua subiecte.
Prin omenie ne-am descoperit comuniunea in umanitate, in felul acesta nu poate deveni cineva om decat in masura in care descopera pe ceilalti oameni ca oameni si-i trateaza ca oameni. Sunt om in solidaritate cu ceilalti, incercand sa cobor pe altul de la treapta de om, ma cobor pe mine; ridicandu-1 pe altul in constiinta si comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea „om” este astfel o realitate corelativa. Posibilitatea mea ca om e legata de grija de altii.
Daca dupa momentul unui act de neomenie a reactionat in mine umanitatea pe care o port, datorita unei suferinte provocate altuia, ma rusinez fata de umanitatea mea, rusinandu-ma fata de umanitatea lui, pentru ca in esenta umanitatea lui e umanitatea mea.
Mi-e rusine ca n-am fost om, pentru ca netratandu-1 pe celalalt ca om, degradandu-1 pe el ca om, m-am degradat pe mine.
Mi-e rusine de un act prin care am jignit deodata umanitatea lui si umanitatea mea. Daca as exista numai eu, nu mi-ar fi rusine de degradarea umanitatii mele.
Umanitatea e data in mai multe persoane, pentru ca in felul acesta sa pot simti rusine si fata de mine jignind pe altul; pot simti rusine pentru jignirea umanitatii mele, intrucat am jignit-o in persoana altuia.
Omenia este, astfel, o sensibilitate la umanitatea comuna, care nu se lasa usor si total inabusita, care reactioneaza, in primul rand, din mine.
Umanitatea mea persista chiar daca ma silesc sa o inabus. Persista si reactioneaza la actele mele de inabusire a ci prin comportarea mea neomenoasa fata de altul.
Omenia este sensibilizarea umanitatii din mine si descoperirea unitatii dintre ca si umanitatea celuilalt. Umanitatea fiind comuna diferitelor subiecte umane, isi afirma si isi activeaza unitatea prin sensibilitatea manifestata in relatia dintre subiectele care sunt purtatorii aceleiasi umanitati.
De aceea, „dreptatea” pe care o implica omenia este nu numai o stare de egalitate exterioara intre doua subiecte despartite, ci si o relatie sau o comunicare afectiva intre purtatorii comuni si deci egali ai aceleiasi umanitati.
Poporul roman manifesta, prin sensibilitatea particulara la ceea ce se cheama omenie, o sensibilitate deosebita la comuniunea in umanitate.
Umanitatea, in el si-a pastrat intr-un mod deosebit de accentuat sensibilitatea comunicanta, sensibilitatea ca mijloc de activare a unitatii sau a comunitatii umanitatii in subiectele diferite in care este ipostaziata.
Poporul roman, punand omenia ca sensibilitate a umanitatii la unitatea ei in varful valorilor imanente, a avut in ea nu numai izvorul tuturor valorilor, ci si garantia unitatii, si prin aceasta a pus un dig puternic in calea individualismului occidental, manifestat fie in reducerea comunitatii umane la treapta unei societati subordonate autoritatii externe a unei conduceri infailibile, fie prin acceptarea haosului de opinii, de ideologii si de tendinte contradictorii, cu incercarea de a pastra o oarecare unitate in planul politic, prin aritmetica democratiei.
Omenia reprezinta pentru poporul roman trezvia deosebita la umanitate si la comuniunea in umanitate; reprezinta activarea acestei comuniuni in umanitate; reprezinta constiinta umanitatii si a comunitatii in ea ca valoare suprema imanenta si criteriul oricarei valori. Dar aceasta inseamna ca in umanitate si in comunitatea in ea este stravezie si.eficace adancimea ultimei taine a existentei.
In sfiala de om, in respectul de om, in rusinea de a nu fi om, exprimate prin omenie, romanul resimte sfiala de taina sfanta a omului. Murdarirea morala, batjocorirea, tararea in noroiul moral a semenilor, atragerea lor la acte inconstiente si cinice inseamna golirea omului de tot ce e sfant in el. Omul acela e capabil de orice. Caci pentru el nu mai exista nimic demn de respect.
Expresia „oameni suntem” poate insemna, de fapt, o ingaduinta reciproca, condamnabila a unor greseli vrute sau nevrute, cand e folosita inainte de savarsirea acelor greseli. Dar cand este folosita dupa savarsirea lor, poate insemna si o intelegere care se abtine de la o implacabila condamnare a celui ce a gresit, chiar daca cel ce acorda aceasta intelegere n-a gresit in acelasi fel.
In acest caz, expresia manifesta constiinta neputintei omului de a se mentine intr-o absoluta impecabilitate. Se manifesta si in aceasta o sensibilitate a comunitatii in umanitate cu celalalt.
Dar expresia „oameni suntem” are si o forma inversa: „doar suntem oameni”, adica ai incredere in mine, caci sunt om, caci suntem oameni si de aceea „vorba-i vorba”. „Om” in aceasta expresie inseamna fiinta cea mai vrednica de incredere.
Deci calitatea de om il obliga pe cineva. Altfel, cade din calitatea de om.
Cuvantul omului trebuie sa fie mijlocul de autoangajare neclintita.
Oamenii sunt fiinte legate intre ele prinlr-o comunitate si intr-un respect reciproc nu numai prin simtire, ci si prin vointa.
Numai respectand pe celalalt ca om sunt si eu om.
„Om” este o notiune corelativa: sunt om intrucat esti si tu om pentru mine, suntem oameni impreuna. Aceasta e o calitate data, dar si o inalta obligatie reciproca, cea mai inalta obligatie reciproca pentru a mentine sau actualiza calitatea celei mai inalte fiinte imanente, pe care o reprezentam fiecare si cu care avem de a face.
Calitatea aceasta nu se mentine si nu se actualizeaza prinlr-o comportare molesita, ci printr-un efort continuu, care reprezinta cel mai incordat eroism moral; n-ai fost „om” cand n-ai sarit in apararea semenului tau, cu mari riscuri pentru interesele tale sau chiar cu primejduirea vietii tale.
Este evident ca a fi „om” include o larga gama de stari si de comportari, de la intelegerea afectuoasa a greutatilor si chiar a greselilor semenului, pana la cea mai lucida intuire si severa implinire a indatoririlor morale fata de acela.
„A fi om la locul lui” exprima .mai mult aceasta severitate fata de sine insusi in implinirea indatoririlor fata de semenul propriu sau fata de colectivitatea din care face parte. Aceasta persista in calitatea de om, nu cade din ea.
Rezulta ca nu e un lucru usor a fi „om”.
Acelasi inteles, cu accentuarea unei note de curaj, e cuprins in expresia „cutare a fost om odata”, adica a pus in relief accentuat umanitatea lui, cum nu se prea intampla la tot pasul.
In raport cu aceste ultime expresii, s-ar parea ca „omenia” pune mai mult in relief nota sentimentala a umanitatii, respectul si blandetea fata de altul, cu ferirea de a face rau, de a nedreptati pe altul, cata vreme „neomenia” ar exprima in ea insasi „cruzimea”, desconsiderarea, calcarea in picioare a celorlalti.
Dar avand in vedere ca pentru respectul, intelegerea, menajarea afectuoasa a altuia e necesara o infranare a egoismului propriu, omenia include si o nota de eroism moral.
Totusi, se poate conchide ca ceea ce se accentueaza in mod deosebit prin „omenie” e nota afectiva, pe cand in expresiile „om la locul lui”, „a fi om odata”, se accentueaza mai mult constiinta severa a propriei datorii fata de altii. Insa ultimele expresii implica si intelesul celei dintai, precum si viceversa.
Se poate spune deci ca prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda „omeniei” si „omului”, el manifesta umanismul sau profund si prezent in toate starile sale sufletesti si in toate atitudinile sale, am zice in toata fiinta sa.
E un umanism prin care cunoaste si recunoaste intelectual si afectiv valoarea omului ca cea mai inalta valoare imanenta si se angajeaza cu sever eroism moral in respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral.

Pr Iustin despre vremurile din urma
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?
- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul? faci cruce - se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul - toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica. Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec. Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi. De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca
-Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti?
- Este mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai gasi indrumator, dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea.
-Dar pana la vremurile acelea?
- Pana atunci sa le invatati pe de rost (…)
(…) - Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca, de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca ‘multi sfinti si-ar fi dorit sa traiasca in vremurile noastre‘.
- Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insutita datorie sa fie gata de plecare? O are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti (…)
(…) Vor veni vremuri si mai grele. Prigoanele, puscariile, schingiuirile si tot calvarul indurat de noi in timpul comunismului au fost usoare pe langa ce va urma. Si va fi foarte greu sa-ti mentii credinta si s-o treci generatiilor urmatoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.
- Ce ne ameninta atat de rau?
- Pai, iacata, globalizarea vine ca un buldozer care striveste totul inaintea lui. Si odata cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeana… Am zis candva: intrarea in UE este iesirea din Ortodoxie. Dar revin si zic: depinde de noi sa nu lepadam deodata credinta. Ca si o haina nu o dezbraci dintr-o miscare, mai intai scoti o maneca, apoi cealalta. Pana atunci, s-ar putea ca poporul sa se destepte. Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil. Si toate aceste incercari, globalizare, ecumenism si cine stie care altele, toate vor fi spulberate de forta rugaciunii.
- Nadejdea mirenilor este ca marii duhovnici ne vor indruma…
- Ei, marii duhovnici… Daca am sti ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (rade) Noi n-am avut duhovnici asa cum vremea a cerut-o. Si de-aia poporul a cazut.
- Aveti o viziune destul de pesimista despre societatea romaneasca…
- Nu e pesimista, e realista. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa nastem eroi; cum erau inainte mamele, nasteau copii pentru martiraj, parca ar fi crescut lanuri de grau pentru a face anafura. Nu mai putem sa ne ridicam fara jertfa; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fara oameni de jertfa. Tot crestinismul e o jertfa; post si rugaciune - care sunt oarecum indrazneala noastra catre Dumnezeu. Cu acestea poti cuceri cerurile. Nadejdea, alaturi de credinta si de iubire, sunt, nu-i asa?, cele trei fire nevazute care ne leaga de Dumnezeu. Asa incat speranta nu trebuie sa moara. Dar eu cred ca daca nu traiesti credinta asa cum trebuie, ai slabe sanse de mantuire. Pai cum sa mergi, si cu Dumnezeu, si cu Mamona? (…)
- Parinte, am vrea sa incheiem interviul in mod optimist, asa cum se cade in asteptarea Pastelui. Avem vreun motiv de optimism?
- Da, fara indoiala: Maica Domnului. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara primesc intotdeauna raspuns“.

Deznadejdea si nepasarea
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
Deznadejdea si nepasarea
In viata crestinului, deznadejdea si nepasarea sunt distrugatoare. Pe cel care a cazut in pacat, deznadejdea nu-l lasa sa se ridice, iar pe cel care este in picioare, nepasarea il face sa cada. Deznadejdea il lipseste pe om de bunatatile pe care le-a dobandit, iar nepasarea nu-l lasa sa scape de relele care il apasa. Nepasarea il coboara din ceruri, pe cand deznadejdea il coboara de tot in prapastia rautatii. Iata cat de mare este puterea celor doua patimi.
Diavolul a fost la inceput un inger bun; dar pentru ca s-a purtat cu nepasare, a fost stapanit de deznadejde si a cazut intr-o asemenea rautate, incat nu se mai poate ridica din ea. Faptul ca el era bun la inceput ni-l arata Domnul: Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer (Luca 10, 18). Asemanarea diavolului cu un fulger vadeste lumina pe care o avea el mai inainte si cat de mare si puternica a fost caderea lui. Pavel era hulitor si prigonitor al lui Hristos. Dar pentru ca nu s-a lasat cuprins de deznadejde, s-a ridicat din pacatul sau si a ajuns sa fie egal cu ingerii. Iuda era apostol dar pentru ca a aratat nepasare, s-a facut tradator. Talharul de pe cruce, cu toate ca a facut atatea rautati, nu a deznadajduit si, astfel, a intrat primul in rai. Fariseul, pentru ca s-a mandrit, a cazut din inaltimile virtutii, pe cand vamesul, pentru ca nu a deznadajduit, s-a ridicat deasupra virtutii fariseului.
Vrei sa-ti arat cum o cetate intreaga s-a mantuit? Orasul ninivitenilor a aflat mantuirea pentru ca nu a deznadajduit. Cu toate ca hotararea lui Dumnezeu era: Patruzeci de zile mai sunt, si Ninive va fi distrusa! (Iona 3, 4), oamenii nu si-au pierdut nadejdea si indrazneala. Si aceasta, cu toate ca Dumnezeu nu le-a spus ca se vor mantui daca se pocaiesc. Sa luam si noi exemplu de la acesti oameni, si chiar si atunci cand auzim de la Dumnezeu cuvinte de osanda, sa nu ne pierdem nadejdea, ci sa ne pocaim.
Stiind toate acestea, sa nu deznadajduim. Nici o arma nu este mai eficienta in mana diavolului ca deznadejdea. Tocmai de aceea el nu este atat de multumit cand pacatuim, ca atunci cand deznadajduim. Apostolul Pavel stia bine lucrul acesta. Astfel, cand un crestin din Corint a cazut in desfranare, le-a scris corintenilor: indeobste se aude ca la voi e desfranare, si o astfel de desfranare cum nici intre neamuri nu se pomeneste (1 Cor. 5, 1). Nu a spus "cum nici intre neamuri nu se indrazneste", ci cum nici intre neamuri nu se pomeneste, Adica: "ceea ce neamurile nici macar nu indraznesc sa numeasca, voi ati indraznit sa faceti". Si continua: Iar voi v-ati semetit, in loc mai degraba sa va fi intristat (1 Cor. 5, 2). Nu a spus despre omul acela ca este semet, ci lasandu-l pe el la o parte, a vorbit cu cei sanatosi, asa cum fac doctorii, care ii lasa pe bolnavi si vorbesc mai mult cu rudele lor. Si ei erau vinovati pentru pacatul aceluia, pentru ca nici nu l-au pedepsit, nici nu l-au certat. Apostolul arata ca pacatul este al tuturor, pentru ca in felul acesta, rana sa se vindece mai usor. Este rau ca omul sa pacatuiasca, dar mai rau este sa se laude cu pacatul sau. Caci daca mandria il pagubeste pe cel virtuos, lipsindu-1 de roadele virtutilor sale, cu atat mai mult il pagubeste pe cel pacatos, care se lauda cu pacatul sau, facand ca vina sa sa fie maimare. De aceea spune Domnul: Cand veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: "Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem " (Luca 17, 10). Daca cei care tin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori sa fie smeriti, cu atat mai mult cel pacatos trebuie sa-si zdrobeasca inima, sa planga si sa se socoteasca pe sine mai prejos decat toti. De aceea le-a scris Apostolul Pavel corintenilor: ...in loc mai degraba sa va fi intristat.
"Ce zici? Altul sa pacatuiasca si mie sa-mi para rau?" Da. Pentru ca suntem legati unul de celalalt la fel ca madularele unui trup. Ce se intampla cu trupul? Atunci cand piciorul este ranit, vedem ca si capul se apleaca asupra piciorului. Ce are omul mai de pret decat capul? Si totusi, la vreme de nenorocire, nu socoteste valoarea sa. Asa sa faci si tu. Ce spune Apostolul Pavel? Bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang (Rom. 12, 15). De aceea le scrie corintenilor: Iar voi v-ati semetit, in loc mai degraba sa va fi intristat, ca sa fie scos din mijlocul vostru cel ce a savarsit aceasta fapta (1 Cor. 5, 2). Nu spune: "in loc sa fi incercat", ci in loc sa va fi intristat, ca si cum ar fi cazut peste cetate vreo boala contagioasa, voind prin acest lucru sa zica: este nevoie de rugaciune si de spovedanie, ca sa se indeparteze boala din cetate.
Vezi cat de mult i-a inspaimantat? Pentru ca acestia credeau ca raul se opreste la cel care a pacatuit, el le-a spus: Oare nu stiti ca putin aluat dospeste toata framantatura? (1 Cor. 5, 6). Ce inseamna asta? Ca daca raul isi urmeaza cursul, atunci el va atinge si alte madulare ale trupului. Trebuie, asadar, sa fiti cu mare bagare de seama la relele dintre voi. Sa nu-mi spuneti ca numai unul a pacatuit, pentru ca pacatul seamana curana care a putrezit, iar putreziciunea se raspandeste incet-incet la tot trupul. Atunci cand o casa ia foc, toti vecinii alearga sa ajute la stingerea focului, pentru ca vapaia sa nu se raspandeasca si la casele lor. Asa le spune si Apostolul Pavel corintenilor: Este foc! Sa mergem sa il stingem inainte sa se raspandeasca in toata Biserica. Iar daca nu iti pasa de pacat, deoarece, chipurile, a fost savarsit de altcineva, nu faci bine, pentru ca cel care a pacatuit nu este un strain. El este madular al trupului Bisericii. Fii cu multa bagare de seama! Daca nu iti pasa, va veni vremea sa se raspandeasca raul si la tine. De aceea, daca nu te ingrijesti de fratele tau, macar ingrijeste-te pentru tine. Pune stavilar bolii, impiedica raspandirea ei.
Acestea si multe altele le-a spus Apostolul. Si le-a poruncit ca pe pacatos sa-ldea diavolului (1 Cor. 5, 5-7). Insa acesta s-a pocait si s-a indreptat. intr-o alta Epistola de-a sa, Apostolul Pavel le scrie crestinilor din Corint: Destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta data de catre cei mai multi. Asa incat voi, dimpotriva, mai bine sa-l iertati si sa-l mangaiati, ca sa nu fie coplesit de prea multa intristare unul ca acesta. De aceea va indemn sa intariti in el dragostea (2 Cor. 2, 6-8). Daca la inceput l-a infatisat ca pe un dusman primejdios al tuturor, l-a alungat din turma si l-a taiat din trup, iata cum incearca acum sa il lege din noi la trup. Apostolul ii indeamna pe corinteni sa-l primeasca inapoi cu multa dragoste, ca astfel, sa se vindece rana alungarii sale de mai inainte.
Dar, oare, Apostolul nu l-a dat satanei? Da, dar nu pentru a ramane de-a pururi in mainile acestuia, ci tocmai ca sa scape din stransoarea lui. Vezi ca Pavel se temea de arma diavolului, care este deznadejdea? Dupace a spus: sa intariti in el dragostea, a adaugat: ...ca sa nu fie coplesit de prea multa intristare unul ca acesta (2 Cor. 2, 7).
Daca oaia se afla in gura lupului, sa o tragem inapoi, inainte ca lupul sa o inghita. Daca barca este primejduita de furtuna, sa o salvam inainte sa se scufunde. Caci asa cum barca se scufunda atunci cand sunt valuri mari, la fel si sufletul se ineaca in valurile tristetii daca nu este cineva pe aproape care sa-i ofere ajutor. Chiar si tristetea mantuitoare, pe care o simtim pentru pacatele noastre, poate sa ne distruga daca este prea mare.
Pavel, cunoscand ce a facut diavolul cu Iuda, s-a temut ca nu cumva sa se intample si aici acelasi lucru. Iuda si-a dat seama de pacatul sau si l-a marturisit: Am gresit vanzand sange nevinovat (Matei 27, 4). Diavolul a auzit aceste cuvinte si a inteles ca Iuda se apropie de drumul pocaintei si al mantuirii si s-a temut. S-a gandit: "Domnul lui este iubitor de oameni. Cand era aproape sa fie vandut, Hristos a lacrimat pentru el si a incercat in tot felul sa-l faca sa-si schimbe gandul. D-apoi acum, ca este gata sa se pocaiasca, nu il va primi, oare, la El? Doar pentru acest lucru a venit sa Se rastigneasca". Ce a facut atunci diavolul? L-a tulburat si i-a intunecat mintea cu tristete. S-a tinut de el pana ce l-a facut sa se spanzure si sa plece astfel din aceasta lume inainte sa apuce sa se pocaiasca. Daca traia, putea si el sa se mantuiasca, la fel ca cei care L-au rastignit pe Hristos. Daca pe aceia i-a mantuit, rugandu-Se pe Cruce Tatalui ceresc pentru ei, nu exista nici o indoiala ca si pe cel care l-a tradat, daca se pocaia, avea sa-l primeasca cu dragoste. Dar, vai! Iuda s-a inecat in marea tristetii si adeznadejdii. Nu a facut precum fiul risipitor din parabola. Va aduceti aminte de el?
Erau doi frati care si-au impartit averea parinteasca. Cel mai mare a ramas acasa, alaturi de tatal sau, iar cel mai mic a adunat totul si a plecat intr-o tara indepartata. Acolo si-a cheltuit intreaga avere, ducand o viata desfranata. Dupa ce nu i-a mai ramas nimic, a inceput sa sufere de foame (Luca 15, 11-17).
Dupa ce nu a mai avut ce manca, s-a gandit: Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu (Luca 15, 18). Tatal sau l-a lasat sa plece de langa el tocmai pentru a-l invata ce mare este binele de a ramane acasa, alaturi de el. De multe ori, atunci cand Dumnezeu nu ne convinge cu vorbele, ne lasa sa ne convingem noi insine, din pataniile noastre. Asa a facut si cu poporul israelit. Pentru ca le-a transmis atatea prin prooroci si nu i-a convins, i-a lasat sa invete pe pielea lor. Le-a spus: Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta te va mustra (Ier. 2, 9). Si asa s-a si intamplat.
Asadar, dupa ce fiul risipitor a invatat pe pielea lui cat de rau este sa-ti lasi casa parinteasca , s-a intors inapoi. Iar tatal sau, fara rautate, l-a primit cu bratele deschise. De ce? Pentru ca era parinte, nu judecator. Dupa aceea, a facut petrecere mare, de bucurie ca i s-a intors fiul. Toata casa sa era in sarbatoare. Sa fie aceasta rasplata rautatii? Nu a rautatii, omule, ci a intoarcerii din rautate; nu a pacatului, ci a pocaintei; nu a risipirii, ci a indreptarii.
insa fiul cel mai mare s-a suparat vazand acestea. Atunci, tatal sau i-a spus cu blandete: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-aaflat (Luca 15, 31-32). Atunci cand trebuie sa salvam un om pierdut, nu este timp pentru judecata, ci numai pentru iubire si iertare. Nici un doctor nu refuza sa-i dea medicamente bolnavului pentru ca boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greseli pe care acesta a facut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin cate a patimit pe acolo pe unde a ratacit. Atata vreme a fost instrainat si s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalti si cu nefericirea. De aceea zice tatal sau: mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Vrea sa-i spuna fiului ramas acasa sa nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost in trecut si la faptul ca este vorba de fratele sau, nu de un om strain. S-a intors la tatal sau, care a uitat ce s-a intamplat in trecut sau mai bine zis, isi aduce aminte numai de lucrurile care ii trezesc in suflet dragostea si ingaduinta, asa cum ii sede bine oricarui parinte. De aceea, el nu a pomenit relele savarsite de fiul sau, ci numai patimirile sale. Nu i-a reprosat ca a pierdut averea, ci l-a mangaiat pentru suferintele prin care a trecut.
Aceeasi dragoste a aratat pastorul fata de oaia pierduta din parabola evanghelica (Luca 15, 1-7). Cu cata ravna a alergat sa o caute, ca sa o aduca din nou in turma sa! in parabola de mai inainte, fiul risipitor s-a intors singur acasa, pe cand in cea a oii ratacite, pastorul a lasat in munti celelalte oi si s-a dus sa caute oaia care se pierduse de turma. Si dupa ce a gasit-o, pentru aceasta s-a bucurat mai mult decat pentru celelalte. Si iata cum a adus-o inapoi: nu a batut-o, ci a luat-o cu dragoste pe umeri si s-a intors cu ea la turma.
Stiind ca Parintele ceresc, Care este Pastorul cel bun, nu numai ca nu ne dispretuieste cand ne intoarcem la El, dar ne primeste inapoi cu multa dragoste - cu mai multa dragoste decat cea pe care o arata oamenilor sporiti in virtute -, stiind nu numai ca nu-i pedepseste pe cei rataciti, dar Se duce chiar sa-i caute, ca sa-i aduca din nou in turma si Se bucura mai mult pentru ei decat pentru cei drepti, atunci cand suntem cazuti in pacat, nu trebuie sa deznadajduim, dupa cum atunci cand facem vreun lucru bun, nu trebuie sa aveam o prea mare indrazneala. Cand cadem, sa ne pocaim, iar cand savarsim vreo fapta buna, sa fim cu luare aminte, sa nu cadem. Caci este o la fel de mare cadere cand lucram virtutea si capatam o prea mare indrazneala dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci cand pacatuim si ne cuprinde deznadejdea.
Pentru ca cel care lucreaza virtutea sa nu cada in pacat, Apostolul Pavel spune: Cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada (1 Cor. 10, 12). De asemenea: imi chinuiesc trupul meu si il supun robiei; ca nu cumva, altora propovaduind, eu insumi sa ma fac netrebnic (1 Cor. 9, 27). Pentru a-i face sa se ridice repede pe cei care au cazut, le-a zis corintenilor: Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma umileasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit inainte si nu s-au pocait de necuratia si de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut (2 Cor. 12, 21). Prin aceasta, a vrut sa spuna ca vrednici de plans nu sunt numai cei care pacatuiesc, cat mai ales cei care nu se pocaiesc pentru pacatele lor. Despre ei, proorocul Ieremia a zis: Oare cei ce cad nu se mai scoala, si cei ce ratacesc drumul nu se mai intorc? (Ier. 8, 4). Pe acestia, David ii indeamna: O, de I-ati auzi glasul care zice: "Sa nu va invartosati inimile voastre, ca in timpul cercetarii, ca in ziua ispitirii in pustiu" (Ps. 94, 8-9).
Oricat ar dura viata noastra, sa nu deznadajduim. Nadajduind spre Domnul si cunoscand iubirea Sa de oameni fara margini, sa alungam de la noi orice rautate si sa mergem pe calea virtutii, sa ne caim si sa ne indepartam de toate pacatele noastre, ca sa putem sa stam cu indrazneala dinaintea infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos si sa intram in imparatia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur

New Age, un fenomen global
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
New Age, un fenomen global
Arhim. Dr. Iuvenalie Ionaşcu
În pragul noului mileniu, curiozităţile societăţii secularizate se succed una după cealaltă, completând un cadru greu de prevăzut al mentalităţii New Age, care devine tot mai mult un fenomen global. Ştiinţa şi tehnica, pe de o parte, fac adevărate miracole, cum se exprimă adesea mass-media; pe de altă parte, se resimte tot mai presant nevoia de supranatural, poate ca alternativă la fricile pe care ştiinţa şi tehnica le infuzează în sufletul omului de azi. Pe de o parte, numărul celor ce frecventează regulat bisericile tradiţionale este tot mai mic, în Occident; pe de alta, creşte simţitor numărul celor care-şi construiesc singuri un dumnezeu pe măsură, prin intermediul unui nou tip de eclectism, inventând noi forme de spiritualitate . E un dumnezeu-la-comandă, un dumnezeu descentralizat, cum se exprimă New York Times Magazine.
"Ideea forte este aceea că, pentru a avea o credinţă, nu e nevoie să îmbrăţişezi total o singură religie, căci toate au elemente de adevăr universal", explica Jon Block, sociolog la Kent State University din Ohio, autor al mai multor eseuri despre new spirituality. "Prin urmare, poţi lua câte ceva din fiecare religie şi să-ţi formezi un panteon de principii, pe care să-ţi construieşti propria religie personală. Mai mult: o dată fuzionate, aceste elemente vor deveni valori cotidiene ale individului". Afirmaţii ca acestea relevă măsura unui gnosticism cum omenirea n-a mai cunoscut până acum.
Se poate sublinia un alt paradox. În acest neo-misticism, eu-l devine autoritatea maximă, fie în ce priveşte practica credinţei, fie în ce priveşte crezul. Cu toate acestea, fiecare se simte ca aparţinând unei comunităţi. De aici, şi una din caracteristicile importante ale acestui neo-misticism, cum explica Gerald Celente, director la Trends Research Institute: "Toţi au un scop divin în viaţă şi nu sunt un accident de parcurs într-un univers indiferent. Iată de ce este nevoie nu doar să te perfecţionezi pe tine însuţi, ci să şi ajuţi societatea".
Pentru alţi cercetători, New Age este o nouă revoluţie, în comparaţie cu aceea consumată în Occident în anii '68. "Atunci, revoluţia a fost atât sexuală, cât şi spirituală", zice canadiana Sylvia Fraser, autoare a cărţii The Book of Strange, în care descrie experienţele ei metafizice. "Aceea spirituală s-a legat de droguri şi a sucombat. Acum, după trei decenii, tinerii, în faţa incertitudinilor lumii şi a fricii de moarte, duc la capăt revoluţia spirituală, cu mijloace diverse." Sondaje de opinie, făcute în America, atestă că 96% din populaţie crede în Dumnezeu sau într-un spirit universal. Cei mai mulţi dintre ei cred în existenţa îngerilor. Alţii sunt convinşi că Dumnezeu le vorbeşte direct. La fel de mulţi cred în puterile taumaturgice ale rugăciunii, indiferent de dumnezeul căruia ele sunt adresate. Vezi adesea persoane care nu merg la biserică, dar citesc cărţi cu subiecte religioase şi îi auzi declarând: "N-aş şti să spun dacă mă simt creştin, sau catolic, sau altceva. Când te simţi slăbit, spiritualitatea te ajută şi te inspiră". Asupra confuziei unor astfel de afirmaţii nici nu ne oprim. Ştim că rugăciunea ajută, este necesară precum aerul, dar numai atunci când este adresată Dumnezeului celui viu. Altfel, devine o simplă autosugestie, când nu explorează de-a dreptul abisurile demonice ale închinării la idoli.
Sectele new-age-iste, chiar declarându-se creştine (deşi cu creştinismul nu au nimic în comun), reuşesc să racoleze mii de adepţi. Aşa este aşa numita Promise Keepers, ai cărei adepţi sunt numai bărbaţi. Sau aşa zisele adunări oceanice, conduse de Caroline Myss, autoare a unui best-seller, Anatomy of the Spirit.
Şi turismul resimte aceste efecte. Milioane de persoane merg în pelerinaj la Sedona, în Arizona, centrul New Age-ului, pentru a explora faimoşii muţi roşii, dar mai ales pentru a regăsi liniştea psihică cu ajutorul sferelor de cristal şi cu speranţa de a întâlni un înger.
Aceleaşi pelerinaje se fac şi la mănăstirile budhiste, răspândite peste tot în Occident şi în America, mai ales după publicitatea făcută de Dalai Lama spiritualităţii tibetane.
Într-un astfel de univers, nu lipsesc, desigur, şarlatanii. "Credulilor nu le trebuie mult să facă pasul de la contemplaţie la narcisism - zice Celente. Iată de ce, multe astfel de mişcări cad uşor pradă în mâinile şarlatanilor, care găsesc mereu răspunsul potrivit şi imediat pentru orice problemă".
Se pare că, în faţa acestui fenomen, este prea puţin de făcut. Mulţi medici contribuie la răspândirea acestei mentalităţi, susţinând că rugăciunea şi meditaţia "pot ajuta în timpul bolii sau accelerează vindecarea.". "Trei sferturi dintre medici - afirmă rezultatele unei cercetări făcute la Boston - consideră că spiritualitatea poate reduce costurile sistemului sanitar".
Avem aşadar de-a face cu o mişcare globală, poate cea mai interesantă şi mai amplă dintre mişcările sociale contemporane. "Unele din aceste religii sunt destinate să schimbe societatea", presupune profesorul Jon Block. Desigur, bisericile tradiţionale se confruntă cu această mentalitate şi probabil au de plătit un preţ destul de mare. O bună informare a propriilor credincioşi despre riscurile ce le comportă apropierea de aceste secte, ca şi o corectă pastoraţie şi o cateheză serioasă sunt armele cele mai bune pentru a răspunde nevoilor omului contemporan, care astfel îşi va cunoaşte mai bine propria credinţă, o va trăi autentic şi se va lăsa tot mai puţin influenţat de tendinţe centrifuge care tocmai linişte nu i-ar putea aduce. "O mai mare responsabilizare , pentru a face să funcţioneze viaţa de comunitate", recomandă Randall Balmer, profesor de religie la Columbia University.

Scrisoare către tinerii secolului XXI de Danion Vasile
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
Scrisoare către tinerii secolului XXI
Danioan Vasile
Vorbind cu tinerii secolului XXI încerc să mă adresez celor care s-au lăsat modelaţi de mentalitatea modernistă, celor care sunt creştini numai cu numele. Mai există încă, şi vor exista până la sfârşitul lumii, şi tineri care duc cu răbdare crucea ironiilor şi a batjocurii din partea celor care îi acuză că sunt prea bisericoşi, prea tradiţionalişti. Nu pentru ei scriu aceste rânduri, ci pentru ceilalţi. Pentru cei care, mulţumindu-se să fie în pas cu modele şi cu curentele inovatoare, nu au timp să analizeze la rece felul în care le este modelat sufletul. Chiar dacă mă voi adresa în special fetelor, cele scrise sunt valabile în egală măsură şi pentru prietenii lor.
Încep direct: Unele fete găsesc o sumedenie de justificări faptului că au început viaţa sexuală înainte de nuntă („că păstrarea fecioriei ţine de legendă, că…“). Ele sunt revoltate că Dumnezeu nu le ajută să se mărite odată, şi sunt groaznic de speriate de ideea că ar putea rămâne „fete“ mari. Alte fete, foarte puţine de altfel, şi dintr-un aluat diferit faţă de primele, sunt groaznic de speriate că, pentru că au căzut în păcatul desfrâului, vor avea parte de o viaţă chinuită, că pedeapsa dumnezeiască va cădea ca un fulger asupra lor. Le este frică de viitor, le este spaimă de chinurile de care vor avea parte în această viaţă („am greşit înaintea lui Dumnezeu, nu mai sunt vrednică de o viaţă frumoasă, nu mai merit o familie fericită…“).
Marea majoritate a fetelor de astăzi au o poziţie aflată între cele două amintite mai sus, şi se simt mai aproape de prima, pe a doua considerând-o bolnăvicioasă.
Eu vreau să scriu câteva rânduri către fetele care vor să se mărite, dar nu au găsit încă bărbatul ideal, şi care, fie că regretă pierderea fecioriei, fie că o consideră o faptă de ispravă, au anumite semne de întrebare cu privire la propriul viitor. Şi aceste semne de întrebare sunt legate ori de pedeapsa lui Dumnezeu, ori de tensiunile care ar putea apărea în cazul în care bărbatul ideal ar avea „ciudăţenia“ de a vrea să aibă o fată „la prima mână“, şi nu la „second hand“.
Ia auzi glasul care zice:
„Vai ţie, păcătoaso! Vai ţie! Că în loc să îţi păzeşti curăţia sufletului, te-ai tăvălit în noroiul păcatului. Cum de te mai suportă cerul, când eşti atât de necurată? Cum de te mai ţine Dumnezeu, când prin patimile tale te-ai asemănat animalelor, când prin împreunări şi dezmierdări te-ai asemănat desfrânatelor?“
„Vai ţie, păcătoaso…“
Cam aşa se aşteaptă unii să se exprime Biserica, prin slujitorii ei, faţă de fata care cade în păcatul curviei. Cu sute de ani în urmă Sfinţii Părinţi scriau scrisori care nouă ni se par foarte dure adresate celor care cădeau în păcate mari, de la desfrâu până la apostazie. Mustrările Sfinţilor sunt privite cu ironie şi se spune:
„Ia uită-te, câtă habotnicie! Ia uite, cât de înapoiaţi erau! Făceau din ţânţar armăsar! Ce e aşa mare păcat să te distrezi puţin, să simţi plăcerile tinereţii, în loc să stai ca prostul de unul singur şi să te dai cu capul de pereţi de plictiseală?“
Vei citi o scrisoare scrisă pentru tine, o scrisoare în care sper să te regăseşti. Poate că te-a durut foarte mult morala pe care ţi-au ţinut-o unele rude, considerându-te destrăbălată. Eu încerc să îţi vorbesc într-un alt mod despre căderea ta şi despre modul în care în viaţa ta poate răsări soarele.
„Vai ţie, păcătoaso…“
Cu mai mult de o mie de ani în urmă, când parohiile creştine erau mult mai întărite, când căderea era foarte rară, era normal ca pierderea fecioriei să fie privită cu o atitudine care nouă ni se pare foarte aspră. Foarte rar tinerii creştini cădeau în păcatul desfrâului. Căderea lor era înţeleasă în toată gravitatea ei. Ei se îndepărtau de modul de viaţă al comunităţii unite în Hristos. Dacă ar fi fost trataţi cu prea multă înţelegere, atunci şi alţii s-ar fi simţit atraşi de păcat: „Dacă păcatul nu e chiar atât de rău, de ce să nu îl încercăm şi noi…“
Numai că atitudinea tinerilor era alta. Ei înţelegeau păcatul ca pe o rupere de Hristos, ca pe o rupere de viaţă. Şi păcatul asta este, un pas spre moarte. Atunci nimănui nu i se părea că un duhovnic e prea aspru când oprea de la împărtăşanie o fecioară care căzuse în păcat vreme de zece ani. În momentul în care fata cădea era pe deplin conştientă de gravitatea faptei sale şi a urmărilor ei.
„Vai ţie, păcătoaso…“
Predicile Sfinţilor osândeau pe cei care, căzând pradă desfrâului, idolatrizau plăcerile trupeşti. Sfinţii nu puteau fi îngăduitori cu păcatul. A fi îngăduitor cu păcatul înseamnă a fi îngăduitor cu moartea duhovnicească a credincioşilor.
Cu vreme în urmă creştinii se temeau de iad, le era groază că ar putea ajunge acolo după moarte. Cuvintele sau cărţile Sfinţilor Părinţi care arătau că plata păcatului este moartea nu erau deloc dispreţuite pentru că erau dure. Nici păcătoşii înşişi nu aveau nesimţirea de a batjocori învăţăturile Sfinţilor şi ale Bisericii. Căderea lor avea anumite limite.
Dacă ai fi trăit cu timp în urmă, atunci când Biserica era înţeleasă ca Trup al lui Hristos şi învăţăturile ei erau respectate de creştini, ai fi auzit poate cuvintele acestea:
„Vai ţie, păcătoaso…“
Ar fi fost cuvinte care te-ar fi putut trezi din adormire, cuvinte care te-ar fi ajutat să îţi înţelegi greşeala. Chiar dacă astăzi aceste cuvinte nu mai sunt pe placul oamenilor obişnuiţi cu zeificarea politeţii şi a păcii acestei lumi, pace care e străină de pacea pe care a venit să o aducă Hristos, totuşi cu vreme în urmă le-ai fi înţeles cu totul altfel.
Astăzi, astfel de cuvinte sunt spuse de obicei ori de sectanţii care îngrozesc lumea cu Apocalipsa pe care o văd venind asupra noastră, ori de câţiva preoţi fără experienţă care încearcă să imite fără succes forma exterioară prin care Sfinţii Părinţi osândeau păcatul.
„Vai ţie, păcătoaso…“
Dacă aş fi în locul tău şi aş auzi aceste cuvinte din gura vreunui preot, nu ştiu dacă aş avea puterea de a mai intra vreodată în biserică.
Numai că dacă ai sta de vorbă cu un preot nu vei auzi astfel de cuvinte. Preoţii sunt slujitorii lui Dumnezeu. Chiar dacă uneori prin viaţa personală nu sunt exemple pentru oamenii din parohia lor, totuşi ei rămân preoţi. Rostul lor este de a întinde o mână celor care vor să se apropie de Dumnezeu. Preoţii nu vor să osândească păcatul numai pentru a-şi face datoria de proclamatori ai adevărului. Dacă ar face aşa ar fi ca fariseii despre care ne spune Evanghelia că nici nu mergeau pe drumul spre Împărăţia Cerurilor, şi nici pe alţii nu îi lăsau să meargă. Se puneau stavilă între Dumnezeu şi oamenii simpli, smintindu-i pe aceştia.
Preoţii trebuie să ţină seama întotdeauna de faptul că Hristos nu a venit în lume ca să îi osândească pe păcătoşi, ci a venit tocmai pentru mântuirea păcătoşilor. Pentru mântuirea, adică întoarcerea lor de la păcat, pentru pocăinţa şi sfinţirea lor. Nimeni nu are dreptul de a nega vreunui păcătos faptul că dacă se pocăieşte Raiul îi este deschis şi va putea intra în Împărăţia Cerurilor.
Catehezele şi predicile de astăzi sunt ţinute unor oameni foarte diferiţi faţă de cei din secolul de aur al Bisericii, secolul în care au trăit Sfinţii Trei Ierarhi.
Uite, dacă un părinte ar citi tinerilor o predică a Sfântului Vasile cel Mare împotriva desfrâului, încetul cu încetul aceştia ar părăsi Biserica. Dar îndrăznesc să cred că dacă Sfântul Vasile ar trăi astăzi, ar ţine predica altfel: ar osândi cu aceeaşi vehemenţă păcatul, dar ar ţine cont de mentalitatea celor care l-ar asculta vorbind.
Un cutremur duhovnicesc prin care să se arate cu degetul numai scăderile credincioşilor nu ar da roade bune.
(Ştiu că ţi se pare că m-am îndepărtat de subiect. Dar şi de această dată e nevoie de paranteze ca să te ajut să înţelegi mai bine ce trebuie să faci pentru a avea parte de o familie împlinită).
Trăim nişte vremuri pe care creştinii primelor veacuri şi le-ar fi putut închipui lesne. Suntem o ţară aşa-zis creştină, dar desfrâul e la el acasă. Sondajele făcute printre studente sau printre elevele de liceu arată că fecioria va deveni nu peste multă vreme aproape o legendă. Foarte puţine fete se vor mai mărita fecioare. (Nu dau aici un sondaj cu situaţia actuală pentru că rezultatele sunt cât se poate de triste).
Trăim o vreme în care anormalul e privit ca normal. Copiii cresc sub hipnoza vieţii sexuale, văd în jurul lor oameni mari obsedaţi de sexualitate şi intră sub influenţa lor.
Ai crescut într-un asemenea mediu. Ai avut puţine şanse să nu fii înghiţită de el. Se poate observa că au rezistat numai trei categorii de fete: din prima categorie fac parte cele care sunt crescute de mici lângă Biserică (şi dintre ele destul de puţine, nu cele cărora educaţia religioasă le-a fost impusă cu forţa, ci numai cele care au înţeles sensul vieţii creştine, care îşi doresc mântuirea şi cele care, cu ajutorul duhovnicului, duc lupta cea bună împotriva poftelor trupeşti).
Din a doua categorie fac parte cele care, neavând parte de o educaţie creştină, au avut parte de o educaţie morală foarte severă. Aceste fete au fost crescute într-o lume rece (ca lumea din care făcea parte Rose – personajul feminin din „Titanic“). Nu ştiu dacă aceste fete vor cunoaşte bucuria familiei. Au fost crescute într-un spirit egoist, au fost crescute cu nişte reguli foarte aspre, pe care respectându-le le-au absorbit în fiinţa lor. Cred că o viaţă morală ruptă de Hristos se aseamănă unui instrument care nu cântă: arată bine, e admirat de oameni ca fiind de mare preţ, dar nu foloseşte la nimic. (Şi acum ce să facă o cititoare care se regăseşte în această categorie? Să alerge la vecin, ca să scape de ,,răceala“ care i-a fost insuflată de lege? Nu, în nici un caz. Să se bucure că totuşi, folosindu-se de mijloace mai aparte, Dumnezeu a păzit-o curată. Să caute să înţeleagă cât de şubred e castelul de nisip pe care stă morala ei şi să caute o temelie puternică. Şi va înţelege că temelia aceasta nu poate fi decât Hristos.)
Din a treia categorie fac parte prietenele cântăreţei Britney Spears, pentru care păstrarea fecioriei a fost doar un act de teribilism. Poate că acum, când citeşti cele scrise, Britney a ajuns la concluzia că fecioria e un balast şi poate că şi-a schimbat mentalitatea (în cazul în care acum mai e fecioară, dacă nu cumva tot circul cu fecioria nu a fost decât o simplă reclamă comercială; doar şi Brooke Shields poza în „the last american virgin girl“, şi abia la nuntă Andre Agassi a aflat că fecioara cu care s-a căsătorit nu era fecioară!).
Hai să vorbim despre Britney. Nu sunt un bătrân înţelept care să îţi poată da sfaturi. Eu sunt un tânăr de douăzeci şi opt de ani care vrea să te ajute să înţelegi ceea ce i se pare mai important în pregătirea pentru nuntă. Nu pot să îţi dau o listă cu sfaturi: Sfatul 1, Sfatul 2, … Pot doar să stau de vorbă cu tine.
Nu ştiu exact ce muzică cântă Britney (în afara unui şlagăr pe care l-am tot auzit prin autobuze), dar am aflat că de câteva luni ea e cea mai celebră cântăreaţă. (Poate că între timp nici nu mai e, şi îţi vorbesc despre un personaj pus la naftalină). Dar nu e aşa, din moment ce încă mai apare pe coperţile revistelor şi pe prima pagină a ziarelor. Ce are în comun Britney cu cartea mea? Sau mai bine zis ce am eu cu Britney? Un singur lucru: circul pe care îl face cu păstrarea fecioriei. La un moment dat, ea a fost aleasă de conducerea Bisericii Anglicane drept simbol al fecioriei ( nu mai ţin minte exact ce titlu i-au dat). Când am citit asta, m-am gândit cum o să se simtă cei care au premiat-o când Britney va ajunge simbol al vulgarităţii. Pentru că pe drumul acesta mi s-a părut că merge: după ce îţi trâmbiţezi cu voce tare virtutea, la un moment dat te saturi de ea şi cazi în extrema cealaltă.
Vorbeau două fete în metrou: „Ia uită-te pe coperta aia, Britney s-a culcat cu cineva.“
„Nu, uită-te cu atenţie, scrie că şi-a pierdut fecioria în film.“
„E, după secvenţele alea fierbinţi cu şarpele, a trecut la imagini mai interesante…“
Nu ştiu care sunt secvenţele cu şarpele, dar observ că domnişoara Britney şi-a pierdut fecioria în film, isterizându-şi şi satisfăcându-şi în acest fel admiratorii. Se pare că merge pe drumul pe care îl prevăzusem.
Ce am eu cu Britney? Nu îmi place că oferă un model foarte murdar fetelor de liceu care, imitând-o, ajung pe drumuri greşite. Adică rămân fecioare din teribilism, strigă cu gura mare că nu şi-au pierdut fecioria, şi apoi, cu foarte mare viteză, se satură de ea şi se grăbesc să o piardă.
Care este modelul de feciorie propus de Britney? O feciorie strict fiziologică, o feciorie numai a trupului. În rest, mintea se poate bucura de tot felul de gânduri murdare. Britney nu şi-a pierdut fecioria abia acum, în filmul în care a jucat. Şi-a pierdut-o din clipa în care a început să îşi spurce mintea cu gânduri murdare. Numai din mândrie se putea lăuda că e fecioară. Ori mândria e un pas spre desfrâu. Fiziologic, poate că Britney mai e fecioară. Dar sufleteşte nu mai e. Acesta e modelul de feciorie pe care îl mai păstrează lumea contemporană: o feciorie lipsită de curăţia minţii, o feciorie care musteşte de patimă. O feciorie care înaintea lui Dumnezeu e socotită desfrâu.
Gata şi cu Britney, revenim la subiectul nostru.
Mediul în care trăim e unul care musteşte de sexualitate. Cred că nici pe vremurile în care oamenii se închinau la idoli nu era atâta preocupare pentru sexualitate. De aceea faptul că ai căzut nu e ceva nou. Ştii bine că printre prietenele tale puţine mai sunt fecioare, aşa că nu ţi se pare că ai făcut o greşeală prin care ai călcat regulile societăţii. Nu, în societatea de astăzi tinerii sunt îndemnaţi să nu ţină cont de nici o barieră morală, să îşi trăiască libertatea fără nici o remuşcare: „Totul este permis. Singurul lucru interzis este aprecierea negativă a modului în care alţii îşi trăiesc libertatea.“
Până aici cred că ne-am înţeles. Vezi că rândurile mele nu sunt dure. Să nu crezi însă că sunt prea îngăduitor, că pentru a face pe placul cititoarelor deformez adevărul. Cred că pentru un asemenea succes trecător aş putea fi pedepsit de Dumnezeu cu chinurile iadului. Şi nu am nevoie de un asemenea succes.
Eu încerc să te conving că oricât de îngăduitoare ar fi societatea contemporană faţă de păcat, totuşi urmările păcatului rămân aceleaşi. Adică legile societăţii nu au puterea de a schimba aşezarea sufletească a omului. Societatea contemporană îl poate convinge pe omul păcătos că păcatul său nu e păcat, că viciile nu sunt vicii. În situaţia extremă îi poate da cu şampon pentru creier şi îi poate amorţi conştiinţa. Dar nu are puterea de a-i curăţa sufletul, nu îi poate reda frumuseţea lăuntrică.
Lumea de azi răstălmăceşte ideea de frumuseţe: frumoasă este fata care foloseşte balsamul de păr cutare, rujul cutare, care are la sutien numărul cutare. Ea poartă chiar lenjerie tanga, şi este cât se poate de comunicativă. „Fata Tanga“ are o minte nu mai mare decât lenjeria cu acelaşi nume. Numai că ea nu e altceva decât o jucărie pentru bărbaţi, un obiect de satisfacere a plăcerii. Cred că tu nu eşti una dintre ,,fetele Tanga“, pentru simplul motiv că acelea sunt prea deştepte pentru a citi altceva decât reclame sau reviste de modă.
Dar ştiu în acelaşi timp că „Fata Tanga“ e un termen de comparaţie pentru tine şi pentru prietenele tale. Vă comparaţi cu ea, şi comparaţia e în avantajul vostru. Sunteţi fete de calitate, nu ca ea.
Sunt de acord cu acest lucru. Aşa cum sunt de acord şi cu faptul că eu, chiar dacă sunt foarte slab, sunt mai puternic decât un elev de clasa a II-a. Numai că o astfel de comparaţie nu îmi face cinste. Normal ar fi să mă compar cu cei de vârsta mea. Şi atunci s-ar vedea că nu sunt prea voinic.
Nu te compara cu „fetele Tanga“, te rog. Ci compară-te cu altcineva. Nu îţi cer să te compari cu fetele care merg toată ziua la biserică, care stau plecate cu capul în jos şi care zic rugăciuni tot timpul (nu ai cum să înţelegi universul lor lăuntric, aşa cum nici ele nu îl pot înţelege pe al tău; nu neg că şi printre ele sunt destule ,,uscături’’, care trăiesc numai forma exterioară a credinţei, care îşi petrec vremea contemplându-şi ,,curăţia sufletului’’ şi osândin-du-şi aproapele, dar analizarea comportamentului lor nu îşi are locul aici).
Eu îţi cer să faci o altă comparaţie: compară-te cu ceea ce ai putea fi dacă ai trăi sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Păcatul te-a rupt de această binecuvântare, şi tu ştii asta. Dar totuşi nu simţi lipsa acestei binecuvântări. Aşa că trăieşti foarte bine fără ea. Şi totuşi, te gândeşti să întemeiezi o familie. Lucru extraordinar. Dar nu înţelegi de ce Dumnezeu nu ţi-a trimis încă omul potrivit.
Poate că te iubeşte prea mult. Dacă ţi-ar fi trimis un om care ţi s-ar părea acum potrivit, poate că, peste vreo zece ani, ţi-ai fi dat seama că nu e omul care îţi trebuia. Tu acum stai departe de Biserică. Viaţa religioasă nu e un subiect care să te preocupe. Te preocupă bucuriile specifice vârstei. Acum Dumnezeu nu prea are loc în inima ta, care e ocupată cu altceva. Nimic nu e mai străin unui tânăr sănătos decât gândul la moarte. Tinereţea nu are aproape nimic în comun cu moartea. Tinereţea e cel mai bun prieten împotriva morţii.
Câţi tineri se gândesc la moarte? Numai cei preocupaţi de filosofie sau cei care cred în Dumnezeu şi îşi doresc să meargă pe calea mântuirii.
Tinereţea e vârsta bucuriei. Dar, după ce te căsătoreşti, cunoşti o altă faţă a vieţii. Apar greutăţile, apar necazurile, apare lupta pentru pâinea zilnică. Odată cu trecerea anilor apar bolile, începi să înţelegi că tinereţea nu e veşnică. Începi să înţelegi că nici un om nu e nemuritor pe pământ. Atunci ai două alternative: ori să te agăţi cu disperare de plăcerile vieţii, încercând să te minţi singură, fugind de gândul morţii, ori să încerci să înţelegi că după moarte vei da ochii cu Dumnezeu. Şi atunci începi să te pregăteşti de această întâlnire. Dacă vei aştepta până la patruzeci de ani ca să înţelegi că nimic nu e mai important în viaţă decât să mergi pe calea mântuirii, vei avea un şoc: vei înţelege că multe dintre lucrurile pe care le-ai crezut sigure se năruie. Vei înţelege că, întemeindu-ţi familia pe nişte criterii din care credinţa în Dumnezeu nu făcea parte, ai greşit. Dar ce spun că abia la patruzeci de ani, poate atunci vei fi la a treia căsătorie. Nu îţi poţi da seama cât de variate sunt mijloacele prin care Dumnezeu îţi poate arăta atunci cât ai greşit.
Vreau să îţi propun altceva: decât să mergi pe un drum pe care e aproape cu neputinţă să nu îl regreţi mai târziu (excepţie fac numai cei care sunt orbiţi de vreo patimă sau de diavol atât de tare încât nu mai văd nimic în jurul lor), mai bine să mergi pe un drum în care la fiecare pas simţi mâna lui Dumnezeu. Mai bine să mergi pe un drum sigur: pe drumul credinţei.
Nu spun că pe acest drum vei fi scutită de încercări, sau de necazuri. Dar pe acest drum înţelegi că necazurile prin care treci au un rost, şi că nu le duci singură: ori de câte ori eşti la limita puterilor, Dumnezeu îţi vine în ajutor.
Comparaţia pe care ţi-o propun este următoarea: compară-te cu tine însăţi. Încearcă să îţi dai seama că eşti ca un tânăr care vrea să se drogheze pentru prima dată în viaţa lui. Prietenii îl îndeamnă să facă asta. El are un moment de luciditate şi îşi dă seama că dacă ia drogurile peste zece ani va ajunge o ruină. Dacă ar mai trăi peste zece ani. Şi tânărul renunţă. Stă împotriva curentului. Acelaşi lucru ar fi bine să îl faci şi tu. Să ai curajul de a respinge păcatul, să ai curajul de a respinge moartea care îl însoţeşte.
Gândeşte-te cum ai arăta peste vreo zece ani dacă viaţa ta ar merge înainte fără nici o schimbare, şi gândeşte-te ce ar fi dacă ai începe să duci o viaţă creştină. E greu să îţi dai seama cât de mare e diferenţa. Mai ales că sunt o mie de implicaţii care nici măcar nu îţi trec acum prin cap. Îţi dau un singur exemplu: o prietenă îmi spunea: „Eu sunt o fire comodă, îmi e greu să postesc, îmi e greu să îmi fac canonul. Dar când mă gândesc în ce mediu va creşte copilul meu, când mă gândesc în ce hal au evoluat lucrurile prin şcoli, mă ia groaza. Îmi dau seama că numai dacă duc o viaţă creştină copiii mei vor fi ocrotiţi de Dumnezeu, ca nu cumva să îi înghită nebunia în care vor creşte. Dacă doar aş mima viaţa creştină, copiii ar simţi acest lucru. Şi s-ar îndepărta de Dumnezeu.“
Încă nu eşti mamă, nu îţi închipui acum cât de mult te va frământa cum vor creşte copiii tăi. De aceea nu ştiu dacă înţelegi vorbele prietenei mele. Dar peste câţiva ani le vei înţelege (nu e cea mai bună variantă, să duci o viaţă creştină numai pentru binele copiilor tăi, dar oricum, e preferabilă celei în care te interesează numai binele tău lumesc).
Cred că, dacă tot ceea ce ar trebui să faci pentru a redobândi binecuvântarea lui Dumnezeu ar fi să dai o cană cu apă unui sărac nu ai pierde această ocazie.
Nu cred că e nimeni care, dacă i-ar fi foarte uşor să primească un dar de mare preţ, ar sta lenevindu-se. Fii sinceră, dacă ai şti că e de-ajuns să faci un lucru uşor ca să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, nu e aşa că l-ai face? Indiferent cât de puţin ai înţelege în ce constă această binecuvântare, totuşi ai prefera să o ai, decât să fii lipsită de ea.
Cred că cele două motive pentru care tu stai departe de această binecuvântare sunt că ţi se pare greu să o dobândeşti, şi că nu ştii ce ar însemna pentru tine această binecuvântare. Acest al doilea motiv mi se pare mai important, pentru că dacă ai şti ce poţi pierde nu ai precupeţi nici un efort pentru a salva situaţia.
Poate că îţi este ruşine să te spovedeşti. Poate că păcatele te-au dus la deznădejde.
Îţi copiez câteva rânduri frumoase, scrise de tânărul părinte Savatie Baştovoi în cartea O pogorâre la iad – Despre perversiuni şi păcate în general: „Deznădejdea însă este lăsarea mâinilor în jos, este recunoaşterea înfrângerii. Noi nu trebuie să facem asta. Nu vezi că până şi în filmele de duzină, să zicem „Rocky“, eroul ne trezeşte simpatia nu atât pentru faptul că a învins în ring, că mulţi sunt învingători, cât pentru că a învins în condiţii vitrege, când nimeni nu îi mai dădea nici o şansă. Toţi îl credeau învins, adversarul îşi ridicase de acum mâinile şi se fălea înaintea publicului exaltat. Dar Rocky, deşi era de acum jos şi plin de sânge, când o vede pe fata aceea care îl iubea, şi care îl îndemna la luptă cu atâta nădejde, găseşte puteri şi se scoală ca un biruitor şi îşi bate adversarul.
Pentru noi, creştinii, fata aceasta de la sfârşitul filmului, care ne dă curaj, este Hristos. El apare întotdeauna în ultima clipă, descoperindu-ne dragostea Sa pentru noi, tăinuită până atunci. Să nu abandonezi niciodată lupta până când nu Îl vei vedea pe Hristos venind, altminteri te vei declara învins(ă) înainte de sfârşitul luptei. Dar ce înseamnă să te declari învins(ă)? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anumit păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.“
Sper că ţi-au plăcut rândurile părintelui Savatie. Nu este de-ajuns să îţi placă, trebuie să te ajute să depăşeşti ruşinea de dinaintea spovedaniei. Dă-ţi seama, vreme de o jumătate de oră îi spui părintelui duhovnic păcatele tale, după care sufletul tău va fi curat. E un târg care merită făcut. Lasă ruşinea deoparte. Va veni vremea când vom muri. Şi după moarte ne aşteaptă viaţa veşnică, ori spre bucurie, ori spre osândă. Poate că nu te interesează încă viaţa de după moarte, poate că te interesează numai viaţa aceasta trecătoare. Îţi spun iarăşi că nici în viaţa aceasta trecătoare nu vei avea parte de împlinire dacă nu vei trăi acoperită de harul dumnezeiesc.
Nici nu îţi dai seama cât de falşi sunt adulţii care trăiesc departe de Dumnezeu. Se mint pe ei înşişi şi îi mint şi pe ceilalţi, pentru că altfel ar fi luaţi în râs. Pe mine mă miră să văd că lumea adulţilor, pe care am cunoscut-o mai bine de când m-am căsătorit, este atât de plină de neîmplinire. Şi în loc ca ei să caute ceea ce i-ar împlini, adică în loc să Îl caute pe Dumnezeu, se mulţumesc să îşi ocupe timpul prin îndeletnicirea cu minciuna: se mint că sunt fericiţi, se mint că drumul pe care au mers în viaţă e bun, se mint deşi îşi dau seama că se mint. Vedem cu uşurinţă cum cei de lângă noi au înălţat minciuna pe soclu de aur. Eu încerc să îţi atrag atenţia să nu repeţi greşelile lor. Vreau să te ajut să îţi dai seama că Dumnezeu te aşteaptă. Indiferent ce păcate ai făcut, Dumnezeu te aşteaptă. Am auzit o vorbă care mi-a plăcut mult: „Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe cel mai mare păcătos decât e iubit El însuşi de către cel mai mare sfânt.“
Oare crezi că Dumnezeu se scârbeşte de păcatele tale? Oare crezi că Dumnezeu se scârbeşte de păcatele vreunui om care vrea să se întoarcă la El? Istoria Bisericii ne arată că au fost oameni mai păcătoşi decât tine, de la desfrânate până la criminali, de la vrăjitori până la beţivi notorii. Puţine fete au desfrânat mai mult decât Maria Egipteanca, una dintre păcătoasele care prin pocăinţă au dobândit cununa sfinţeniei. E puţin probabil să nu fi auzit viaţa ei.
Deci nu Dumnezeu e piedica. Atunci care e? Încerc să mă pun în locul tău şi să-mi dau răspuns la această întrebare. Cred că te sperie necunoscutul. Cred că nu ştii ce te aşteaptă dacă te apropii de Dumnezeu. Se poate să te sperie faptul că va trebui să te porţi habotnic, că va trebui să duci o viaţă foarte aspră. Şi poate te sperie şi alternativa de a fi ca femeile care merg la biserică, ale căror suflete sunt pline răutate (din păcate!). Cunosc astfel de femei. Şi de bărbaţi. Toată lumea cunoaşte. Din cauza lor mulţi stau departe de Biserică. Dar astfel de oameni nu sunt buni creştini. Ei sunt creştini numai cu numele.
Tot aşa cum cunoşti oameni ca ei, cred că ai avut ocazia să cunoşti şi creştini adevăraţi. Măcar unul. Gândeşte-te că şi tu eşti chemată să fii o creştină în a cărei viaţă să se vadă cine îţi e Stăpân: nu diavolul, ci Dumnezeu. Acum, când stai departe de Biserică, ţi se pare că viaţa de nevoinţă pe care o duc creştinii este aspră. Că dacă nu ar trebui să ţii posturi te-ai grăbi să vii şi tu în Biserică. Dar creştinii sunt călători spre Rai. Posturile le dau putere pe acest drum. Pe creştini nu îi sperie posturile, pentru că simt atunci când postesc ocrotirea lui Dumnezeu.
Of, aş putea să îţi scriu o carte întreagă numai despre falsitatea obiecţiilor celor care încearcă să justifice faptul că nu se apropie de Biserică. Aşa cum aş putea să îţi scriu o carte întreagă despre cei care sunt creştini numai cu numele. Mă gândeam zilele trecute că poate ar fi bine să scriu o carte cu tema „Despre habotnicie şi fariseism“, aceste boli de care se molipsesc unii creştini. Suntem creştini numai la suprafaţă, dar în inimile noastre e pustiu. Şi din cauza noastră lumea stă departe de Biserică. Aş vrea să dau în vileag modul în care unii îşi construiesc case pe temelia fariseismului, şi oamenii care se smintesc de această temelie nu pot înţelege că Hristos le dă putere creştinilor să ducă o viaţă luminoasă, o viaţă curată, o viaţă de sfinţenie.
Încearcă să judeci tu motivele care te ţin departe de Biserică. Încearcă să laşi la o parte toată nesinceritatea, toate prejudecăţile. De o parte stau motivele tale, de cealaltă stă Hristos. Ce alegi? Spune-mi, ce alegi?
Până acum ai preferat propriile prejudecăţi. Dar aş vrea să înţelegi că ele nu îţi pot aduce lumină în viaţă. Îţi pot aduce doar frământări, tensiuni, lacrimi. Şi nimeni, în afara masochiştilor, nu îşi doreşte propriul rău. Şi nici chiar masochiştii nu îşi doresc răul, îşi doresc ceea ce noi ştim că e rău, dar lor li se pare bun.
Cât mi-aş dori să asculţi glasul conştiinţei care spune că pentru toate căderile tale există îndreptare! Cât mi-aş dori să asculţi glasul care spune că, dacă nu te întorci la Dumnezeu, viaţa ta va fi lipsită de bucuria cea adevărată…
Mă gândesc cu tristeţe la ce s-ar întâmpla dacă noi am trăi peste vreo sută de ani, când diavolul îşi va perfecţiona somniferul pentru conştiinţe. Una din marile lui realizări în secolul XX a fost că a reuşit să atace această redută de preţ care este conştiinţa. Câtă vreme conştiinţa era trează, oamenii aveau conştiinţa păcatului şi se întorceau la Dumnezeu. Dar diavolul nu era mulţumit cu căderile de scurtă durată. Păcătoşii se pocăiau şi duceau lupta cea bună, sfinţindu-se şi ruşinându-l pe diavolul care mai înainte îi biruise.
Astăzi oamenii nu mai au aceeaşi conştiinţă a păcatului. Dar, totuşi, oricât de mare ar fi apostazia şi desfrâul contemporan, oamenii simt, ca o adiere foarte fină, că greşelile sunt greşeli, că păcatul este păcat. De aceea încă îţi mai pot spune: „Ridică-te!“, şi nădăjduiesc că vei asculta ceea ce îţi spun. Numai pentru faptul că îţi propun să alegi o viaţă frumoasă, o viaţă binecuvântată de Dumnezeu.
Ce e de făcut? Toată lumea ştie primul pas: Spovedania. Taina prin care preoţii dau credincioşilor care se pocăiesc dezlegare de păcate. Numai că ceea ce nu ştiu toţi credincioşii este că, atunci când vin la Spovedanie, trebuie să fie hotărâţi să nu mai păcătuiască. Adică, dacă un beţiv vine la spovedanie într-o doară, şansele de a se îndrepta sunt foarte mici.
Totuşi, pentru că trăim vremuri foarte grele, chiar şi cei care nu au hotărârea de a se îndrepta pot veni să se spovedească, şi părintele îi va ajuta. Un beţiv va da dovadă de mare credinţă dacă atunci când vine la spovedanie e hotărât să nu mai bea. Alţi confraţi de-ai săi, ştiindu-şi dependenţa de băutură, nu vor să înceapă lupta cu această patimă. „De ce să ne ducem să ne spovedim, când ştim că iar ne vom îmbăta?“ Diavolul îi sfătuieşte să gândească aşa. Au fost destule cazuri de beţivi sau de fumători care după prima Spovedanie s-au lăsau de patima lor. Ar trebui să venim la spovedanie crezând că Dumnezeu ne va da putere să biruim patima care ne apasă. Poate că nu o vom birui de la prima spovedanie. Dar important este să pornim o luptă crâncenă împotriva ei. Au fost unii care s-au luptat cu patima de care sufereau ani de zile: iar cădeau, iar se ridicau. Au murit biruitori, şi au dobândit Raiul.
Iată de ce îţi spun că spovedania te-ar ajuta foarte mult. Şi eu am patimi; dar de fiecare dată când mă duc să mă spovedesc merg cu credinţa că Hristos îmi va da putere să mă schimb. De aceea nu mă gândesc niciodată ce va fi după spovedanie. Ştiu doar că spovedania îmi curăţă sufletul, şi face din mine un alt om. Până la sfârşitul vieţii voi avea căderi. Dar nădăjduiesc că, primind ajutor de la Dumnezeu, aceste căderi vor fi din ce în ce mai mici. În cartea Jurnalul convertirii sunt prezentate marile mele căderi de dinainte de a mă apropia de Biserică. M-am închinat diavolului, am desfrânat mult, am făcut o grămadă de păcate. Nu cred că e nevoie de multe detalii. Ca să mă ridic, cel mai mare ajutor l-am primit prin Taina Spovedaniei: am înţeles că Spovedania poate vindeca sufletul, oricât de mari ar fi rănile sale.
Îţi vorbesc despre puterea tămăduitoare a spovedaniei tocmai pentru că am cunoscut această putere. Cred că nu mai este nevoie să fac referiri la trecutul meu. Acum, când le mai povestesc unor prieteni prin ce am trecut, parcă aş povesti un film, parcă nu am trecut cu adevărate prin cele povestite (o sugestie: sunt de părere că ţi-ar prinde bine să citeşti Jurnalul convertirii, tocmai pentru că vei întâlni un mod de prezentare a credinţei creştine care sparge tiparele convenţionale).
Dacă încercăm să judecăm din afară ce se întâmplă cu sufletul unui om care se spovedeşte, vom observa că, deşi e hotărât să lupte împotriva păcatului, totuşi el va trăi în continuare în această lume care musteşte de păcat, o lume care vrea să îl înghită. Dar nu putem să vedem că în inima lui a venit Hristos. În momentul în care cineva vrea să îşi îndrepte viaţa, nu mai e singur. Dumnezeu e lângă el clipă de clipă.
(„Şi ce, când păcătuim, Dumnezeu fuge de noi?“ Nu, noi fugim de El.)
Văd că m-am lungit cam mult la acest cuvânt. Aşa că nu mai continui apologia spovedaniei.
Poate că tu ai încercat deja să îţi schimbi viaţa. Poate că te-ai spovedit deja, dar ai revenit la viaţa de dinainte. Dacă ai auzit despre preot cine ştie ce lucruri care te-au smintit (sau dacă ai fost nemulţumită de modul în care a decurs spovedania), ţi se pare că purtarea ta a fost justificată. Dar orice viaţă ar duce preoţii la care ne spovedim, nu noi vom da socoteală. Noi vom da socoteală numai pentru căderile noastre. Dar poate că nu pe preot dai vina… Poate că pur şi simplu nu ai avut puterea să duci viaţa curată pe care o aşteaptă de la tine Hristos. Nu dai vina pe altcineva, ci eşti conştientă că greşeala îţi aparţine.
Sau poate că dai vina pe prieteni, pe faptul că ţi-a fost greu să te rupi de influenţa lor. Sau pe faptul că ai avut mari supărări şi nu ai găsit refugiu decât în păcat. Mi-am dat seama că păcatul pare cel mai la îndemână refugiu. Oricât de mari ar fi necazurile prin care trecem, păcatul este aproape: credem că este şansa noastră de a avea o clipă de libertate, de a scăpa din chingile realităţii. Dar nu ne dăm seama ce alternativă hidoasă e păcatul: ni se pare că e şansa noastră („Trăieşte clipa…“), dar apoi ne lasă un gust amar. Nu mai caut explicaţii pentru faptul că ai revenit din nou la păcat. Dar mi se pare foarte tristă situaţia în care te afli. (Pentru că am lucrat în domeniul editării de carte, am rămas cu o deformaţie profesională: privitor la orice subiect legat de viaţa religioasă mă gândesc dacă există sau nu materiale tipărite. E uşor să constaţi că, dacă despre ridicarea din păcat sunt o grămadă de cărţi, despre ridicarea celor care au căzut şi după prima sau primele spovedanii nu există nimic special. Totuşi, mi s-ar părea firesc ca această problemă să fie tratată separat, pentru că aceia care au revenit la păcat au dobândit anumite idei fixe: „nu e cu putinţă să îţi schimbi viaţa,…“, „eu am încercat, dar Dumnezeu nu mi-a ajutat…“, „e o nebunie să fii creştin în ziua de azi…“. Toate aceste afirmaţii sunt parţial adevărate, dar prezintă războiul duhovnicesc numai din punctul de vedere al celui care nu şi-a luat scut şi a fost rănit imediat). Cred că e nevoie de mult mai mult eroism să te ridici a doua oară: prima ridicare e palpitantă, are ceva din aerul unei expediţii, e plină de mister; pe când a doua încercare se aseamănă urcuşului unui alpinist, e mult mai grea. Pentru că patima a revenit cu o putere sporită în sufletul celui care a căzut după ce s-a spovedit. (Pilda cu casa măturată!)
Acum să revenim la subiectul cărţii noastre: dacă ai înţelege cât de importantă este întoarcerea ta la Dumnezeu, atunci viaţa ta s-ar aranja foarte frumos. Dumnezeu nu ar lăsa nerăsplătit efortul tău, şi te va ajuta să îţi întemeiezi o familie.
„Bine, dar după cât am căzut, mai sunt vrednică de aşa ceva?“ Nu, noi, oamenii păcătoşi, nu suntem vrednici de binefacerile lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu vede dorinţa şi lupta noastră pentru a ne îndrepta şi ne iese în întâmpinare.
Dacă sufletul se curăţă de păcat, dacă rănile păcatului se vindecă, atunci omul nou nu prea mai seamănă cu cel vechi. Trăieşte o viaţă frumoasă, o viaţă pe care nu şi-ar fi imaginat-o mai înainte.
Dumnezeu nu e mincinos, nu îi părăseşte pe cei care trăiesc o viaţă curată. Şi cum să nu te ajute să te măriţi, când familia este un sprijin atât de important în viaţa duhovnicească? Cu siguranţă Dumnezeu te va ajuta să te măriţi. Şi chiar dacă mirele întârzie câteva luni, aceasta se întâmplă numai pentru a avea tu timp să îţi cureţi sufletul şi trupul, ca să fii ca o floare. Nu merită omul pe care tu îl vei lua de soţ o soţie cât mai aleasă? Acesta e cel mai mare dar de nuntă pe care i-l poţi face acum. (Poate că o să regreţi puţin că nu a fost el primul bărbat din viaţa ta. Dar, după spovedanie, şterge-ţi din minte toate amintirile păcătoase. Îngroapă-le. Vei începe o viaţă nouă. Păstrează doar pocăinţa pentru păcate, nu şi amintirea lor).
Nu căuta fericirea fără Dumnezeu. Vei duce o luptă cu Adevărul care este mai puternic decât tine. Ştii că Nietzsche a declarat că Dumnezeu a murit. Şi după moartea filosofului cineva s-a găsit să scrie: „Nietzsche a murit.“ Semnat: „Dumnezeu.“
E de prisos să ne jucăm cu propria viaţă. De Dumnezeu nu ne putem ascunde. Tu cântăreşte alternativele care îţi stau în faţă: să fugi de Dumnezeu, să ai o familie în care să domnească egoismul, minciuna şi neînţelegerile, o familie din care să lipsească binecuvântările lui Dumnezeu, sau să cauţi o familie peste care să se reverse aceste binecuvântări.
A treia variantă nu există. Aşa că ai grijă ce alegi!

Parintele Cleopa Sf Impartasanie
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:14
Parintele Cleopa
Sfanta Impartasanie este de mare folos omului, daca se impartaseste cu adevarat cu credinta, cu pregatire si cu dezlegarea duhovnicului. Ca cel ce se apropie cu nevrednicie, osanda isi ia, ca foc este care arde pe cei nevrednici - ai vazut ce spune in rugaciunile dinainte de impartasanie.
- Cine se poate imparatsi ?
- Cine are viata curata, neprihanita; cine are stiinta gandului sau curata, cine nu are impedimente canonice si este dezlegat de duhovnic, poate sa se impartaseasca, iar cine nu este marturisit si dezlegat de duhovnic si n-a facut canonul dat, nici nu se poate apropia de impartasanie. Ca si o data in an de se va impartasi, ca Iuda este, care o data s-a impartasit si a intrat satana in el si l-a vandut pe Domnul.
Daca nu-i vrednic cineva, nici o data pe an sa nu se impartaseasca. Ai vazut ce zice in Cuvantul 53, Sfantul Ioan Gura de Aur : ” … Si voi preotilor, care dati Preacuratele Taine, nu mica munca zace asupra voastra, daca stiti pe cineva nevrednic, de-l veti impartasi cu aceste preainfricosatoare si preasfinte si dumnezeiesti Taine.
Si daca te temi tu, o perotule, ca cel ce vine la tine este sachelar, adica general, sau ipat, adica prefect, sau voievod sau cel ce este cu coroana pe cap, adica imparat, si te temi ca se va supara ca nu-i dai Impartasania, daca te temi tu, adu-l la mine ! Tot trupul meu il voi da sa-l arda, mai inainte de a da Trupul cel Preasfant si Preacurat celui nevrednic. Tot sangele meu il voi varsa mai inainte de a da Sangele, atat de infricosat si Preasfant la cel ce nu-i vrednic “.
Iar daca s-a curatit si s-a pregatit dupa randuiala canonica a Bisericii lui Hristos prin marturisire, si a facut canonul cuvenit, sa se apropie cu frica si cutremur.
- Ce ne puteti spune de impartasania copiilor pana la varsta de sapte ani ? Necesita spovedanie ?
- Copiii cei nevinovati pana la varsta de cinci ani, este bine sa-i impartasiti, daca se poate, si in fiecare Dumimica. Iar copiii de 6 - 7 ani mai ales acum, este bine sa fie spovediti si apoi impartasiti, ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, in casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti.
La fel si despre cei batrani si bolnavi zice Sfantul Simeon al Tesalonicului : ” Cei batrani si bolnavi, care nu au impedimente canonice, este bine sa se impartaseasca mai des si in sarbatorile mari “.
Totdeauna, inainte de a te impartasi, dupa ce ti-ai facut metaniile, dupa ce ai parasit pacatul si ti-ai facut canonul dat de preot, inainte de a te impartasi trei zile cel putin n-ai voie sa bei vin nici sa mananci de dulce sau cu untdelemn. Iar in afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamana de post sau macar trei zile nu te poti impartasi. Cel putin trei zile inainte de a te impartasi sa nu mananci cu untdelemn si sa nu bei vin; numai mancare uscata. Asa este randuiala cu Sfanta Impartasanie, fratilor.
- Spuneti-ne ceva despre impartasania calugarilor, despre deasa impartasanie.
- Calugarii din manastiri, daca au duhovnic bun, sa se spovedeasca cat mai des. La noi spovedania, cum vedeti, e o data pe saptamana, vinerea. Da, am calugari foarte treji, care vin de doua-trei ori pe saptamana la marturisire : ” Parinte, n-am fost la Utrenie; parinte, am ramas in urma cu canonul; parinte, am mancat inainte de masa “, sau te miri ce. Daca il mustra constiinta, el vine, ii pui mana pe cap, il dezlegi si se usureaza.
Asa ca si calugarii batarni si bolnavi se pot impartasi o data pe saptamana; ceilalti, daca le da voie duhovnicul, se pot impartasi, cel mai rar, la patruzeci de zile, cel mai potrivit, o data pe luna.
- Dar avem vreun temei la Sfintii Parinti pentru impartasania la patruzeci de zile ?
- Da, avem la Sfantul Simeon al tesalonicului. El zice ca o data la patruzeci de zile fiecare sa se pregateasca si sa se impartaseasca, daca n-are vreo oprire canonica. Este pacat care te opreste douazeci de ani de la impartasanie.
In caz de moarte, daca vezi ca omul este gata, ii dai impartasania. Nu-l mai poti opri in caz de moarte; iar daca nu moare si mai traieste, face in continuare canonul dat. Asa sa stiti.
- Se poate impartasi cineva fara sa se spovedeasca ?
-Nu. Niciodata. Si in caz de moarte si de altceva, nu. Intai spovedania si apoi sa se impartaseasca.
- Dar de cate feluri este Sfanta Impartasanie ? In cate feluri ne putem impartasi ?
- Impartasirea cu Preacuratele Taine este cea mai infricosata, cea mai buna si cea mai sfanta. A te impartasi cu Trupul si Sangele Domnului, zice Mantuitorul : Cine mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, intru Mine petrece si Eu intru dansul.
CELE CINCI FELURI DE IMPARTASIRI
Ne putem impartasi cu adevarat in cinci feluri, in Biserica lui Hristos.
Prima impartasire si cea mai importanta este cea cu Trupul si Sangele Domnului.
A doua cale de impartasire, dupa Marele Vasile, este impartasirea duhovniceasca pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii. Poti sa vii in biserica si chiar daca esti oprit de preot sa te impartasesti pe cativa ani, te poti impartasi de o mie de ori pe zi si mai mult, pe alta cale, pe calea rugaciunii. Daca vii in biserica si zici rugaciunea ” Doamne Iisuse Hristoae, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul “, cu toata inima, de cate ori ai suspinat dupa numele lui Iisus, de atatea ori te-ai impartasit, ca si cel ce a luat cu lingurita Sfintele Taine.
Aceasta este impartasirea pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii, cu care omul poate reusi sa se impartaseasca de multe ori pe zi, nu numai o data, cu aceeasi putere cu care se impartaseste si cel cu lingurita din Sfantul Potir.
Al treilea fel de impartasire este pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Mantuitorul a spus sa postim, ne-a aratat cum sa postim; a zis sa ne rugam, ne-a aratat cum sa ne rugam; a spus sa primim pe cel strain, sa adapam pe cel insetat, sa hranim pe cel flamand, sa cercetam pe cei inchisi si sa iertam pe cei ce ne gresesc.
Cand facem aceste porunci, ne impartasim pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Acesta este al treilea fel de impartasire. Si cu aceasta te poti impartasi de multe ori pe zi, de cate ori ai lucrat poruncile lui Hristos.
Auzi ce spune dumnezeiescul Maxim in Filocalie : ” Hristos sta ascuns in poruncile Sale. Cine face o porunca il primeste pe Hristos. Si nu numai pe Hristos, ci toata Sfanta Treime “. Si auzi ce spune Scriptura : Cel ce Ma iubeste pe Mine si are poruncile Mele, si le pazeste pe ele, Eu si Tatal vom veni si lacas la dansul vom face.
Clar ! Nu numai Fiul, ci si Tatal vine. Si unde-i Tatal si fiul pe toata Sfanta TReime o primeste acela care lucreaza poruncile lui Dumnezeu, macar de ar fi oprit de la Sfanta Impartasanie de vreun preot. Intelegeti ? Acesta-i al treilea chip de impartasire pe cale lucrarii poruncilor.
A patra impartasire este prin auz. Cum ? Eu sunt oprit de preot pe atatia ani de la impartasire, fie ca sunt femeie sau barbat. Dar merg la biserica si ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, Apostolul, Evanghelia, Heruvicul, Axionul, si predica preotului. Daca ascult cu evlavie cuvantul Domnului, de cate ori am luat un inteles duhovnicesc prin auz, de atatea ori m-am impartasit cu Hristos.
Aceasta este impartasirea prin urechi, al patrulea fel de impartasire. Si Apostolul spune clar : Credinta vine prin auz si auzul prin cuvantul lui Dumnezeu. Tu primesti cu lingurita pe Hristos; eu il primesc prin urechi, cand ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, cantarile si predica preotului. Si ma impartasesc de mii de ori pe zi, fara sa stii tu.
Tu poate, daca nu te-ai pregatit bine, spre osanda primesti Sfanta Impartasanie. iar eu, daca stau cu credinta, ca vamesul, in Biserica si ascult cu evlavie slujba, ma impartasesc prin urechi. Acesta este al patrulea fel de impartasire.
Al cincilea fel de impartasire este pe calea miridelor, a particelelor ce se scot pentru noi la Sfanta Liturghie. De aceea nu putem pune la Sfanta Liturghie pe cei betivi, pe cei ce injura, pe cei ce traiesc necununati, pe sectari, pe cei ce se sinucid. Pentru ca acea particica care se scoate, reprezinta fata acelui suflet.
Aceste particele se sfintesc la Sfanta Epicleza, prin invocarea Duhului Sfant si, la sfarsitul slujbei, dupa ce s-a pus in potir partea cu Iisus, si se zic cuvintele : ” Plinirea paharului credintei Duhului Sfant “, apoi se pun si particelele ce se scot pentru credinciosi. In dumnezeiescul Sange din Sfantul Potir este Trupul si Sangele lui Hristos viu.
Din prescura a patra se scot particele pentru vii, din a cincea pentru morti si le trage in Sfantul Potir. Din aceste particele ca faina, ce s-au adapat cu dumnezeiescul Sange in Potir, atatea mii si milioane de suflete au primit impartasirea si comuniunea direct cu Iisus Hristos, cu Trupul si Sangele Lui.
Acestea patru din urma sunt cai de impartasire, pe calea lucrarii faptelor bune, dar nu inlocuieste pe cea dintai. Numai o impartasire temporara si in caz de ceva, tot trebuie sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului, cu Preacuratele Taine.
Iata asa ne putem impartasi in cinci feluri in Biserica Universala.
- Daca un neoprotestant se impartaseste pe cele patru cai, dar nu se impartaseste cu Trupul si Sangele Mantuitorului, poate avea nadejde de mantuire ?
- Nu ! Nu are nici o valoare, pentru ca este rupt de Biserica lui Hristos si nu are Darul preotiei. Acela ii sectar, om ratacit. Asa-i, mai baiete ! Nu putem noi schimba ceea ce a intemeiat Hristos pentru toata lumea. El a zis : Luati, mancati, acesta este Trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu … ( Ioan 6,53 )
De ce v-am spus despre Sfanta Impartasanie ? Este bine sa va pregatiti, mama. Fratiile voastre de la tara, macar in posturi si macar o data la patruzeci de zile sa va impartasiti.

Lumina din cuvânt: Gândiţi frumos!
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:11
Lumina din cuvânt: Gândiţi frumos!
Un fotograf de origine germanã din Sibiu, pe nume Fischer, când se ducea cineva la el ca să-i facă o fotografie, în loc să spună „zâmbiţi“, spunea „gândiţi frumos!“. Bineînţeles că el voia să spună „gândiţi-vă la ceva frumos“, pentru ca gândul să se reflecte pe faţa noastră şi să apărem frumos în fotografie. Eu cred că nu poate fi un îndemn mai frumos decât „gândiţi frumos!“. Ce înseamnă „gândiţi frumos!“ ? Înseamnă să nu te gândeşti la ceva frumos într-o anumită clipă, ci să gândeşti frumos în orice clipă, să fii atent la gânduri, să selectezi gândurile care-ţi trec prin minte, să reţii gândurile cele bune şi, în măsura în care există posibilitatea, să le dai grai şi să le întrupezi în fapte. Temelia vieţii spirituale este gândul, de aceea în viaţa religioasă esenţialul este disciplina lăuntrică, disciplina de gând. Este foarte important să ştim că gândurile noastre le mai ştie cineva: le ştie Dumnezeu, le ştie Domnul Hristos care e Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Domnul Hristos are în vedere gândurile noastre. De aceea, având în vedere faptul că prin mintea noastră trec tot felul de gânduri, şi bune şi rele, şi frumoase şi urâte, este important să fim cu luare-aminte la gânduri, să gândim frumos. De ce? Pentru că, dacă gândim frumos şi numai frumos, atunci trăim frumos şi numai frumos, şi dacă gândim frumos şi trăim frumos, suntem fericiţi. Şi fericirea e mai aproape de tinereţe decât de bătrâneţe. Tinerii, prin structura lor, prin năzuinţele lor, prin felul de a se angaja în anumite acţiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulţumire şi fericire. Şi tinerii mai sunt dintr-un motiv fericiţi, în sensul că nu au un trecut lung, care să fie pătat de gânduri rele, de fapte necuviincioase, de vorbe nelalocul lor, pentru că tinereţea este mai aproape de copilărie, iar copilăria este, într-un fel, idealul creştinului, în înţelesul să ne menţinem în sfera copilăriei în ceea ce priveşte seninătatea, nerăutatea.Domnul Hristos a spus: „Cine nu primeşte Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea“ (Marcu X, 15). Deschiderea noastră faţă de Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie deschiderea copilului care primeşte fără să judece, fără să cerceteze adevărurile pe care i le prezintă omul mare.
Arhimandritul Teofil Părăian, Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus – judeţul Braşov

Rugaciune pentru cautarea unui duhovnic
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:00
Rugaciune pentru cautarea unui duhovnic
Doamne, Tu care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu care Te-ai pogorat pe pamant tocmai spre a invia pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facand voia Ta in a lui, sa-Ti plac Tie, singurului Dumnezeu, si sa ma invrednicesc si eu, pacatosul, de imparatia Ta. AMIN

Rugaciune pentru dobandirea cunostintei lui Dumnezeu si a dragostei de El

Invredniceste-ma, Doamne, sa Te cunosc pe Tine si sa Te iubesc, nu prin cunostinta cea intru imprastierea mintii, care se naste din truda, ci invredniceste-ma de acea cunostinta prin care mintea, vazandu-Te, slaveste cu vederea firea Ta, care departeaza simtirea lumii din cugetare, invredniceste-ma sa ma inalt de la vederea prin vointa, care naste naluciri, si sa Te vad silit de legatura pusa asupra mea de cruce, prin rastignirea cea de a doua a mintii, care se odihneste de lucrarea gandurilor in vederea Rugaciunii. Fa sa creasca in mine iubirea Ta, ca sa vin pe urmele iubirii Tale, iesind din lume.
Sadeste in mine intelegerea smereniei Tale, intru care ai umblat in lume, sub acoperamantul pe care Ti L-ai facut din madularele noastre, prin mijlocirea Sfintei Fecioare, ca, in amintirea neincetata si neuitata a ei, sa primesc cu bucurie smerenia firii mele. AMIN

RUGACIUNE PENTRU DUHOVNIC
     media: 5.00 din 2 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:00
RUGACIUNE PENTRU DUHOVNIC

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care pe desfranata si pe talharul i-ai primit, primeste si rugaciunea mea pentru robul tau, duhovnicul meu (numele duhovnicului) ales de Tine sa poarte povara pacatelor mele in fata Ta, asa cum Tu porti povara lumii intregi in fata Tatalui Ceresc. Iarta-i toate greselile lui pentru dragostea si jertfa staruitoare ca sa pun inceput bun de pocainta eu, oaia ratacita.
Cerceteaza-l degraba si vezi nevoile lui.Vindeca-l de toata boala si intinaciunea trupeasca si sufleteasca. Izbaveste-l de toti vrajmasii vazuti si nevazuti, de tot raul si ispitele ce i-au venit pentru pacatele mele .
Sporeste-i intelepciunea, indelunga rabdare, linistea, pacea si multumirea sufleteasca. Inmulteste-i puterea, sporeste-i blandetea si purtarea de grija si implineste toate cele de folos lui. Da-i minte luminata si pricepere sfanta care se pogoara de la Tine Imparatul Luminii. Bine-sporeste in el Doamne si daruieste-l sanatos, indelungat in zile, drept invatand cuvantul adevarului Tau. Amin. (Metanie)
Imparate Ceresc Mangaietorule, deschide stavila cerului si ploua peste duhovnicul meu. (numele duhovnicului), belsug de har si bogata mila. Pogoara-te asupra lui, odihneste in el pururea si revarsa peste el multimea indurarilor Tale.Amin.(metanie)
Maica Domnului, acopera cu Atotputernicul tau Acoperamant pe robul tau, duhovnicul meu (numele duhovnicului) si roaga-te Bunului Dumnezeu sa-l miluiasca pentru rugaciunile tale. Izbaveste-l de toata ispita trupeasca si sufleteasca, curata-l, tamaduieste-l, intareste-l si sanatate deplina daruieste-i.Amin.(metanie)
Sfinte (sfantul la care aveti evlavie), roaga-te Domnului sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (numele duhovnicului), pentru rugaciunile tale.
Cele noua Puteri Ceresti, Sfintilor Romani - mucenici si mucenite, cuviosi si cuvioase - Preacuviosilor Parinti ai nostri si sfintii a caror pomenire se face astazi, impreuna cu toti sfintii, rugati-va lui Dumnezeu sa miluiasca si mantuiasca pe (numele duhovnicului)pentru rugaciunile voastre.

Amin.Amin. Amin.(Metanii)

Rugaciune impotriva pecetluirii cu semnul antihristului
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:00
Rugaciune impotriva pecetluirii cu semnul antihristului

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, pazeste-ne de inselaciunea vicleanului antihrist a carui venire se apropie si ne pazeste de toate uneltirile lui.
Acopera-ne pe noi, pe toti ortodocsii de mrejele lui cele viclene in tainica pustie a mantuirii Tale.
Nu ne lasa pe noi Doamne sa ne ingrozim de frica cea diavoleasca, mai mult decat de frica lui Dumnezeu si sa ne indepartam de Tine si de Biserica Ta cea sfanta.
Da-ne Doamne mai bine sa patimim pentru numele Tau si sa murim in credinta ortodoxa cea adevarata, decat sa ne lepadam de Tine si sa primim semnul lui antihrist si sa ne inchinam lui.
Da-ne noua zi si noapte lacrimi ca sa ne plangem pacatele noastre si indura-te de noi Doamne in ziua infricosatei judecati. AMIN
(rev. Gand si Slova Ortodoxe, nr6-2006)

Afirmarea personala de Pr. Teofil Paraian
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 22:00
Afirmarea personala de Pr. Teofil Paraian
Parintii filocalici aseaza la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtutilor, sau radacina tuturor virtutilor. Dar oamenii de astazi se lupta uneori din rasputeri pentru afirmarea personala in diferite domenii, intr-un cuvant, in viata. Va rugam sa ne spuneti cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie si afirmarea propriei personalitati ?
Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da' nu de dragul afirmarii, ci de dragul realizarii lucrurilor pozitive. Deci, de cate ori doreste cineva sa realizeze un lucru pozitiv, esential si bun, poate sa se afirme facand lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirma, ci il afirma Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru ca a fi smerit nu inseamna sa faci de teama sa nu fii smerit, ci inseamna sa faci orice, dar constient ca nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus sa conduca, de pilda, numai daca conduce poate sa fie smerit in limitele rosturilor lui. Nu inseamna ca nu mai poate sa conduca pe ceilalti pentru ca el trebuie sa fie smerit. Nu trebuie sa-ti gasesti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie sa faci, ramanand totusi smerit. De pilda, la noi la manastire a trait candva un parinte care vreme de 16 ani a fost staretul nostru, Parintele Ioan Dinu, si el zicea ca: "Smerit e omul acela care isi tine locul", pentru ca daca tu nu iti tii locul nici cel de langa tine nu stie unde ii este locul. De pilda, ma duc la slujba si nu imi tin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de langa mine nu stie unde-i locul lui. Si atunci inseamna ca si in viata de toate zilele, daca iti tii locul si daca-ti afirmi puterea si vointa, nu in detrimentul altuia, nici cu scop de mandrie, ci in dorinta de-ati desfasura calitatile pe care ti le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol in sensul ca prin aceasta scazi in smerenie.
Dumnezeu il primeste pe om in starea pe care i-a dat-o si in starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu ma gandesc ca o sa zica Dumnezeu de ce am fost comunicativ ! Sau daca ar fi cineva retras, nu o sa zica Dumnezeu de ce a fost retras, daca asa este firea lui, daca asa este chipul lui de vietuire si asa este temelia existentei lui.
E, de fapt, cred eu, o mare greseala sa socotesti ca nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu talc, care are urmatorul cuprins: "Barba fratelui vreodata, de s-aprinde, sari si-l scapa, insa, mai intai de toate, barba ta s-o uzi cu apa". Adica nu poti sa faci abstractie de tine insuti, chiar daca se pune si problema, in anumite imprejurari, a lepadarii de sine ca sa poti implini binele pentru altul sau ca sa poti implini porunca lui Dumnezeu.
In momentul in care te-ai hotarat pentru o cale, sa nu mai consideri ca mai exista pentru tine si o alta cale, iar calea pe care ti-o alegi, sa o alegi cu entuziasmul cuvenit, adica sa nu te casatoresti cu probabilitate , nici sa te faci calugar cu probabilitate, ci sa fii sigur ca asta ti-e calea si atunci nu se mai discuta posibilitatea unei alte cai sau ca Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu stim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar stim ce putem face noi intr-o conditie sau alta.
Mantuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem sa facem niste lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie sa facem noi este sa ne lasam in mainile lui Dumnezeu si apoi lucreaza Dumnezeu ca un Sfant, cum stie, cu fiecare dintre noi; si daca vrea Dumnezeu sa ne afirme ne afirma, si daca nu vrea Dumnezeu sa ne afirme degeaba vrem sa ne afirmam noi.
Sa ne gindim ca Domnul Hristos dupa ce I-a dat putere slabanogului, n-a cautat sa fie cunoscut, sa se afirme ca vindecator, ci S-a retras din multime, incat omul acela nu mai stia cine l-a ajutat. E pentru noi un indemn la smerenie.

Valeriu Gafencu
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 17:57
Pr. Gh. Calciu: "Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu"
Valeriu Gafencu- "Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele"
Biografie

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.

Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.

Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facaultatii de Drept din Iasi.

Arestat de Antonescu

In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: "Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice".

Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activitatea legionara a tanarului Gafencu, care avea o functie de conducere in Fratiile de Cruce.

Inchisoare si distrugere fizica sub comunisti

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 - 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de "fenomenul Pitesti", proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).

Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.

Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o "epava". La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti.

Cu aceasta figura de sfant - care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului - a trecut la cele vesnice.
Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.

A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: "Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul".

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.

Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Cu toate acestea Biserica Ortodoxa Romana intarzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii il cinstesc insa ca atare, icoana mucenicului putuand fi gasita in tot mai multe case.

I-a salvat viata pastorului Wurmbrand cu pretul propriei vieti

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.

Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.

Valeriu le-a primit si a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le cedeze pastorului Wurmbrand, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si mare putere de influenta.

Stratan s-a suparat si a declarat ca nu este de acord. Atunci, cu blandete, Valeriu i-a spus ca din moment ce i-a daruit medicamentele, acum ele ii apartin si are libertatea sa le foloseasca potrivit indemnului constiintei lui.

Intr-adevar, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a carui viata a fost astfel salvata. Nu dupa mult timp, pastorul avea sa faca un gest similar, cedand injectiile primite de el chiar unui legionar. De aici si confuzia intretinuta in media ca pastorul i-ar fi salvat viata lui Gafencu si nu invers.

Impresionat de trairea crestina a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat ca vrea sa intre in Rai pe aceeasi poarta pe care intra si Valeriu si si-a luat angajamentul ca daca va mai fi vreodata liber sa vorbeasca lumii intregi despre trairea de exceptie a lui Valeriu si a camarazilor sai. Numai ca Wurmbrand a uitat repede cele promise.
Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa*

Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!
dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.

Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.

Au fost minuni la moartea sa

Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere... I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: "Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?"....

Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.
Cateva marturii despre sfintenia lui Valeriu Gafencu

Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa: " Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu"

IPS Bartolomeu Anania : "Stalp al rezistentei spirituale romanesti"
Intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.

Marin Naidim, Constanta: "Era fire de poet"
Citise mult in viata lui, dar acum (cat s-a mai putut citi in Aiud, pana in 1948), nu mai citea decat o singura carte, Biblia, si ce era in legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Si se ruga.

In colonie, mergea intre ruinele unei vechi biserici parasite, ce se afla pe un deal, intr-o lucerna a coloniei, n-avea acoperis, era expusa ploilor si intemperiilor si el se ruga acolo.

Cand venea cineva pe la el de-acasa, aborda cu ei totdeauna probleme de credinta, cautand sa convinga pe fiecare de importanta mantuirii.

Spunea catre mine ca chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii.

Facea mult caz de "constiinta pacatului", pentru ca erau multi care considerau pacate numai curvia, hotia si crima si multi nu se recunosteau pacatosi, fie ca nu le aveau pe acestea, fie ca le minimalizau, neacordandu-le importanta cuvenita.

Dar pierdeau din vedere ca mai sunt si altele si poate mai mari decat acestea, cum ar fi mandria. "Celor mandri Dumnezeu le sta impotriva si celor smeriti le da har." Pe omul care se grozaveste, Domnul il lasa singur si fara El o sa-si dea seama ca nu poate face nimic si o sa strige la El.
Virgil Maxim, Ploiesti: "Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii"
Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele:
Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic.

Aurelian Guta, Craiova: " Nu l-am auzit niciodata plangandu-se"
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor.

Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare.

Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir.

Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita.

Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lasau putin sa-si revina.

IMNUL INVIERII**

Versuri-Valeriu Gafencu
Muzica-Mihai Lungeanu

Va cheama Domnul slavei la lumina, Sa creasca-n inimile noastre-nfrante,
Va cheama mucenicii-n vesnicii, Un om nascut din nou, armonios,
Fortificati Biserica crestina, Pe chipurile voastre sa se-mplante,
Cu pietre vii zidite-n temelii. Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Veniti, crestini, luati lumina, Un clopot tainic miezul noptii bate
Cu sufletul senin, purificat! Si Iisus coboara pe pamant,
Veniti, flamanzi, gustati din cina, Din piepturile voastre-nsangerate
E nunta fiului de Imparat. Rasuna Imnul Invierii Sfant.

*Prezentam doar scurte pasaje din interviu, foarte multe din cele spuse de interlocutor regasindu-se in corpul stirii.
**Se canta de Sfintele Pasti , in noaptea invierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Costache Oprisan
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 17:57
Costache Oprisan sau pledoaria filozofului pentru dragoste
Pr. Calciu Dumitreasa: "Nu vorbea mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Se ruga mereu..."

Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. L-a audiat pe Martin Heidegger si a fost studentul favorit al lui DD Rosca. A fost inchis de Antonescu, de nazisti si de comunisti. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie cu un eroism de durata, neegalat. "Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.
Sfintii inchisorilor: Pr. Ilie Lacatusu (1); Valeriu Gafencu (2); Elisabeta Rizea (3); Nicolae Ciolacu (4); Mircea Vulcanescu (5); Pr. Gherasim Iscu (6); Pr. Ioan Negrutiu(7); Dumitru Bordeianu(8)

Constantin Oprisan

Constantin (Costache) Oprisan s-a nascut in 1921 in comuna Oncesti, judetul Bacau. Geografia copilariei brazdata de coastele si vaile Podisului Moldovei avea sa-si largeasca orizontul pana la zenitul devenirii sale.

Termina cursurile liceale la Bacau, intrand in viata pe portile tineretii intr-o vreme de mari tulburari pentru tara, in anul 1940, cand se incadreaza in Fratiile de Cruce.

Il audiaza pe Martin Heidegger
Dezlantuindu-se prigoana generalului Antonescu impotiva tineretului legionar (cand justitia avea sa dea condamnari mai mari decat varsta celor condamnati), Constantin Oprisan alege calea exilului si dupa ianuarie 1941 se refugiaza in Germania. Acolo are sansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

Bagat in lagar de nazisti
In urma unui plan pregatit mai dinainte de nazisti, de a-i interna in lagare pe legionarii aflati in Germania, la inceputul lunii februarie 1943 este adus in lagarul de la Buchenwald si Constantin Oprisan, intr-un transport de 9 tineri.

Acolo avea sa fie detinut pana la 24 august 1944, impreuna cu alte sute de legionari, cand scapa cu viata in urma unui bombardament aliat asupra lagarului (care avea sa faca mii de victime, intre care Principesa Mafalda).

Se antreneaza pentru parasutarea in tara
Se elibereaza si, dupa ce se instruieste in scolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau parasutate in Romania invadata de bolsevici. Dar pentru ca frontul avanseaza foarte rapid (urmare si a prabusirii frontului romanesc), in primavara lui 1945 se sisteaza programul parasutarilor si grupul este abandonat.

Sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotararea sa plece spre tara, strabatand Ungaria in mars, strecurandu-se clandestin peste frontiere, pentru a infrunta dusmanul bolsevic.

Studentul preferat al lui D.D. Rosca
Dupa ce a venit din Germania, Costache Oprisan preia sefia Fratiilor de Cruce pe tara. Totodata, in 1946 se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, D.D. Rosca. Acesta din urma, dandu-si seama ca nu are in fata un student ordinar, cand a fost vorba de existentialisti, l-a pus pe Oprisan sa tina cursul in fata studentilor.

A fost ceva extraordinar, tanarul student probandu-si inteligenta nemaipomenita si capacitarea rar intalnita la tinerii de varsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani d emunca silnica
Se casatoreste in 1947 (cu Constanta). Continua reorganizarea Miscarii Legionare - cu toate rusii invadasera tara.

Ernest Mafte, si el legionar incadrat, povesteste:
„Eram in Bucuresti la Teatrul Poporului. Si m-am intalnit cu el zece duminici, in fiecare duminica in alta Biserica. «Ci - imi zice el - io sa iau Moldova»; in '47, bre! «Sa organizez io legionarii pe Moldova, si el Ardealu'». Si l-am lamurit ca ne prinde... Da’, ar fi crezut Costica Oprisan, domnule?! L-au prins, a murit in chinuri...”

Nu a fost tanar mai schingiut ca el la Pitesti
Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este inchis la Jilava (inchisoarea de tranzit) si apoi condamnat la 25 de ani de munca silnica. Avea sa fie repartizat la inchisoarea destinata stundentimii, Pitesti, unde va sta inchis din 1949. Conducerea Penitenciarului il banuia pe Costache Oprisan a fi comandantul legionar al inchisorii, de aceea va fi torturat „pe masura”.

Dupa marturia lui Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tanar legionar, cu un eroism de durata, neegalat”.

Imediat ce este introdus in camerele sortite reeducarii, Oprisan isi va da seama de gravitatea si grozavia celor ce se intamplau. Supus si mai inainte unor crunte batai, Costache Oprisan avea sa sufere un adevarat martiriu.

Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii, ed. Scara, Bucuresti, 2001):
La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie... I s-a intins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul in sine, ca a lovit. A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de cateva ori talpile lui Oprisan.

Dupa aceea a scapat ciomagul din mana, spunand ca el nu mai poate lovi...Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini ...l-am auzit pe Prisacaru strigand: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie si este un mare sef legionar".. .Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai rationa...

Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte... I-a venit randul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera... Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris - Alba-Iulia, 1994)

Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de «reeducare».
Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer.

Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!

Neculai Popa (Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):
Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti”.

Reeducarea continua si la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), in temuta camera 99. In urma torturilor si chinuirilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoza si va fi internat in spitalul penitenciar de la Vacaresti. De acolo va fi luat in toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd inscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, in legatura cu reeducarile.

Din 1958 ajunge la Jilava, fiind incarcerat in celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), impreuna cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana mortii avea sa urce sufletul sau - curatat prin patimire de orice patima - la cer.

Marcel Petrisor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991)
Din teasta lui Oprisan, ochii sfredelitori sticleau ca doi carbuni aprinsi. Muschii nu-i mai ramasesera decat la falci, ca sa vorbeasca, la maini, ca sa-si poata duce sticla cu sputa la gura, si la picioare, ca sa paseasca pana la tineta de murdarie. Incolo, pielea-i invelea oasele ca o traista sculele de dulgher. [...]

Se ridicase chiar pe sezut in pat, facand un efort imens sa vorbeasca. Il ineca o tuse interioara, vorbele-i suierau. Mainile-i erau ca niste vreascuri, iar ochii straluceau mutandu-si privirea cand pe unul, cand pe celalalt.

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa (in The Ortodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997)
Era ca un sfant; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Isi rostea rugaciunile si, auzindu-l cum le spune, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati... Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul...

Moartea lui Oprisan
Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama.. .Am pus mana pe el si am zis: "Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!" Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari.

Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula... Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit. Inainte de a muri, a spus "Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.

...Am spus gardienilor ca a murit... Au venit dupa trei ore...
L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept - o floare albastra.

Consistenta formatiei sale filosofice e relevata de poemele compuse in perioada detentiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion:
„Cand am luat cunostiinta de acest poem atat de profund si atat de bine slefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura romanesca prin moartea acestui martir al tineretului crestin din Romania, ce flacara s-a stins in adancul catacombei de la Jilava!” (Liviu Branzas, Raza din catacomba, ed. Scara, Bucuresti, 2001).

“Mult timp va trebui sa treaca pana cand, din randurile tineretului roman, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane, ed. Majadahonda, Bucuresti, 1995).

Ma-ntorc in Ontonoos si tot din el cobor
Purtand pe cai eternul, sub trecator vesmant.
Si-n urma lui ecoul, pierzandu-se in zbor,
Mai flutura mirajul abstractului cuvant.
(Poem ontologic)

Nu Te-am cantat, o, Doamne, nu Ti-am patruns nici taina.
Ti-am plans numai pe urme, urcand pe Golgota!
Dar sufletu-mi mi-e negru ca sa-TI sarute haina
Si plansul meu e rece langa iubirea Ta.
(Elegia orgoliului)

Si cad, plangandu-mi vina, pe bratele luminii.
Ci poarta-ti suferinta, prin ea te-ai mantuit.
Obrazul I Se pleaca si simt pe fata spinii
Si ploua harul pacii pe sufletu-mi smerit.
(Intalnirea cu Iisus)

DESPRE MARTIRII SECOLULUI XX
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 17:57
DESPRE MARTIRII SECOLULUI XX

Asociaţia “Rost” – editorul revistei omonime – a organizat pe 2 noiembrie 2007., la Sala Dalles din Bucureşti, conferinţa intitulată “Sfinţii închisorilor”, în cadrul căreia au fost lansate volumele: Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturisirile sale şi ale altora, îngrijit la Mănăstirea Diaconeşti (jud. Bacău) şi apărut, cu o predoslovie de ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Christiana din Bucureşti, şi Sfîntul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de Monahul Moise, apărut, cu un cuvînt înainte de ÎPS Andrei Andreicuţ, la Editura Reîntregirea din Alba Iulia. Au vorbit ieromonahul Amfilohie Brânză (duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti), monahul Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oaşa (jud. Alba) şi actorul Dan Puric. Moderator a fost Răzvan Codrescu (vice-preşedinte al Asociaţiei “Rost” şi director literar al Editurii Christiana). În sală au fost peste 600 de auditori, care au urmărit expunerile cu un viu interes şi au amendat prompt, dar cuviincios (prin... aplauze repetate) tentativa diversionistă a unui “popă Grama” arivist şi analfabet, care, părînd să ignore că cele două apariţii editoriale au fost prefaţate de înalţi ierarhi ai B.O.R. şi că printre vorbitori erau şi doi vrednici ieromonahi, a forţat (fără nici un succes) insinuarea că vorbitorii şi-ar fi propus să culpabilizeze Sf. Sinod al B.O.R., ba chiar pe însuşi PF Părinte Patriarh Daniel , pentru “impotenţa” de a canoniza martiri ai credinţei din temniţele comuniste româneşti. I s-a explicat că nimeni nu l-ar putea acuza de PF Daniel, întrucît, abia ales, n-a avut timpul necesar de a face ceva în sensul respectiv, şi că nimeni n-a pus la îndoială bunele intenţii al sinodalilor noştri, ci doar s-a semnalat cu amărăciune o anumită întîrziere frustrantă prin comparaţie cu ce s-a întîmplat la alte meridiane (inclusiv în ţări ortodoxe ca Rusia sau Serbia). Vorbitorii au arătat, de altfel, că sînt la curent cu anumite dosare de canonizare aflate în lucru, ca şi cu recentul martirologiu al prigoanei comuniste editat de Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R. cu binecuvântarea răposatului Patriarh Teoctist.
Iată cîteva spicuiri din cele spuse de cei patru vorbitori:

Răzvan Codrescu
“Se ignoră o jumătate de veac de jertfelnicie românească”

“… De fapt, în spatele acestui dublu eveniment editorial se ascunde ceva mai adînc, şi anume frustrarea noastră că, după aproape 18 ani de la prăbuşirea regimului comunist, mărturisitorii şi luptătorii creştini împotriva comunismului sînt ignoraţi de oficialităţi şi de opinia publică, trecuţi cu vederea, uneori discreditaţi, în timp ce la alte meridiane alţii se pricep să-şi cinstească aşa cum se cuvine eroii şi martirii. Noi am început prin a bagateliza jertfa tinerilor din decembrie ’89 şi continuăm prin a ignora o jumătate de veac de jertfelnicie românească [...].
Îmi stăruie în minte un episod petrecut recent şi pe care l-aş reda ca pretext introductiv, în această seară, la discuţiile care vor avea loc. Pe 28 octombrie, la Vatican, a fost beatificat un lot de 498 de clerici căzuţi în Spania războiului civil [1936-1939]. Ştirea a fost dată şi de mass-media de la noi. Eu am văzut-o prima oară pe postul Realitatea TV, nu comunicată verbal, ci înscrisa pe crawl, cu o formulare absolut năucitoare: «Au fost beatificaţi 498 de clerici, victime ale lui Franco». Adică lucrurile sînt prezentate, din ignoranţă mai degrabă decît din rea-voinţă, exact pe dos. Pentru că se ştie că toată creştinătatea catolică spaniolă a fost de partea lui Franco. […] Probabil că cineva s-a sesizat, iar ştirea a fost scoasă. Nu greşeala în sine este reprobabilă şi scandaloasă – se greşeşte, sîntem oameni –, ci faptul că, o dată sesizată greşeala, ştirea nu a fost corectată, ci pur şi simplu a fost scoasă. Ca şi cînd lucrurile s-ar traduce cam aşa: era o chestie dacă i-ar fi omorît Franco, dar dacă i-au omorît comuniştii, victimele acestea, oricîte ar fi, nu mai prezintă interes! Aici este vorba despre o mentalitate perversă, rezultat al unei educaţii tendenţios ideologizate… […]
Sigur că este vorba despre un episod petrecut în sînul lumii apusene. Noi, ca ortodocşi, avem multe de imputat apusenilor. Avem divergenţe – fie reductibile, fie ireductibile – cu romano-catolicismul. Dar nu strică să aruncăm cîte o privire în ograda lor, iar atunci cînd este ceva de învăţat, să învăţăm, fără ochelari de cal. Să învăţăm, de pildă, în ce fel înţelege lumea catolică să-şi cinstească martirii credinţei. Acest lot de 498 de martiri pentru Hristos căzuţi în războiul civil spaniol este cel mai mare [numeros] beatificat pînă în momentul de faţă, dar nu este fără precedent. În timpul Papei Ioan Paul al II-lea au existat alte loturi de sute de martiri ai războiului civil care au fost beatificaţi, aşa încît numărul lor total se ridică la peste o mie. După datele istoricilor, în acest război au fost peste 16.000 de episcopi, preoţi, monahi şi monahii decimaţi de către hoardele comuniste. Iată că nu i-au cinstit, în numele ideii naţionale, spaniolii; i-a cinstit, i-a beatificat, în numele ideii creştine, Vaticanul. Evident, în Spania au existat anumite reacţii venite dinspre stînga, pentru că stînga nu doarme niciodată, cum nu doarme nici dracul, şi au fost proteste publice faţă de această beatificare în grup (deşi ea, cum am spus, avea precedente), ceea ce a provocat reacţia foarte fermă a secretarului de stat al Vaticanului, Cardinalul Tercisio Bertone, care a precizat că această beatificare nu are nici un fel de conotaţie politică. Au fost beatificaţi 498 de oameni care au murit pentru Hristos, indiferent că vor fi avut pe deasupra şi opţiuni politice, sau alte determinari istorico-biografice, ca fiecare dintre noi. Iată o distincţie pe care se pare că lumea ortodoxă românească nu a ajuns sa o faca, cel puţin la nivel oficial. În continuare, pare ca pluteşte deasupra martirajului românesc aceasta umbră de suspiciune: «Da, dom’le, dar a fost legionar, dar a fost de dreapta... » şi aşa mai departe. Deci se folosesc etichetări improprii, străine ordinii moral-religioase, pentru a judeca nişte vieţi care, pînă la urmă, nu pot fi cu adevărat cîntărite în maiestatea lor decît prin raportare la Dumnezeu. Iată cazul lui Valeriu Gafencu, despre care se va vorbi răspicat în această seară. Sigur că Valeriu Gafencu a pornit la drum ca “fraţior de cruce” – se spune radical: legionar, dar nu era legionar, ci numai “frate de cruce”. E adevărat că a împărtăşit în mare idealul legionar al generaţiei lui, într-o fază tîrzie – pentru asta a fost închis, pentru asta a suferit şi a murit în închisoare. Dar e foarte interesantă una dintre ultimele lui declaraţii, făcută unui camarad de la Tg. Ocna, în care Valeriu Gafencu – «Sfîntul închisorilor» – spune textual: «Nu-mi pare rău că am îmbrăcat cămaşa legionară. Dacă îmi pare rău de ceva, este că n-am îmbrăcat de la începutul începutului o singură camaşă: cămaşa lui Hristos». Vasăzică, în conştiinţa lui atît de limpede – deşi nu s-a dezis niciodată de trecutul legionar, chiar dacă i s-a promis eliberarea în schimbul unei astfel de declaraţii –, în conştiinţa lui, zic, naţionalismul era un fapt accidental din biografia sa; ceea ce rămîne esenţial, ceea ce are reverberaţie în eternitate este angajamentul pentru Hristos. Şi Valeriu Gafencu nu a murit pentru cauza legionară, ci, fără să se lepede de ea, a murit pentru Hristos. Or, cazul lui este poate cel mai pregnant, dar există sute, poate chiar mii de martiri căzuţi pentru Hristos în temniţele comuniste româneşti – unii ştiuţi, alţii neştiuţi. Şi te întrebi ce păzeşte Comisia de Canonizare a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, in 18 ani, nu a reuşit să finalizeze nici un dosar de canonizare al vreunuia dintre cei căzuţi în lupta cu fiara comunistă? În timp ce, în coasta noastră, Rusia, bunăoară, are deja cîteva sute de sfinţi martiri din închisorile şi din lagărele bolşevice trecuţi în sinaxar. De unde această disproporţie strigătoare la cer? Am arătat la început disproporţia dintre noi şi romano-catolicism, dar iată că există o la fel de mare disproporţie între noi şi Rusia – mama comunismului! [...] E o constatare pe care o facem şi care trebuie să ne pună pe gînduri...”
--------------------------------------------------
Pr. Amfilohie Brânză
“Trebuie nu numai să promovăm binele, ci să şi înfruntăm răul”

“… Frati crestini, esential pentru viata omului este implinirea voii lui Dumnezeu. De nu vom indeplini voia lui Dumnezeu, nu vom capata harul, prin care ni se da luminarea mintii, pacea inimii, asemanarea cu Dumnezeu. Este foarte important sa fim pururea constienti de aceasta: sintem creati de Dumnezeu; omul nu poate sa propaseasca, sa realizeze, sa gindeasca, nu poate sa aiba nici o evolutie in afara de Dumnezeu. Biserica ne cheama mereu la aceasta realitate. Unii aud, altii nu aud, iar altii aud si se fac ca nu aud. Fara Dumnezeu nu putem face nimic. […] Ei bine, ardoarea de a-I urma Domnului ne-a cuprins si pe noi tinerii, care, dupa ’89, am intrat in manastiri. […]
Tirziu aveam sa aflu de Parintele Gheorghe Calciu, cu ocazia unor conferinte tinute in tara; ca si despre alti mari duhovnici de la noi, care au suferit, ca Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Iustin Pârvu, monahul Marcu Dumitrescu de la Sihastria… Vazindu-l si auzindu-l pe Parintele Calciu, am simtit ca are acel ceva care te indeamna sa uiti de neputintele tale, sa scapi de teama, sa iesi din limitele conditiei umane si sa-i urmezi lui Hristos, cu tot avintul tau. Avea ceva care cucerea oamenii. Asta-i crestinul! Si usor, usor, ne-am cucerit de Parintele.
Dumnezeu conduce lumea, nu din afara, ci dinlautrul omului, si face voia Sa prin oameni. Cind am vazut cum si-a asumat Parintele Calciu suferinta pentru Hristos, cum isi dorea ca acest neam sa marturiseasca Evanghelia si s-o traiasca, am vrut sa-i urmam exemplul. Parintele Calciu, un om echilibrat si curajos, care, cu atita dragoste, cu atita forta, cu atita credinta, a marturisit Evanghelia pentru noi. Atunci, am simtit in Parintele care este rostul nostru, personal si comunitar. […] Am alcatuit aceasta carte, ca sa scoatem si mai bine in evidenta credinta acestui om extraordinar, Parintele Gheorghe Calciu. […]
Parintele Calciu a avut o mare dragoste mai ales pentru tineri si a vrut sa le transmita credinta in Dumnezeu, intr-un ideal crestin, nadejdea in viata vesnica, forta dragostei dintre oameni, si ne-a invatat ca de cite ori vei sacrifica pentru Mintuitorul Hristos, da, vei avea de patimit in trup, si scris este, dar Dumnezeu nu-ti va ramine dator. Am intilnit un crez puternic in Parintele Calciu si in ceilati parinti pomeniti aici. Ne-am dat seama ca nici un om care se increde in Dumnezeu nu piere, ci va fi viu si dupa moarte. Asa ii simtim si pe cei despre care ne-a vorbit Parintele, din generatia sa, ori mai dinainte; i-am simtit vii si ii simtim prezenti. In lumina acestui adevar va vorbesc astazi. […]
Cartea aceasta cuprinde viata Parintelui Calciu istorisita de Sfintia Sa, citeva documente de la CNSAS – in care sint aspecte din viata sa pastoral-misionara de la Seminarul ortodox de aici din Bucuresti –, si evocarile unor ucenici ai Parintelui. Nadajduim ca din aceasta carte sa trageti folos sufletesc.
In ce priveste prezenta noastra aici, ca monahi, o justific prin faptul ca am intilnit la Parintele Calciu atitudinea crestina necesara si in manastiri, si in viata din lume, a mirenilor. Trebuie nu numai sa promovam binele, adevarul si iubirea, ci sa si infruntam raul. Trebuie sa-l scoatem pe diavol din lumea aceasta, ca sa instituim imparatia cerurilor. Nu numai cu forte umane, dar Dumnezeu lucreaza prin oameni, in cele mai neasteptate chipuri, prin cele mai neasteptate persoane. Asta vrem si noi: sa va deschidem sufletele pentru aceasta lucrare duhovniceasca. Sintem alaturi de dvs ca sa aratam ca am inteles si ca nu ne dam in laturi de la a raspunde provocarilor acestei societati de astazi, din ce in ce mai lipsite de Dumnezeu...”
--------------------------------------------------
Monahul Moise Iorgovan
“Pilda lui Valeriu Gafencu să fie lucrătoare în viaţa noastră”

“… Foarte multa lume s-a aratat mirata de faptul ca un monah este interesat de marturiile celor care au fost in inchisorile comuniste. Acum, de la inceput trebuie sa va spun ca, in afara de lucrarea aceasta despre Valeriu Gafencu, daca ma ajuta Dumnezeu, am in proiect o alta lucrare, tot despre spiritualitatea din inchisori, cu un spectru mai larg, un fel de Pateric al temnitelor. Umblind prin tara si cautind informatii si marturii pentru cele doua carti, am fost intrebat de ce ma ocup de cei care au trecut prin inchisori, iar eu am raspuns, mai in gluma, mai in serios: «Daca nu se ocupa altii, se ocupa calugarii». Acum o saptamina am fost la Petru-Voda, la Parintele Iustin, si, printre altele, i-am spus despre mirarea aceasta a oamenilor. Iar Parintele Iustin s-a mirat de mirarea lor si mi-a zis: «Pai nu e normal ca monahii sa fie primii care se ocupa de suferinta neamului?». Suferinta celor care au fost inchisi a fost primul imbold ca sa ma ocup de acest subiect. Dupa ’90, cind nu eram la manastire, am citit o carte despre Pitesti si am fost foarte marcat de suferinta traita de cei de acolo. Pe urma, a ramas o zona de interes pentru mine memorialistica din detentie. Asa am citit Jurnalul fericirii al Parintelui Nicolae Steinhardt , din care am aflat ca a existat un sfint al inchisorilor, Valeriu Gafencu. Pe urma am cules informatii despre el, pentru mine… Nu m-am gindit ca voi ajunge sa scriu o carte despre el. Cind deja strinsesem multe date, cu binecuvintarea staretului si a episcopului, am trecut la o cercetare mai serioasa, din care a rezultat acest volum. […]
Fondurile rezultate din vinzarea cartii vor fi folosite pentru construirea unei manastiri in cimitirul de la Ripa Robilor, de la Aiud, unde sint ingropati cei morti in aceasta inchisoare. In principiu, nu sint de parere ca e indicat ca acum sa mai investesti in ziduri; cred ca sint destule manastiri, daca nu chiar prea multe. Dar la Aiud este necesar un altar, care sa fie reprezentativ pentru spiritualitatea inchisorilor – atit de putin receptata in viata Bisericii noastre. Stim foarte multe lucruri intimplate intr-o parte si in alta, sint multe figuri de sfinti si de cuviosi a caror viata s-a tradus in limba româna, dar nu prea stim ce s-a intimplat cu neamul nostru si, mai ales, nu stim ce s-a intimplat in inchisorile comuniste. Partea aceasta a inchisorilor este plina de semnificatii pentru viata noastra duhovniceasca. Cred ca avem foarte multe de invatat. Stringind informatii despre cei din inchisori, mi-am dat seama ca sint foarte multe lucruri cu relevanta pentru viata duhovniceasca, si multe figuri de sfinti si de marturisitori, care s-ar cadea sa fie canonizati. Dar canonizarea nu tine de competenta noastra. Nici cartea inchinata lui Valeriu Gafencu nu urmareste sa forteze mina Sinodului in vederea canonizarii, ci doar ca aceasta figura exceptionala a temnitelor sa fie receptata ca atare de credinciosi, iar pilda lui sa fie lucratoare in viata noastra. Pentru ca, desi canonizarea este necesara, are si un aspect formal, sint atitia sfinti care au fost canonizati si pe care nu-i pune nimeni la lucru, sa zic asa, nu-i cheama nimeni in rugaciune. Mai important este sa le cunoastem viata unor oameni adinc induhovniciti, asa cum e cazul lui Valeriu Gafencu, si sa vedem ce inseamna pentru noi aceasta marturie. Si, in sens larg, alaturi de marturia lui Valeriu Gafencu, ce inseamna marturiile celorlalte figuri emblematice ale temnitelor comuniste. […]
In anul 2005, cind a revenit Parintele Calciu in tara, am luat legatura cu Sfintia sa si l-am rugat sa-mi povesteasca despre experienta sa din inchisoare, pentru ca vreau sa-i inchin un capitol in acest Pateric. Parintele a fost de acord, dar nu avea timp sa stea mai mult intr-un loc pentru o discutie mai lunga, asa cum as fi vrut eu. Dumnezeu a rinduit sa-l insotesc vreo patru zile in periplul sau prin tara si am inchegat un fel de interviu, dar mai adinc, un fel de convorbire-testament. Discutia s-a intins pe parcursul a sase ore de inregistrare si, impreuna cu alte marturii, pentru ca mi-am dat seama ca depaseste cu mult ceea ce ar intra in Pateric, a aparut in cartea despre viata Parintelui Calciu. […]
Am fost intrebat ce-am invatat de la oamenii pe care i-am cunoscut… A fost o experienta profunda, de comuniune; oamenii acestia mi-au transmis mai mult decit informatii, a fost o comunicare de la suflet la suflet. Legat de Parintele Calciu, mi-au ramas si citeva lucruri care m-au impresionat. In primul rind, am fost socat de naturaletea Parintelui; poate va asteptati sa va spun vreo minune sau, cine stie, vreo apoftegma… Cunoscindu-i viata si stiind ca a facut 21 de ani de inchisoare, adica un sfert din viata si-a petrecut-o in inchisoare, de cind l-am cunoscut am fost foarte mirat de cit de firesc se comporta. Pentru mine acest comportament al sau a fost o lectie. M-a impresionat, de asemenea, prietenia Parintelui cu d-l Marcel Petrisor – pentru mine prietenia lor a ramas un exemplu de prietenie, poate chiar un ideal. Apoi, in periplul acesta prin tara, am fost si la Manastirea Rimeti, unde Parintele Calciu nu mai fusese de 30 de ani. Acolo, cel mai tulburator moment a fost «intilnirea» cu Parintele Dometie Manolache – care a murit in 1975. Parintele Calciu a vrut sa se roage la mormintul sau, iar mie mi-a ramas in minte si in inima firescul cu care s-a rugat Parintele. S-a apropiat de mormint si a inceput sa vorbeasca, pur si simplu, cu Parintele Dometie. E o pilda, caci tot in acest fel mai putem si noi comunica cu Parintele Calciu azi...”
--------------------------------------------------
Dan Puric
“Traim inca in zodia fricii”

“Am primit aceasta carte [Sfintul inchisorilor] la intrarea la Teatru, de la Parintele Moise, care mi-a zis firesc: «Uita-te prin ea!». Plecam intr-un turneu foarte lung… Si tot firesc am deschis-o. Stiam despre Valeriu Gafencu asa cum ai sti despre bunicii tai din fotografiile rupte si arse: bucatele. Citind-o s-a intimplat un miracol: nu plecam din România, România venea cu mine. Dar nu orice fel de Românie, ci o Românie profunda, tainica.
Un cercetator francez al Ortodoxiei se minuna de poporul român atunci cind Biserica Sfinta Vineri din Bucuresti a fost darimata, pentru ca in noaptea aceea nenorocita crestinii au venit si au luat acasa fiecare cite o caramida din biserica lor. Si a zis: este caz unic in istoria lumii, isi cara biserica acasa, caramida cu caramida! Aceasta carte este o caramida din Biserica neamului. E o caramida vie. Mai avem caramizi. O caramida se numeste Valeriu Gafencu, alta Petre Tutea, alta Ion Gavrila Ogoranu, alta Ioan Ianolide, alta Gheorghe Calciu-Dumitreasa… Multe caramizi. Avem si darimatori de Biserica – cei care au dat cu tirnacopul; si lista este deschisa, este aproape sufocata de cei care se inscriu astazi sa darime si Biserica, si neamul. Ii amintesc pe Nicolski, pe colonelul Craciun si pe altii, noi, contemporani cu noi... […]
Mircea Vulcanescu a zis ca daca, printr-un cataclism, neamul asta dispare, cei care vor veni aici vor fi tot români. Eu zic ca daca neamul asta dispare, printr-un cataclism, si ajunge in fata lui Dumnezeu, aceasta carte poate fi un pasaport al neamului românesc in fata lui Dumnezeu. […] Am fost cutremurat de aceasta carte. […] In ea este esenta neintinata a neamului românesc. […] Mi se pare ca este o pregustare a Invierii, pentru ca, daca o cititi, veti vedea ca e o coborire in iad a poporului român… Iisus a coborit in iad pentru a ne slobozi de acolo. Citind cartea aceasta veti avea sentimentul ca sinteti liberi, puternici…
Veti vedea in cartea aceasta cele trei cruci de pe Golgota: crucea suferintei asumate, care transfigureaza, a lui Iisus Hristos; crucea pocaintei, a ticalosului care in ultimele secunde se pocaieste, crede si este, iata, salvat; si crucea suferintei in sine, a celui care cirteste. De fapt, pe cele trei cruci a ramas in continuare crucificat neamul românesc. Pe Valeriu Gafencu il gasiti pe crucea Mintuitorului; ii veti mai gasi in aceasta carte pe cei care se afla pe crucea pocaintei, ca si pe cei care sint pe crucea suferintei in sine. Si-o sa mai gasiti o lume paralela – cei care au condamnat ce a fost mai frumos, mai puternic si mai curat in neamul românesc, condamna in continuare… […]
Iuda a fost superior comunistilor, pentru ca a avut acel proces de constiinta in urma caruia a aruncat punga cu arginti si a spus: «Am vindut singe nevinovat!». I-ati vazut pe cei care au distrus aceasta floare a neamului stind in genunchi si cerindu-si iertare? Ii vedeti dvs cu parere de rau, in cainta sau in pocainta? Nici nu poate fi vorba. […]
Reeducarea la care sintem supusi astazi este cea a uitarii, cea a bascaliei – asa cum foarte bine a subliniat d-l Razvan Codrescu, am inceput sa fim bascaliosi pina la blasfemie fata de bietii copii care au murit in decembrie 1989, apoi de cei care au transfigurat inchisorile in manastiri. Aceasta bascalie de tip diluant, comunist, distruge, pulverizeaza ingenuncherea si sfintirea. Din aceasta carte si din altele, ca aceea a lui Ioan Ianolide, se construieste poporul român – este mare pericol! Aici este neamul românesc. […]
Nu cer sa facem baricada, ci doar sa primim aceste lucruri ca niste crestini. Tot Valeriu Gafencu spune: «Daca ne recunoastem sfintii, sintem crestini». Sintem inca in zodia aceea a Apostolului Petru, saracul, a fricii: «Nu-l cunosc pe acest om!».Valeriu Gafencu a patimit si a murit pentru ceea ce marturiseste intr-o poezie (si pentru ce vor suferi toti cei care se vor angaja la ceea ce a spus el). Scrie Valeriu Gafencu: «Si-am vrut/ Neamul sa-l mut/ De aici, de jos,/ La Domnul Iisus Hristos»”.
publicat de Razvan Codrescu

Preotul Dumitru Iliescu Palanca si organizatia 'Vlad Tepes'
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 17:41
Preotul Dumitru Iliescu Palanca si organizatia 'Vlad Tepes'

Dupa intrarea trupelor sovietice in Romania, romanii curajosi s-au organizat in diverse grupari de rezistenta. Una dintre aceste grupari, ce actiona in Bucuresti, Bacau si Roman era organizatia Vlad Tepes II, aflata sub conducerea lui Gheorghe Popescu Valcea. In primavara lui 1948 parintele intra in aceasta organizatie pentru a primi juramintele luptatorilor si pentru a difuza materialele de propaganda ale rezistentei. Urmeaza arestarea si sirul inchisorilor...
Sfintii inchisorilor: Pr. Ilie Lacatusu (1); Valeriu Gafencu (2); Elisabeta Rizea (3); Nicolae Ciolacu(4); Mircea Vulcanescu (5); Pr. Gherasim Iscu (6); Pr. Ioan Negrutiu (7); Dumitru Bordeianu (8); Costache Oprisan (9); Ep. Unit Ioan Suciu (10); Marieta Iordache (11); Monseniorul Ghika (12); Andrei Ciurunga (13); Traian Trifan (14); Cardinalul Alexandru Todea (15); Gheorghe Jimboiu (16); Monahul Pimen Barbieru (17); Spiru Blanaru (18); Ion Flueras (19).
Documente:

Manifest al organizatiei 'Vlad Tepes' (29 oct 2007) DOC, 22K

Copilaria

Dumitru Iliescu s-a nascut in octombrie 1903, in satul Palanca din jud Valcea. Parintii sai erau oameni simpli, agricultori care isi castigau existenta cu truda bratelor. Tanarul Dumitru urmeaza clasele primare la scoala din comuna Nemoiu de care apartinea satul sau. Pentru clasele secundare paraseste casa parinteasca pentru a merge sa studieze la Dragasani.

Pr. Dumitru Iliescu Palanca

Descoperind chemarea lui Dumnezeu, se inscrie in 1922 la Seminarul Sfantul Nicolae din Ramnicu Valcea, pe care il termina in 1928.

La varsta de 25 ani se casatoreste cu Iosefina, fiind hirotonit preot in decembrie 1928. Parintele Dumitru Iliescu primeste un post intr-o parohie din Oltenita. In amintirea satului sau natal, adauga numelui sau de familie inca o componenta, numindu-se Dumitru Iliescu-Palanca.

La parohia Oltenita

In Oltenita, gasind biserica daramata, parintele Dumitru va construi o biserica noua pe temelia celei vechi, inconjurand-o de o livada, si va amenaja si cimitirul vechi aflat in vecinatatea ei.

In 1935, tot prin efortul vrednicului preot, se inalta Caminul cultural Sfantul Nicolae, in cadrul caruia avea sa functioneze o biblioteca bogata in volume; in sala de festivitati se organizau saptamanal conferinte si serbari traditionale, in scurt timp find antrenati in activitati si tinerii din parohie.

Datorita meritelor sale este ales consilier in cadrul primariei, pledand pentru racordarea comunei la reteaua de electricitate si face demersuri pentru deschiderea unui dispensar, care, initial, functioneaza in doua camere ale Caminului cultural, apoi in urma repetatelor interventii la conducerea comunei obtine transferarea dispensarului in noul sediu al Primariei.

In afara realizarilor materiale, parintele Iliescu - prin harul sau si cu iubire de oameni - a reusit sa-i determine pe enoriasi sa se apropie de Dumnezeu si sa lase in urma pacatele; prin rugaciuni si sfat duhovnicesc i-a determinat pe cei ce traiau in pacat sa se casatoreasca, pe cei cu patima alcoolului sa nu mai intre in carciumi iar pe tineri sa traiasca in Biserica si sa se ingrijeasca de suflet.

In acelasi timp, a avut o bogata activitate didactica: a predat religia la scoala primara si in cateva licee si a organizat cursuri de religie pentru adulti, care veneau sa-l asculte in numar din ce in ce mai mare.

Cariera in teologie

Chiar daca terminase Seminarul Teologic in 1928, facultatea o frecventeaza intre anii 1932-1936 la Chisinau, luand examenul de licenta “magna cum laude”, avand mare inclinatie catre studiul teologic. Urmeaza cu success si Seminarul Pedagogic de la Iasi. In anul 1938 este numit director si sef de catedra la Seminarul Curtea de Arges.

Dorind sa se dedice in totalitate tinerilor care se pregateau pentru o viata curat ortodoxa, se muta la Curtea de Arges in primele zile ale anului 1939.

Spre sfarsitul lunii ianuarie 1939 sufera prima arestare in cadrul prigoanei carliste indreptata asupra legionarior. Este anchetat de Siguranta, se fac perchezitii la domiciliu si la seminar. Siguranta il elibereaza dupa o scurta perioada, dar este inlocuit din functia pe care o detinea si din postul de profesor; i se ofera, totusi, „posibilitatea” de a functiona ca suplinitor.

Urmarit de Siguranta si boicotat in actiunile sale, decide sa plece din Curtea de Arges, instalandu-se la Seminarul de la Cernica, unde va preda pana in toamna lui 1940. Inca de la eliberarea sa din iarna 1939 a cerut sa fie repartizat inapoi in parohia pe care o slujise, Oltenita, sau oriunde s-ar fi gasit un post vacant, dar cererea i-a fost respinsa.


Biserica Stavropoleos : atmosfera de liniste si reculegere
foto: www.stavropoleos.ro

Stavropoleos

La 6 septembrie 1940 Romania devenea Stat National Legionar. Abia in noile conditii, teologul Liviu Stan, consilier in Ministerul Cultelor, a intervenit pentru acordarea unei parohii vacante pentru parintele Iliescu Palanca. Astfel, parintele este trimis la parohia Stavropoleos, fosta manastire cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril , care nu mai functionase de 40 ani.

Intregul ansamblu manastiresc era in ruina, biserica era plina de bucatile de pictura desprinse, curtea plina de pietre funerare sparte si coloane cazute.

Stavropoleos-Istoric

La doar cateva minute de comerciantii si cluburile de pe strada Lipscani se afla asezamantul religios Stavropoleos, cu biserica, chiliile si celelalte anexe. Construita in 1724 ca biserica de han, in stil brancovenesc, Stavropoleos a fost restaurata la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolul al XX-lea de arhitectul Ion Mincu.
Cu ajutor din partea Arhiepiscopiei Bucurestilor si din partea Comisiei Monumentelor Istorice si contand pe sprijinul epitropului Octavian Dobrin, parintele Iliescu Palanca va restaura biserica, transformand-o intr-unul din monumentele cele mai frumoase si mai vizitate ale Bucurestiului.

Pe 6 decembrie 1940 Stavropoleos este redeschisa oficial, in cadrul unei slujbe de tarnosire la care a participat un sobor mare de preoti, in frunte cu mitropolitul Gurie Grosu.

Arestarile

Dupa lovitura de stat data de generalul Antonescu in ianuarie 1941, incepe din nou progonirea legionarilor. In decembrie 1942 parintele Dumitru este arestat si internat in lagarul de la Manastirea Tismana , impreuna cu alti legionari, ca parintele Ion Ghindea sau parintele Ilie Imbrescu. Va fi eliberat dupa o luna, fiind insa supravegheat atent.

S-a reintors la Stavropoleos unde a amenajat o gradina cu flori si arbusti, a facut reparatii la acoperisul casei parohiale (unde locuia impreuna cu sotia si fiul sau, Paul).

A mai fost arestat, pentru perioade scurte, in 1944 si 1945, in cadrul prigoanei comuniste asupra legionarilor. Intre anii 1944-1946 este profesor la Seminarul Central, iar in 1948 primeste rangul de iconom stavrofor pentru meritoasele sale realizari.

Miscarea de Rezistenta Vlad Tepes II

Dupa intrarea trupelor sovietice in Romania, iubitorii de neam si cruce s-au organizat in diverse grupari de rezistenta. Una dintre aceste grupari, ce actiona in Bucuresti, Bacau si Roman era organizatia Vlad Tepes II, aflata sub conducerea lui Gheorghe Popescu Valcea.

Popescu Valcea era director in Ministerul Cultelor si il cunoscuse pe Iliescu-Palanca la Seminarul din Ramnicu Valcea, unde fusesera colegi. In primavera lui 1948 ii propune parohului de la Stavropoleos sa intre in organizatia Vlad Tepes II pentru a primi juramintele luptatorilor si pentru a difuza materialele de propaganda ale rezistentei. Parintele Dumitru se implica activ in rezistenta.

Jurmaintele luptatorilor se depuneau in altarul bisericii Stavropoleos cu mana pe Evanghelie.

In mai 1948 este arestat impreuna cu „lotul Vlad Tepes”, in total 24 persoane, din care majoritatea lucrau la Ministerul Cultelor, unde se si multiplicau manifestele. Urmeaza o ancheta dura, apoi procesul in iulie 1948 in care condamnarile cele mai mari le primesc Parintele Iliescu Palanca si Popescu Valcea: ambii 20 ani munca silnica si 10 ani degraderea civica

Seminarul Ramnicu Valcea in 1925

Inchisorile

Urmeaza apoi sirul temnitelor politice: in 1948 la Vacaresti si Jilava; la coloniile de munca Baia Sprie si Valea Nistrului intre 1951-1954. Pr. Nicolae Grebenea si-l aminteste in paginile cartii sale Amintiri din intuneric:

La aceasta mina am dat si de sapte preoti. Printre ei era si Dumitru Iliescu-Palanca, protopop onorific, traducator al predicilor lui Ilie Miniat. La cateva luni dupa sosire, care s-a facut in august 1951, am fost dat sa lucrez cu dansul. Era preot in Bucuresti la Bisericuta, ca o bijuterie, Stavropoleos. Il vazusem in lagar, in reverenda, o frumusete.

[...] Acum lucram impreuna numai noi doi. Avea multa incredere in sine. Mi-a marturisit planurile sale:
- Vom iesi in curand din temnita. Comunismul va cadea, iar americanii vor domina lumea dupa caderea comunismului. Romania va fi atunci o tara libera si Biserica noastra va iesi de sub jugul actual. [...]

Urmeaza: temnita Aiudului in 1954, inchisoarea de la Lugoj, tot in 1954; apoi iar este adus la Aiud; mutat la Gherla in 1956 si, in cele din urma, la Salcia.

Colonia de munca Salcia

Parintele Dumitru trecuse prin multe pedepse, batai si zile de izolare datorita comportamentului sau “neadecvat” din timpul detentiei: detinea obiecte nepermise, vorbea in franceza cu ceilalti detinuti, iar dupa ora stingerii oficia slujbe religioase (suparator, pentrui comunisti!).

Din cauza TBC-ului si celorlalte boli capatate in timpul detentiei de pana atunci, este adus in anul 1962, la Salcia - lagarul central pentru coloniile de munca din Balta Brailei.

Cei aproximativ 1500 de oameni de acolo erau impartiti in 15 divizii. Parintele Iliescu Palanca facea partea din divizia 6, „dizivia preotilor”. Munca in colonie era dificila: se lucra la camp, la porumb, sau in balta, la trestie, sau la construirea digului; normele erau uriase iar puterile condamnatilor minime.

Intr-un astfel de ritm nimicitor, boala parintelui Dumitru s-a agravat, iar in 17 martie 1963 sufletul sau a plecat din baraca de lemn de la Salcia. Trupul sau a fost aruncat in gropile de la Agaua, o comuna din apropierea Salciei, in marginea careia erau inmormantati detinutii morti fara cruce si fara slujba. Medicul a constatat ca suferise de TBC pulmonar, criza hepatica si hepatita epidemica.

Pentru vesnicie la Stavropoleos

Trupul parintelui a fost deshumat prin grija familiei la 10-15 ani de la moartea sa - cu ajutorul lui Dumnezeu, mormantul sau a fost identificat, si a fost adus intr-un cimitir bucurestean.

In 1999, la implinirea a 275 de ani de la construirea Manastirii Stavropoles, s-au deshumat osemintele ctitorilor si au fost reinhumate impreuna cu ale doi fosti parohi, pr.Dumitru Iliescu Palanca si Ion Lancrajan.

O cruce vehe de piatra ii strajuieste vesnica odihna in incinta Manastirii Stavropoleos. Pe casa parohiala a fost asezata o placa comemorativa, ce aduce la cunostinta trecatorilor numele unui sfant al temnitelor.

Dupa revolutie, in satul Agaua a sosit un preot care, dedicandu-se obstii sale, a inteles ca are in grija si imensa groapa comuna in care a fost aruncati peste 3.000 de detinuti politici. Din modeste resurse personale si fara a beneficia de vreun ajutor consistent, parintele Viorel Rosu a ridicat un monument in memoria celor doborati de munca si boli la Salcia.

Parintele Ilie Lacatusu-Rugaciunea lui era profunda si neincetata
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 17:41
Parintele Ilie Lacatusu-Rugaciunea lui era profunda si neincetata

Au suferit pentru Biserica si neamul lor. Au luptat cu toate puterile impotriva comunismului. Au sacrificat totul in lupta lor. Daca afara s-au comportat ca niste eroi, in inchisorile comuniste au urcat treptele duhovniciei catre sfintenie. Toti cei care i-au cunoscut in detentie (sau dupa) marturisesc fara ezitare: sunt sfinti. Printrei sfintii inchisorilor se numara si parintele Ilie Lacatusu, un "om al rugaciunii profunde". Pe 22 Septembrie 1998, la inmormantarea sotiei parintelui Ilie, cei prezenti s-au aflat in fata unui fapt neasteptat: trupul parintelui era neputrezit, uscat si placut mirositor.
O VIATÃ DE MARTIR

Parintele Ilie s-a nascut pe 6 Decembrie 1909 in satul Crapaturile, judetul Valcea, din parinti binecredinciosi. Isi doreste de mic copil sa-i slujeasca lui Dumnezeu si astfel, in 1934, termina Facultatea de Teologie din Bucuresti, si la putin timp dupa aceea este hirotonit.

Slujirea preoteasca i-a adus multe satisfactii duhovnicesti. Pentru marturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut si, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a impiedicat deloc in propovaduirea Cuvantului Adevarului, caci el mai mult se temea de Dumnezeu decat de oameni.

A suferit pentru biserica si neamul sau, pe care l-a iubit, ducandu-si crucea grea prin inchisori, asemenea parintelui Dumitru Staniloaie, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor mort la inchisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosingherilor Nicodim Mandita, Arsenie Boca, Benedict Ghius, tanarului Constantin Oprisan mort la inchisoarea Pitesti,

Valeriu Gafencu si a multor altora. A fost arestat in anul 1952 pentru apartenenta la Miscarea Legionara si dus in judetul Constanta, la coloniile Gales si Peninsula. In 1954 este eliberat, iar din 1959 pana in 1964,este arestat si condamnat la munca silnica in Delta, la Periprava, unde-l intalneste pe parintele Iustin Parvu. Acolo s-au petrecut fapte demne de vietile sfintilor.

Dupa ce a fost eliberat, se stabileste fortat la Bolintin, unde lucreaza ca zidar. Intre anii 1965-1970, parintele Ilie a slujit intr-o parohie din judetul Teleorman, iar in 1970, este transferat in judetul Ilfov la Cucuruz, unde, in Ianuarie 1978, este pensionat.

Suferintele din timpul vietii I-au afectat foarte mult sanatatea si din acest motiv isi petrece sfarsitul vietii in spital, unde a spus ca, daca nu va muri pana la 22 Iulie, va mai trai inca 2 ani.

Dupa cum a spus, parintele Ilie trece la cele vesnice exact la 22 Iulie, acelasi an (1983).Tot atunci, a mai spus ca, daca sotia sa va inceta din viata peste 15 ani, sa fie ingropata langa el, ceea ce s-a implinit.
Pe 22 Septembrie 1998, la inmormantarea sotiei parintelui Ilie, cei prezenti s-au aflat in fata unui fapt neasteptat: trupul parintelui era neputrezit, uscat si placut mirositor.

La aflarea sfintelor moaste, fiica parintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmas inca in viata, sesizeaza descoperirea Arhiepiscopiei Bucurestilor, care primeste cu bucurie aceasta veste.

Cateva luni mai tarziu, pe postul national de televiziune, se difuzeaza filmul documentar Semne, realizat de regizorul Cornel Ciomazga, in care este prezentata descoperirea.

DOVADA DE DINCOLO DE MORMANT

Moastele parintelui Ilie Lacatusu au fost descoperite in data de 29 Septembrie 1998.

Trupul neputred al sfantului, in greutate de 7-8 kg, a fost gasit la 15 ani dupa moartea sa, in conditiile corespunzatoare sfintelor moaste: nestricacios, frumos mirositor, uscat si usor, pielea de culoarea alunului, pastrandu-si dimensiunile si aspectul, pe care privind-ul nu provoaca spaima, ci bucurie duhovniceasca, dand impresia unui om care doarme.

O alta minune de acest fel este descoperirea, in aceleasi conditii, in anul 1980, a moastelor Sfantului Ioan Iacob de la Neamt, care a vietuit in pustia Hozevei, din Tara Sfanta, si care a fost canonizat in anul 1992.

Asemenea moastelor Sfantului Ilie Lacatusu, in Romania mai sunt moastele: Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi, Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sfantului Dimitrie Basarabov din Bucuresti, Sfintei Filofteia de la Curtea de Arges , Sfantului Iosif de la Partos.
INCHIS, DAR LIBER

Parintele Ilie era un om al rugaciunii. Indiferent de ce se intampla in jurul sau, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugaciunea lui era profunda si neincetata, ceea ce-l facea sa vada lucrurile mai clare, in profunzimea lor, mai aproape de Adevar .

Era un bun sfatuitor si nu se implica decat in probleme de ordin duhovnicesc. Statea mereu retras si medita, iar de cate ori aparea cate o problema in cadrul inchisorii, mereu gasea solutia duhovniceasca spre salvarea colegilor de suferinta.

Multi dintre detinuti nu rezistau presiunilor psihice si fizice la care erau supusi, de aceea unii incercau sa evadeze, altii intentionau sa se sinucida, iar altii sa se lepede de Hristos, pentru a scapa de chinuri. Foamea si suferinta atinsesera culmi maxime.

In aceste imprejurari, parintele Lacatusu pe multi ii imbarbata, altora le era alinare, facand ca sfaturile sale sa fie un bun leac pentru cei inchisi impreuna cu el.

Cu toate presiunile ce se faceau asupra lor, rugaciunea si rabdarea, iubirea, nadejdea sau mai ales credinta, il ajutau pe parintele Ilie sa-si mentina pacea interioara, ramanand astfel neclintit in fata urii si a rautatii, a violentei si a tuturor lucrarilor cu adevarat demonice ce se exercitau asupra

celor intemnitati. Mereu gasea solutii pacificatoare, iar impotriva ighemonii inchisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vina era ca nu putea fi reeducat.

CULTUL SFANTULUI MÃRTURISITOR

Cazul parintelui Lacatusu a starnit o vie si fireasca senzatie in mass-media, dar mai ales in randul credinciosilor.

Mai multe asociatii non-guvernamentale au cerut Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce inseamna trecerea parintelui Ilie in randul sfintilor Bisericii Ortodoxe Romane, in calendar si la sfintele Slujbe.

Vestea aflarii moastelor parintelui Ilie Lacatusu s-a raspandit in toate colturile tarii. Credinciosi, calugari si preoti il cinstesc pe parintele Ilie ca pe un sfant si se roaga pentru grabnica canonizare.

Astfel, prima icoana a Sfantului Ilie Marturisitorul a fost pictata pe peretele exterior al bisericii Manastirii Petru Voda. Staretul manastirii, protos. Iustin Parvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de inchisoare (17 ani) si, cunoscandu-l pe parintele Ilie, a ramas profund impresionat de viata sa duhovniceasca.

In prezent moastele parintelui Ilie se afla in cripta de la cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giulesti (Bucuresti), unde a fost inmormantat, intr-un sicriu nou, din sticla, pentru a putea fi vazut de oricine.

Multi credinciosi, preoti, calugari si chiar unii arhierei au fost si merg in continuare sa se inchine si sa-i ceara ajutorul sfantului marturisitor.

Este foarte important de inteles ce inseamna parintele Ilie pentru fiecare dintre noi, un exemplu de traire crestina a acestor vremuri, in care ni se arata ca inca se mai poate dobandi Harul Duhului Sfant.

De la haiducul Ciolacu la parintele Nectarie
     media: 0.00 din 0 voturi

postat de parintedaniel in 2009-03-04 17:41
De la haiducul Ciolacu la parintele Nectarie

Grupul de haiduci dobrogeni condus de Nicolae Ciolacu (randul de jos, cel cu barba)

Haiducii Dobrogei

Rezistenta din Dobrogea a fost declansata in 1948, sub comanda fratilor Nicolae si Dumitru Fudulea (nordul Dobrogei) si a lui Gogu Puiu (Dobrogea de Sud). Lor li s-a alaturat Nicolae Ciolacu, acesta conducind miscarea in centrul Dobrogei. Gruparea de rezistenta purta numele de Haiducii Dobrogei.

Cine erau acesti haiduci? Erau cei carora comunismul nu le adusese decat ani de puscarie, confiscarea animalelor din curte, confiscarea pamantului, taindu-le practic orice mijloc de subzistenta. Conducatorii haiducilor si marea lor majoritate erau legionari. Alaturi de ei au venit insa si taranisti sau oameni neinteresati de politica.

Impreuna au luptat la propriu cu comunistii, incercand sa scape de arestarea care in acele momente echivala cu moartea. Ascunzandu-se mereu din calea comunistilor au reusit a formeze o retea de peste 2000 de partizani - luptatori activi si gazde. Cea mai mare parte din ei au murit in timpul luptelor sau capturati sub torturile securistilor.

Despre unii din ei se stie cand/unde/de cine/ au fost omorati. Cei mai multi sunt insa in categoria disparut fara urma.

Intre zecile de haiduci se evidentiaza cateva figuri cutremuratoare: Gogu Puiu care a preferat sa isi ia viata decat sa-si piarda demnitatea; fratii Fundulea initiatorii miscarii de rezistenta si Nicolae Ciolacu - singurul supravietuitor al lotului Haiducii Dobrogei...

Biografie

Nicolae Ciolacu s-a nascut in comuna Lojene, Macedonia in 1910. Ulterior familia sa s-a mutat in muntii Rodopi.

In 1926, circa 40 de familii de armani din Bulgaria au fost repatriate, fiind plasate in comuna Cociular. Intre ele si familia Ciolacu. Fiecare familie a primit cate zece hectare de pamant arabil si s-au apucat de plugarie.


Monahul Nectarie-mormantul sau se afla la Manastirea Sambata de Sus


Inchis, torturat si infometat inca de sub regimul Antonescu
Tanarul Ciolacu intra, ca majoritatea tinerilor aromani, in randurile Miscarii Legionare. Dupa conflictul legionari-Antonescu si caderea statului national-legionar, temandu-se a nu fie arestat de regimul Antonescu, Ciolacu sta ascuns pana in anul 1942, cand in urma unei tradari din interior cade prada Securitatii.

Urmeaza inchisoare dupa inchisoare: Bacau, Galati, Ploiesti, Vaslui, Brasov. La Brasov, Ciolacu ramane inchis mai multe luni.

La penitenciarul Brasov metoda de tortura era infometarea. Nicolae Ciolacu isi amintea: „Ratia de paine era 280 grame la birou, dar pana sa ajunga la celula era injumatatita. Dimineata ni se dadea un ceai dres cu sare. Putin inainte de orele 12, caruta inchisorii trecea pe la toti negustorii si cu o lopata se lua de pe jos si se punea in caruta gunoiul aruncat de negustori.

La inchisoare, cazanul cu apa fiarta era gata. Toate acele verdeturi mucegaite si putrede erau desertate in cazan si mancarea era gata. Am fi dorit sa ne dea mai mult, dar ratia era un polonic de 500 grame. Si apoi la masa de seara ne dadea un polonic de varza acra. A inceput sa ne tortureze foamea.

Gogeamite om in plina putere, imi venea sa plang de foame, aveam ameteli si vedeam negru dinaintea ochilor. Ziua si noaptea nu ma gandeam la altceva decat numai la paine. Ma gandeam, oare voi mai avea vreodata o paine in mana?”.

A urmat apoi transferul la Aiud, Alba Iulia, din nou Aiud, Ocnele Mari, Vacaresti, Tulcea pana in ziua de 15 mai 1945 cand urmeaza eliberarea.

Ia drumul haiduciei in 1948

Intre timp rusii se facusera stapani peste toata tara, in mai 1948 se faceau arestari masive. Erau vizati toti adversarii regimului comunist si bineinteles legionarii.

Ciolacu ia drumul haiduciei cu Puiu si fratii Fundulea alaturi de care formeaza grupul de rezistenta armata „Haiducii Dobrogei”. Ia parte activ la toate luptele dintre haiduci si securitate. Se desparte de Gogu Puiu si de fratii Fundulea inainte de Pastele din 1949 pe care hotarasera sa il petreaca alaturi de familii.

Nu ii va mai revedea niciodata pe camarazii sai. De atunci incepe sa organizeze restul partizanilor ramasi dupa asasinarea lui Gogu Puiu, si dupa arestarile masive facute in anturajul direct al fratilor Fundulea.


Nicolae Ciolacu dupa arestare


Inchisorile comuniste

Nicolae Ciolacu reuseste sa stea ascuns pana prin octombrie 1951 cand este inconjurat si este nevoit sa se predea pentru a salva viata familiei lui. Cu parul peste umeri, barba pana la piept si mustata mare, stufoasa, infatisarea lui provoca teroare in randul securistilor.

L-au bagat in masina si l-au dus la Constanta si de acolo la Bucuresti. Fiindca se facusera arestari fara precedent intre anii 1948-1951, inchisorile devenind neincapatoare, multe institutii administrative au devenit inchisori, intre acestea si Banca Nationala. Acolo este supus la torturi cumplite:
„Un gealat avea in mana un fel de aparat cu doua cordoane, care aveau la capat cate o bratara de metal. A inceput unul: Banditule, spune alte arme si alte gazde. Le-am spus: Alte arme si alte gazde nu am decat acelea pe care le-am spus. Stai pe scaun. Cel cu aparatul mi-a luat mainile si mi le-a pus in bratarile de la cele doua cordoane.

Aparatul avea o manivela, iar un gealat i-a spus altuia: invarteste la 150 de volti sa-l omoram, mama lui de bandit, ca nu spune nimic. Cand a invartit de manivela, a produs un curent asa de puternic incat mi-a zdruncinat tot corpul. Am sarit de pe scaun jos pe podea si tipam de durere si calaii invarteau intr-una de manivela.

Au adus o ranga, apoi m-au facut sa ma incovoi ca un covrig si mi-au legat mainile de gleznele picioarelor intre brate si intre genunchi s-a facut un gol, prin acel loc au introdus ranga de fier, au prins cu toti de capetele rangii, m-au saltat in sus si au pus un capat de ranga pe un birou si celalalt capat de ranga pe celalalt birou.

Am ramas spanzurat de ranga cu capul in jos si cu fundul si talpile picioarelor in sus. Numai bine si potrivit de batut si de lovit.

Au inceput operatia cu o singura cravasa de cauciuc, pe care o foloseau pe rand, cate trei sau patru lovituri fiecare, la fund mai putin, mai mult pe talpi. Pana la douazeci de lovituri am rabdat, n-am tipat de loc.

Dar m-au prididit durerile si am inceput sa urlu de durere, dar lor nu le pasa, loveau intr-una si radioul canta cat se putea de tare, ca sa nu se auda tipetele in strada. M-am gandit la cele spuse de Sfantul Pavel: De cinci ori am capatat de la iudei patruzeci de lovituri fara una. (II Corinteni 11:24).

Acum faceam si eu un calcul, cate lovituri am primit de la cei patru gealati. Seful gealatilor, cand a vazut ca lesin pe ranga, a oprit bataia. M-au dat jos, m-au dezlegat si mi-a zis: ai vazut, banditule, ce capeti daca nu vrei sa spui si de alte arme si gazde? Am fost dus la celula.”

25 ani munca silnica
In aprilie 1952, se judeca lotul Haiducilor Dobrogei si Ciolacu ajunge alaturi de alti haiduci si de gazdele lor in inchisoarea Tataia din Constanta. Aici i se citeste sentinta: 25 ani munca silnica si degradare civica pentru crima de uneltire contra securitatii Republicii Populare Romane.

De la Tataia ia drumul Jilavei si de acolo e dus la Gherla. Aici este pus sa lucreze la fabrica de mobila din incinta inchisorii, din cauza regimului extrem de greu de munca si a hranei insuficiente se imbolnaveste de tuberculoza.

In toamna lui 1955, pe legionari i-au transferat la inchisoarea din Aiud. Si aici fabrica avea sectii de tamplarie, fierarie, mecanica etc. Fiind bolnav nu primeste dreptul la munca si va sta inchis in Zarca - regimul sever pentru exterminarea detinutilor: paine putina - 200 grame, mancare putina, caldura putina, aer de respirat putin, doi insi intr-un pat de fier, ingust de o singura persoana.

Reeducarea introdusa la Aiud in anii 1960-1961 il gaseste in zarca refuzand sa faca compromisuri si sa-si faca faca demascarea.

La 1 iulie 1964, toti detinutii de la zarca, pe la vreo doua sute, au fost dusi la camerele de pe sectii. La 1 august 1964, seara, le-au dat biletele de eliberare. I-au dus la gara la trenul de Bucuresti. De acolo fiecare fost detinut politic a pornit catre casa lui.

La eliberare, copiii sai aveau acum copii
Dupa zeci de ani de inchisoare Ciolacu ajunge acasa si in camera sotiei sale Piha gaseste o batranica, pe care ezita sa o salute necunoscand-o. Batranica cea straina era Piha, sotia pe care o lasase acasa tanara si in putere. Copii sai care aveau sub 10 ani cand ii vazuse ultima data aveau acum copii la randul lor.

Cum a iesit in libertate, a fost luat in primire de securitate si periodic era chemat la militia din comuna Tuzla, unde era anchetat de maiorul de securitate Zaharia Ion. Dupa cincisprezece ani de stat in Tuzla, impreuna cu familia mea s-a mutat in Constanta. Si aici era chemat la securitate periodic si anchetat de maiorul Cazan si de colonelul Visinoiu.

In 1982 pleaca in SUA alaturi de Piha, si scrie o carte document extrem de valoroasa cu titlul „Haiducii Dobrogei”. Dupa caderea comunismului revine in tara ca monah, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus. Aici haiducul Ciolacu si-a trait ultimii ani de viata intru Hristos sub numele de Parintele Nectarie. Mormantul sau se afla chiar in curtea Manastirii.

Numele haiducilor dobrogeni
impuscati de Securitatea comunista:

1. Nicolae Fudulea
2. Dumitru Fudulea
3. Gogu Puiu
4. Gica Perifan
5. Gheorghe Cresu
6. Gheorghe Gulea
7. Preot Mihailescu
8. Stila Timu
9. Plutonier Cenuse
10. Stere Stercu
11. Avganti
12. Nicu Marin
13. Vasile Baciu
14. Dodica
15. Toma Vasile
16. Gheorghe Arau
17. Stere Grasu
18. Ion Cotan
19. Stere Alexe
20. Iancu Ghiuvia
21. Iancu Cusu
22. Iancu Bica
23. Nicolae Hasoti
24. Stere Hapa

Gazde ale haiducilor morti
in inchisorile comuniste lista incompleta:

1. Dumitru Grasu
2. Tascu Sifiringa
3. Gheorghe Bratianu
4. Gheorghe Enache
5. Tanase G. Vlahbei
6. Nicolae Samara
7. Nicolae Burecu
8. Vasile Papazica
9. Gheorghe Puinava
10. Teniu Bancu
11. Gheorghe Alexe
12. Iancu Nirlu
13. Dimciu Garofil

Pr. Ioan Negrutiu
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 17:41
Pr. Ioan Negrutiu-Detinutul care a refuzat sa fie scos din lagar de Patriarhul Iustinian: "Parinte, nu stim cum sa va multumim ca ne-ati salvat Biserica! Ortodoxia noastra a amutit aici. Altarele romanesti s-au mutat in inchisori!"Refuza sa fie scos din lagarul de la Canal la interventia Patriarhului Iustinian Marina. Cu o zi inainte de a-si implini executarea pedepsei, are o viziune in vis: Hristos este pe Golgota, iar Parintele, la poalele celor 3 cruci. Vazandu-L singur pe Mantuitorul, intreaba: „Pe care dintre celelalte doua cruci sa urc: pe cea din stanga, pentru osandire, sau pe cea din dreapta, pentru izbavire?” La care primeste raspuns: „Ioane, crucile nu mai au semnificatia din Vinerea Rastignirii; urca pe oricare, numai pe Cruce sa fii, langa Mine!” A doua zi vine masina securitatii.Serial-Sfintii inchisorilor: Pr. Ilie Lacatusu (1); Valeriu Gafencu (2); Elisabeta Rizea (3); Nicolae Ciolacu (4); Mircea Vulcanescu (5); Pr. Gherasim Iscu (6).

Pr. Negrutiu

“M-am nascut intr-un sat din spatele lui Dumnezeu”,intr-o familie cu cinci copii, isi aducea aminte parintele Ioan Negrutiu de locul nasterii sale. Firav si bolnav inca de la nastere, i s-a pregatit sicriul cand implinea trei luni; Dumnezeu insa a facut ca acesta sa devina troaca din care se hranea capra, simbol al saraciei in care traia familia sa.Orfani de la o varsta frageda, mai intai de mama, apoi si de tata, cei cinci copii au crescut sub obladuirea plina de dragoste a surorii lor celei mai mari. Locuinta de la marginea satului nu era deloc instarita: „Intr-o seara am gazduit un cersetor orb.Am impartit cu dansul tolul cu care ne inveleam; daca Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut si noi cu ce sa ne cinstim oaspetele...”, care, surprins de o saracie si mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte.De la saracie la studii eminenteClasa I-a a frecventat-o pana cand timpul a fost favorabil, ramand acasa deoarece avea o singura camasuta, si aceea purtata de cand implinise trei ani. Abia la sfarsitul anului scolar, o data cu sosirea verii, a mers iarasi la scoala. Dar aici a fost pus in ultima banca.Insa elevul Ioan Negrutiu deprinsese buchiile de la sora sa mai mare, uimindu-se invatatoarea cu caligrafia sa si cu spiritul de observatie: fiind pusi sa descrie clasa in care invata, ceilalti colegi pomenisera lucrurile de care erau inconjurati: banci, ferestre, flori, scaune; el singur incepuse enumerarea cu Icoana si Stema regala de pe peretele din capul clasei.Atunci invatatoarea l-a luat acasa, sa discute situatia lui cu sotul ei, director al scolii. „Mi-au dat o felie de paine alba unsa cu unt si cu miere deasupra; atunci am trait primul extaz din viata mea”.De atunci soarta tanarului s-a schimbat. Prin grija dascalilor din satul natal care i-au remarcat aptitudinile, a fost trimis la scoala, cu bursa pentru orfani, la Oradea. Datorita inclinatiilor sale, a urmat Seminarul de la Galati, apoi (1934) devine student al Facultatii de Teologie din Bucuresti.Aici se incadreaza in Miscarea Legionara, alaturi de o intreaga generatie de teologi: dr. Gheorghe Furdui, dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Ilie Imbrescu, Arhim. Grigore Babus.In anul de mare incercare 1938, isi ia licenta cu o teza despre martiriu - inspirata de jertfa lui Mota si Marin in lupta contra bolsevismului, in Spania, din 13 ianuarie 1937, si inmormantarea lor peste o luna Bucuresti.Martiriul, care il preocupa pe tanarul teolog, avea sa fie o constanta in viata Parintelui Ioan Negrutiu, dupa lipsurile si necazurile din pruncie avand de suportat prigonirile si opresiunile regimurilor carlist, hortist si comunist, asumandu-si, totodata, si nevointa „atletilor” lui Hristos.In slujba Bisericii si a Neamului

Manastirea Timiseni unde pr. Negrutiu a fost staret

E hirotonit preot celib si se intoarce in locurile natale, in Beiusul Bihorului. „Nu am trecut niciodata granita tarii, dar ea a trecut de trei ori peste mine”: nascut in 1915, in Imperiul Austro-Ungar, din 1918 devine cetatean roman , avand sa sufere in 1940 revizuirea frontierei in urma Dictatului de la Viena.Parintele Ioan Negrutiu, compara drama Romaniei, „mare ca o paine rotunda”, cu ofranda adusa de jertfa liturgica: tara este strapunsa ca o prescura cu copia in cele patru puncte cardinale. Granita se va muta abia la sfarstiul razboiului la locul ei actual, dar mutarea ei nu da la o parte „ cortina de fier ”.Ca si la Oradea, unde episcop era Nicolae Popovici (scos din scaun in 1950), stapanirea comunista gaseste in zona Beiusului un vrednic opozant in personalitatea Parintelui Negrutiu: aici il primeste in sarbatoare pe Regele Mihai; PS Ioan Suciu - vicar al Mitropoliei de la Blaj si ierarhul tinerimii greco-catolice din Ardeal - ii marturiseste dorinta de unitate cu Biserica Ortodoxa , careiaierarhul greco-catolic ii „reproseaza” doar lipsa unei discipline ferme; pastoreste credinciosii in acele timpuri tulburi cu puterea cuvantului sau din predica; activitatea sa organizatorica se evidentiaza si pe taram cultural, ca dirijor al corului alcatuit tot de dansul.Toate aceastea fac ca in 1947 sa fie arestat si dus la Securitatea din Oradea; la Cluj i se instrumenteaza procesul. Lotul, al carui cap era Parintele Negrutiu cuprindea peste 200 de romani, pe care vrea sa-i absolve, asumandu-si intreaga vina cu care erau acuzati. Ia condamnarea cea mai mare - 10 ani munca silnica (totusi, mica, in raport cu usurinta cu care se dadeau atunci condamnari).17 ani pe Cruce, langa Hristos

Cunoaste regimul penitenciar dur; dar isi incurajeaza fratii de suferinta cu harul care-l acopera si cu puterea ce-l insufleteste. La Canal refuza sa fie scos din lagar, la interventia Patriarhului Iustinian Marina.Cu o zi inainte de a-si implini executarea pedepsei, are o viziune in vis: Hristos este pe Golgota, iar Parintele, la poalele celor 3 cruci, vazandu-L singur pe Mantuitorul, intreaba: „Pe care dintre celelalte doua cruci sa urc: pe cea din stanga, pentru osandire, sau pe cea din dreapta, pentru izbavire?”La care primeste raspuns: „Ioane, crucile nu mai au semnificatia din Vinerea Rastignirii; urca pe oricare, numai pe Cruce sa fii, langa Mine!” A doua zi este scos la poarta lagarului. Porneste peste camp, dar este ajuns de o masina a Securitatii si, in loc sa fie lasat in libertate, este dus la Rubla, cu domiciliu obligatoriu, pentru a avea cei de acolo un preot.Parintele isi ia misiunea in serios si in scurt timp transforma o casa paraginita in locas de cult.Reusind sa primeaca aprobari de a merge la oras pentru a se ingriji de starea sanatatii, de fiecare data trece si pe la Episcopia Galati si obtine aprobarile pentru tarnosirea bisericii, aducand multa mangaiere celor ce erau tinuti departe de casele lor, putand savarsi Liturghia, botezuri, cununii, inmormantari.Rearestat in'58 pentru poeziile lui Radu GyrLa valul de arestari din 1958 este ridicat din nou, fiind gasite scrisori ale sale in care erau si versuri ale lui Radu Gyr, condamnat si trimis la Aiud. Decretul de eliberare a fostilor detinuti politici incheie parcursul din temnita al Parintelui.O viata de jertfa continuaSe intoarce in Bihorul sau natal si timp de un an este preot la tara. Zaharia, episcopul de atunci, mai inainte aservit cu totul comunistilor, recunoaste calitatile Parintelui Negrutiu si-l aduce secretar la eparhie, pentru a-i fi de folos, trimitandu-l la mai toate Consiliile eparhiale.Mare si iscusit orator (din studentie se apropiase de filosofie, mai ales de cea germana, de care se slujea ca o albina, culegandu-i numai nectarul), faima sa intinzandu-se, este chemat (mai ales de Mitropolitul Nicolae Corneanu) sa predice in Catedrale.Apoi, in anii ’70 este numit director al Seminarului de la Curtea de Arges (unde si-a luat multi colaboratori dintre parintii si profesorii de teologie care cunoscusera inchisorile comuniste) unde formeaza cateva generatii de preoti de caracter, vrednici slujitori ai Altarului.Fiindu-i refuzat buletinul de Bucuresti si neputandu-se stabili acolo, este numit inspector pe invatamantul bisericesc. Un an de zile este si membru al Consitoriului Bisericesc ( instanta de judecata ), timp in care rezolva toate cazurile, fara a se pronunta caterisirea vreunui preot.Cei ce l-au cunoscut, au vazut in Parintele Ioan Negrutiu o persoana de mare incredere, om hotarat si de cuprindere duhovniceasca, privindu-l cu respect.Atitudinea sa demna a fost apreciata de Patriarhul Iustinian Marina: "Parinte, nu stim cum sa-i multumim lui Dumnezeu si dumneavoastra ca ne-ati salvat Biserica! Noi aici am fost legati de maini si de picioare si cu calus la gura! Ortodoxia noastra a amutit aici.Altarele romanesti s-au mutat acolo, in inchisori!" Totodata, a refuzat scaunul episcopal oridecateori i s-a oferit, stiind ca aceasta urmarea sa-i schimbe atitudinea de dreptate.„In punctul cel mai de vest al duhovniciei romanesti”Presiunile comunistilor devin tot mai de nesuportat, mai ales in urma cazului Parintelui Calciu. Desi Patriarhul Iustin Moisescu ii cere: "Te rog sa nu pleci; ca Biserica sta rau. E un haos aici!", nu l-a ascultat. In 1981 „asculta” chemarea Mitropolitului Corneanu si preia functia de redactor al publicatei eparhiei, Altarul Banatului.Aici devine duhovnic al Manastirii Timiseni, unde polarizeaza suflarea credinciosilor din Banat, datorita virtutilor sale, asa cum il apreciase Patriarhul Teoctist: "Mi-a dat Dumnezeu o daruire: aceea de a cladi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat si puterea de a altoi spiritul zidului. Or, tie, Ioane, ti-a dat Dumnezeu acest dar din plin: sa pui viata in ziduri".De altfel, Parintele Ion Buga aprecia ca Parintele Ioan Negrutiu „Ca intr-o simetrie dumnezeiasca, in ultima vreme s-a asezat in punctul cel mai de vest al duhovniciei romanesti, sa nu se rastoarne tara catre nord-est, unde-s cei mai multi duhovnici”.Dupa decembrie 1989, in activitatea sa plina de sacrificiu iese in evidenta misiunea de duhovnic al cetatii: este cap de afis la conferintele studentilor din Timisoara si incurajeaza tinerii sa intre pe linia de lupta a neamului romanesc, aceasta fiind cea mai importanta opera a sa.Desi a fost unul dintre cei mai buni predicatori ai Bisericii, nu a dorit sa lase ceva scris (modestia sa socratica dauneaza acum, lipsindu-ne de un cuvant de intarire), cele doua convorbiri cu sfintia sa (in Convorbiri duhovnicesti, vol II, 1990 si Accesul la memorial, 1999) putand fi completate doar de marturia celor ce l-au cunoscut sau de inregistrarile unor predici.A avut si o mare nemultumire: nici un ofiter sau informator al Securitatii, nici un tortionar din cati erau macar in partea aceea de tara, nu au ajuns dupa Revolutie sa-si spovedeasca la dansul raul comis.Si-a dus Crucea cu demnitate si va primi cununa pe patul de suferinta: din 1996, in urma unei indigestii, a unei infectii si a unor operatii, avea sa zaca peste sapte ani in patul din chilia sa, ingrijit de maici si continuu cercetat de cei ce-l indrageau, pana cand lumina din ochi i s-a stins. De acolo a auzit chemarea celor plecati mai inainte si a urcat la Domnul in 22 octombrie 2003.Trecutul sau de lupta si suferinta dinmpreuna cu trupul straveziu si chipul ingeresc al Parintelui, i-au incredintat pe cei ce au participat la inmormantarea sa ca au insotit pe ultimul drum un sfant.

NICHIFOR CRAINIC
     media: 5.00 din 1 vot

postat de parintedaniel in 2009-03-04 17:41
NICHIFOR CRAINIC - Schiţă de portret
Personalitate controversată, amestec de serafic şi de teluric, teolog şi om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cît de complex, pe atît de reprezentativ pentru o întreagă categorie de cărturari români ieşiţi din orizontul satului tradiţional. Ei rămîn fundamental “ţărani”, “oameni ai pămîntului”, respectuoşi faţă de tradiţie, temeinici în gîndire şi în faptă, nu lipsiţi de mîndria de a fi depăşit pe cont propriu anonimatul istoric al speţei, oarecum “neşlefuiţi” comportamental, de o vitalitate uneori exacerbată, sur­prinzători atît în patimi cît şi în virtuţi. În această bună primitivitate se întîmplă să zacă mari resurse creatoare, apte de a se desăvîrşi prin instrucţie şi de a trece în opere culturale de o firească originalitate, în care tradiţia se primeneşte fără extravaganţă, în chip realist şi organic. Un Ion Creangă, un Nichifor Crainic, un Marin Preda au încarnat în măsura cea mai înaltă acest “model” intelectual şi creator în cultura românească.
Nichifor Crainic a fost, fără îndoială, un ins paradoxal şi pe seama lui se colportează destule poveşti picante, mai mult sau mai puţin adevărate - în speţă, eflorescenţe ale bîrfei balcanice, de care la noi nu scapă decît sfinţii. Or, hotărît lucru, Nichifor Crainic n-a fost tocmai un sfînt...
Omul avea conştiinţa nedesăvîrşirilor sale (cîţi o mai au astăzi?) şi, la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se preoţească. A devenit, însă, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxă ai vremii, iar un Dumitru Stăniloae era îndreptăţit să scrie despre el (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940): “Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelec­tuale ş...ţ Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox”.
Scriitor prolific şi foarte stăpîn pe mijloacele sale, profesor universitar la Chişinău (1926-1931) şi Bucureşti (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) şi al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu şi Antonescu (1940 şi 1941), laureat al Premiului Naţional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940) şi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învăţămîntului teologic românesc şi mentor al “ortodoxismului” cultural, teoretician al “statului etnocratic”, dar şi al “patriei ecumenice” ortodoxe (probabil cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii răsăritene, despre care conferenţiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris “Ordinul Sfîntului Alexandru cu cordon roşu”), Nichifor Crainic a fost, dincolo de avatarurile receptării sale publice, una dintre personalităţile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conştiinţă misionară, pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu şi Bălcescu, continuată de Hasdeu, Eminescu sau Iorga şi ajungînd, mai aproape de noi, pînă la Eliade, Noica sau }uţea.
Numele pe care şi l-a impus încă din anii primului război mondial şi sub care îl cunoaşte posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un splendid pseudonim, nu doar prin rezonanţa sa tradiţional-românească şi ortodox-răsăriteană, ci mai cu seamă prin semnificaţiile pe care le poartă neostentativ (gr. nike-phoros, “purtător-de-victorie” şi crainic, “vestitor”, derivat probabil din crai, vocabulă de nobleţe arhaică, dar şi de încărcătură religioasă, evocîndu-i pe “regii magi” - “craii de la Răsărit”): “cel ce aduce vestea izbînzii”.
Adevăratul său nume era Ion Dobre; se născuse la Bulbucata (Vlaşca), pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilă. După copilăria petrecută pe {esurile natale (aşa îşi va intitula primul volum de versuri, apărut în 1916), va pleca la Bucureşti, ca elev bursier al Seminarului Central; de pe acum, mai exact din 1907, îşi începe activitatea publicistică, în periodice ortodoxe şi sămănătoriste (mai tîrziu, căutînd să definească sensul “gândirismului”, scria: “Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pămîntului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale ş...ţ Peste pămîntul românesc, pe care din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”). Între 1912 şi 1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. În anii războiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent la Neamul românesc al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral (“România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor”). Marele istoric cu aură de apostol pare să fi fost principalul far al tinereţii lui Crainic şi omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul vieţii lui, chiar şi atunci cînd era evident că poziţiile lor spirituale şi ideologice ajunseseră tot mai divergente (cam de prin 1930). După război (1920-1921), îşi va desăvîrşi studiile la Viena, unde va avea, ca şi Eminescu odinioară, o rodnică întîlnire cu cultura şi literatura germană (erau anii de glorie ai expresionismului), fără a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxă (o altă confirmare a observaţiei lui Blaga cum că influenţa germană, spre deosebire de cea franceză, “catalizează” fără a confisca). A fost o conştiinţă mai europeană decît cred unii, iar formula pe care a colportat-o (într-un aspru rechizitoriu al rasismului nazist, “Rasă şi religiune”) - “Pacea Europei înseamnă: pămînt naţional şi cer comun” - rămîne singura definiţie valabilă a unei Europe creştine.
Încă din 1921 îşi începe colaborarea la Gândirea, pe atunci în faza ei clujeană, cu Cezar Petrescu la conducere. Desfăşoară o vreme, în paralel cu gazetăria, activitate de consilier cultural şi editor, iar în 1926 va fi numit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiş). A ţinut o vreme pagina religioasă duminicală a ziarului Cuvântul (căruia mai tîrziu îi va da faimă Nae Ionescu) şi a fost colaborator apropiat al lui Pamfil {eicaru (de care se va îndepărta nu după multă vreme, numindu-l depreciativ “Ziarilă”) la un alt faimos ziar de dreapta: Curentul. Din 1926, cînd Cezar Petrescu abandonează Gândirea (deşi numele îi va figura pe copertă pînă în 1928), conducerea ei este preluată de Crainic, care-i va imprima destul de repede direcţia ortodoxistă (ceea ce nu va împiedica gruparea în jurul revistei a unei elite literare şi culturale, altminteri greu reductibile la acelaşi numitor: Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Al. Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, Aron Co­truş, Radu Gyr, N. I. Herescu, Gib. Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ioan Pe­tro­vici, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. I. Popa, Dragoş Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Francisc {irato, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu şi mulţi alţii, dintre care unii, ce-i drept, numai temporar, ca Tudor Arghezi, George Căli­nes­cu, {erban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.). Tot în 1926 îşi în­cepe ilustra carieră universitară.
Anul 1930 deschide deceniul cel mai bogat al scrisului său. În aceşti ani apar (sau sînt elaborate), printre altele, }ara de peste veac (versuri - 1931), Cursul de teologie mistică (1935-1936), Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1937), Nostalgia paradisului (1940). La capătul acestui deceniu de efervescenţă creatoare şi misionară, devine (la propunerea filosofului Ion Petr